Acoperământul Maicii Domnului – Bucură-te bucuria noastră, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ

Asupra noastra este întins acoperamântul ceresc al Sfintilor; cum sa ne învrednicim de mila lor?

Praznicul Acoperamântului Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu descopera ochilor mintii noastre o priveliste nespus de mângâietoare si aducatoare de bucurie! El ne descopera cerul, iar acolo – pe Stapâna de Dumnezeu Nascatoare, ce mijloceste pentru noi înaintea Domnului si atrage în urma sa, ca sa mijloceasca în acelasi fel, toata ceata Sfintilor, ce sunt puternici prin îndraznirea catre Domnul; iar în urma lor ni-L descopera pe însusi Domnul tuturor, Ce ia aminte la mijlocirea aceasta si Se lasa înduplecat de ea. Preaîmbucurator lucru! Caci din aceasta mijlocire a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu dimpreuna cu Sfintii toti si din înduplecarea Domnului spre milostivire fata de noi se alcatuieste asupra noastra acoperamânt ceresc de mare milostivire, preaplin de haruri pururea gata sa se reverse asupra noastra.

Sa luam aminte la asta, fratilor! Acoperamântul de care vorbim este întins asupra noastra, si noi ne aflam sub el fara contenire. Suntem înconjurati de nevoi sufletesti si trupesti, iar acolo este ajutorul cel de tot felul, binele de tot felul si darul cel de tot felul. Sa întindem mâinile si sa primim darul, sa ne deschidem inimile si gurile si sa ne umplem de bunatati, sa strigam si sa atragem ajutorul, însa, oricât ar fi de pregatita pentru noi darea cea de tot felul, trebuie, totusi, sa ne pregatim si noi pentru a o atrage si a o primi. Vasul cu care o primim este inima însetata, cautatoare; puterea de atragere este rugaciunea înlacrimata, care nadajduieste; mâinile primitoare sunt îndraznirea fiiasca si smerenia. Daca vom dobândi o asemenea asezare sufleteasca, va fi între noi si acoperamântul ceresc o împartasire necontenita. Noi vom fi atunci pamânt însetat, iar el va fi un nor ce înroureaza si alina setea. Si daca chiar asa ar sta lucrurile, am fi întru totul desavârsiti si de nimic nu am fi lipsiti. Dar de vreme ce nu suntem desavârsiti si se ating de noi lipsurile, înseamna ca lucrurile nu stau asa… Altfel este de neînteles cum se face ca între noi sunt înca oameni carora le lipseste ceva, de vreme ce si bunatatea proniatoare ne cuprinde, si mijlocire pentru noi este fara contenire în ceruri, de vreme ce avem îngeri pazitori si Sfinti ale caror nume le purtam, care mijlocesc pentru noi si ne poarta de grija?! Nu alta este pricina decât ca fie ca nu avem în ce primi darul ceresc, fie ca n-avem cu ce, fie ca n-avem… pentru ce. O sa va lamuresc fenomenul acesta – duhovnicesc – cu ajutorul fenomenelor ce se vad. Când se aduna pe cer nori si—1 acopera, ei sunt plini de ceea ce se numeste electricitate.

Electricitatea este iubitoare de împartasire si, îndata ce afla un loc gata sa o primeasca, iese si petrece în chip vadit atât acolo, în cer, cât si aici, pe pamânt. O atrag obiectele înalte, ascutite, curate; o conduc umezeala, miscarea aerului. Când asa ceva se afla între lucrurile pamântesti într-o masura atât de mare încât este în stare sa o atraga, ea se coboara pe pamânt; când nu gaseste asa ceva, nu se pogoara, iar norii trec fara urmari. La fel se întâmpla si în viata duhovniceasca. Acoperamântul ceresc este întins, ca un nor, deasupra noastra si este plin de bunatatile ceresti – iubitoare de împartasire, gata sa se pogoare îndata ce sunt între noi oameni care le atrag si sunt în stare sa le primeasca, adica oameni care prin însusirile lor duhovnicesti se aseamana obiectelor materiale care atrag din nori electricitatea. Iata aceste însusiri: ce este în lumea materiala înaltimea, aceea este în lumea duhovniceasca smerenia, pentru ca ea este înalta înaintea Domnului; ce este acolo ascutimea, aceea este dincolo nazuinta spre cer a mintii; ce este acolo curatia, aceea este dincolo nefatarnicia doririi de lucrurile ceresti; ce este acolo curgerea aerului, aceea este dincolo miscarea sfintelor gânduri si simtaminte; ce este acolo umezeala, aceea este dincolo inima înfrânta si înlacrimata; ce este acolo caldura, aceea este aici arderea duhului încalzit prin rugaciunea cea cu nadejde. Cine este plin de aceste simtaminte si asezari sufletesti nu are cum sa nu atraga din acoperamântul ceresc întins asupra noastra harul dorit si cautat. Cereti, si se va da voua; cautati, si veti afla; bateti, si vi se va deschide (Mt. 7, 7).

Asa s-a si întâmplat întotdeauna când fie un sobor întreg de oameni, fie o singura persoana, simtind o nevoie duhovniceasca sau trupeasca, se întorceau cu smerenie catre Dumnezeu prin rugaciunea cea cu lacrimi, cu frângere de inima, cu nadejde neobosita: ajutorul si ocrotirea cereasca nu zaboveau sa vina. Daca vor hotarî post, se vor aduna cu totii în biserica, se vor ruga zi si noapte, vor fi auziti; sau daca se va închide cineva în odaia sa, va aprinde candela si va începe sa strige catre Cel darnic în îndurari: „O, Doamne, mântuies-te! Stapâna, ajuta!”, ajutorul vine. La privegheri, când în vremea litiei se cânta de multe ori: Doamne, miluieste, asta vine din faptul ca atunci când poporul era în nevoi toti cadeau cu fata la pamânt si strigau fara încetare, cu lacrimi: Doamne, miluieste! – si nu voiau sa se ridice, din pricina puterii si a caldurii cu care alergau la Domnul plini de nadejde.

Tocmai când oamenii striga cu durere se face vadit acoperamântul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, si orice alt ajutor dat poporului sau cuiva anume prin Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu sau prin alti Sfinti are loc numai în astfel de conditii. Asadar, pentru a primi har de Sus, trebuie sa cadem cu smerenie si sa strigam cu durere. Nimic nu ne lipseste de ajutorul ceresc cum ne lipseste nadajduirea în sine, în oameni si în situatia prielnica dinafara. Toate acestea si cele de acest fel duc la uitarea de Dumnezeu si dau marturie despre ea. Oricând cel pe care 1-a lovit boala uitarii de Dumnezeu întreprinde ceva, el se sprijina pe mijloacele pe care le presupune a fi în el însusi; daca este supus vreunei nevoi, se asteapta sa iasa din ea prin ajutoarele pe care le vede în jurul sau, iar catre Dumnezeu nu se întoarce pentru a cere de la El. Nu-1 veti vedea nici în biserica, nici acasa la rugaciune. Iar de vreme ce asa stau lucrurile, ce ajutor sa astepte de Sus? Si atunci, ramâne în seama sa si a mijloacelor proprii. Iar omul ce este, si ce este tot ce poate el avea? Trestie frânta, iarba, abur. A trai nadajduind doar în sine este ca si cum ai umbla prin loc mocirlos. Tot timpul te vei cufunda în smârcul potrivniciilor si al piedicilor, care te împotmolesc si nu te lasa sa te misti înainte. în schimb, pe cel ce nadajduieste în Domnul mila îl va întâmpina, mila al carei semn este sporul cel bun si grabnicul ajutor în toate.

Ca sa se întâmple asa însa trebuie sa aprindem scânteia asezarilor sufletesti care atrag acoperamântul ceresc nu numai atunci când ne ajunge vreo nevoie sau vreun necaz, ci sa le avem totdeauna în inima, ca sa ne si aflam tot timpul sub acest acoperamânt. Acasa trebuie sa ne rugam dimineata si seara, si în felul acesta sa ne îndreptam mintea cât mai des spre Domnul si spre toti Sfintii, sa mergem la biserica oricând putem, mai ales duminicile si praznicele, sa postim miercurile si vinerile, si cu atât mai mult sa tinem toate posturile cele mari, iar totodata sa împlinim celelalte rânduieli bisericesti. Prin toate acestea marturisim ca nu ne încredem în noi însine, ci asteptam totul de la Cer – de la Domnul -, si toate acestea au fost rânduite ca sa stârnim si sa întarim o asezare sufleteasca de acest fel. Cine acasa nu se roaga si la biserica nu merge înseamna ca nu simte nevoie de acoperamântul ceresc; de vreme ce nu simte nevoia lui, nu îl cauta; de vreme ce nu îl cauta, se lipseste de el. Cu cât sunt mai multi oamenii de felul acesta, cu atât este mai rau pentru casa, pentru oras si pentru sat, pentru judet si pentru stat, deoarece cu cât sunt mai multi acestia, cu atât se împutineaza acoperamântul ceresc sau chiar se îndeparteaza de la locurile cu pricina. Unde sunt pustii bisericile si poporul începe sa se înstraineze de Biserica si de tot ce este bisericesc, acolo te poti astepta fie la o grabnica învatatura de minte prin necazuri, fie la o desavârsita parasire de catre Dumnezeu. Izbaveste-ne, Doamne, de acest lucru!

(extrase din: Predici – Sf. Teofan Zavoratul, editura Sophia, 2009)