Căderea Constantinopolei (29 Mai 1453) şi cauzele sale

ȘOVINÍSM (cf. DEX) s. n. Ideologie și politică de ațâțare a urii și dușmăniei între națiuni și popoare, de propagare a ideii superiorității unei națiuni asupra altora, de promovare a exclusivismului și intoleranței naționale; naționalism extremist. – Din fr. chauvinisme.

ECUMENÍSM (cf. DEX) n. Mișcare religioasă ce urmărește scopul de a unifica toate bisericile creștine. Din fr. oecuménisme.

Într-o zi de 29 Mai 1453 a căzut cetatea cetăţilor, Constantinopol, noua Romă. O seamă de autori şi de articole plîng de milă întregii Creştinătăţi în urma acestei tragedii şi este de mirare că nimeni nu spune de ce a căzut şi care era realitatea istorică atunci cînd Mohamed al II-lea, un sultan în vîrstă de 22 de ani, a reuşit cu tunurile ungurului Orban din Braşov să surpe celebrele ziduri care ţinuseră departe atît de multe armate asediatoare şi să intre în cetate.

Avem de a face cu un soi de plîngere virtuală care igoră cauzele acestui dezastru.

Realitatea istorică este una foarte tristă, foarte rar exprimată.

Constantinopol a fost într-adevăr noua Romă, într-adevăr capitala unui imperiu Creştin, vreme de mai mult de 1000 de ani, cu o sincopă în veacul al XIII-lea, rar menţionată.

Constantinopol (sau Ţarigrad, în tradiţia noastră) a fost, vreme de mai mult de 1000 de ani, cea mai mare cetate din lume, avînd între 400.000 şi 500.000 de locuitori, creştini ortodocşi în majoritate. Aceşti creştini proveneau din toate provinciile Imperiului Roman şi accesul lor la structurile militare, administrative şi bisericeşti era deopotrivă egal şi liber, după pregătirea, talentul şi rîvna fiecăruia.

Marea tragedie a Constantinopolei începe undeva prin veacul al IX-lea, cînd, pe fondul unei renaşteri excepţionale a ştiinţelor şi filosofiei creştine susţinută de o seamă de (re)cuceriri militare, apare ceea ce mai apoi s-a numit naţionalismul grecesc, în speţă confundarea culturii creştine de limbă greacă cu idealurile politice. Nu poţi decît să te întristezi că romanii ellinofoni din Constantinopol au putut fi vrăjiţi de o ipoteză căreia nu căzuseră pradă nici macedonenii lui Alexandru Macedon, nici învăţaţii şi politicienii vechii Rome (care în majoritate vorbeau limba greacă veche, limba culturii romane pînă spre anul 200 d.Hr.).

Ispita naţionalismului grecesc a fost urmată de o seamă de tragedii, precum cea a împăratului Vasilie al II-lea Bulgaroctonul, care se pune în fruntea unui fenomen pe care astăzi l-am numi “şovinism”. Bulgarilor şi sîrbilor le-a fost interzis accesul la funcţii în armata şi administraţia imperiului roman, sub ameninţarea morţii. Precedentul a permis ca aceeaşi atitudine să se răsfrîngă şi asupra altor etnii. Ceva mai tîrziu, în epoca împăraţilor Comneni, se trece la o adevărată epurare etnică, vlahii fiind primii care au de suferit, deoarece erau şi cei mai numeroşi. În 1182 şi latinii romano-catolici sînt izgoniţi, cei care au rămas în cetate fiind măcelăriţi.

În 1185, împăratul impune noi taxe vlahilor şi slavilor din Balcani (spre diferenţă de grecii din cetate), ceea ce duce la marea răscoală a fraţilor Asăneşti şi la apariţia imperiului vlaho-bulgar în 1187. O serie de războaie pecetluiesc definitiv soarta unităţii imperiale constantinopolitane. După asasinarea lui Ioan Asan în 1196, fratele mai mic al acestuia, Ioniţă Caloian, preia iniţiativa şi reuşeşte să mărească şi mai mult stăpînirea vlaho-bulgară, devenită, între timp, adevărata nouă Romă.

În urma şovinismului grecesc constantinopolitan, vlahii şi slavii de sud hotărăsc să întemeieze un nou imperiu, avînd ca limbă oficială, administrativă şi bisericească limba slavonă. De atunci, de la sfîrşitul veacului al XII-lea, avem şi noi, românii, ca limbă de cult a Bisericii limba slavonă. Motivul adoptării unei alte limbi a fost ideea romană de a uni sub o singură împărăţie pe toţi creştinii ortodocşi şi a le asigura unitatea prin intermediul unei limbi în care să existe toată cultura creştină. La acel moment, limba slavonă începuse să îşi cîştige un oarecare prestigiu, marea majoritate a literaturii creştine fiind deja tradusă în slavonă.

Nu e nici o mirare că la venirea cruciadei a patra, la 1204, Ioniţă Caloian, împăratul vlaho-bulgar, le-a oferit sprijinul său latinilor pentru a-i pedepsi pe grecii din cetate. Surpriza cea mare a venit cînd latinii s-au pus pe jaf şi omor. 12 Aprilie 1204 a însemnat pentru Constantinopol începutul unui imens genocid şi al celui mai mare jaf din istoria omenirii. Dacă Europa de Vest de azi există ca putere financiară, aceasta se datorează, în cea mai mare parte, jafului de la 1204 din Constantinopol. Şovinismul grecesc din Constantinopol a fost factorul declanşator al tragediei. Şovinismul a fost principalul motiv al dispariţiei imperiului roman de răsărit.

Aşadar, adevărata cădere a Constantinopolei a fost 12 Aprilie 1204. După dezastruosul an 1204, care a însemnat, totodată, şi destrămarea oricărui vis al unităţii creştine, Ţarigradul a rămas doar o umbră a ceea ce fusese odinioară, singura sa influenţă notabilă la nivel istoric, după acel an, fiind cea bisericească.

Ioniţă Caloian a întors îndată armele împotriva latinilor, văzînd jaful inimaginabil şi ateismul cotropitorilor latini. În anul următor, 1205, Caloian l-a înfrînt în luptă şi l-a capturat pe conducătorul cruciadei a patra – Balduin de Flandra. Caloian a murit în 1207, la asediul Thessalonicului cruciat / papistaş, în urma unui asasinat. Rămîne de observat aici obrăznicia şovinismului grec, care după 1207 l-a zugrăvit în icoană pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie (patronul spiritual al Salonicului) cu o suliţă în mînă, ucigîndul pe Caloian/Scaloian, deşi astăzi foarte puţini istorici ai artei ar putea să dea explicaţia corectă a respectivei reprezentări.

De la o populaţie de mai mult de 400.000 de mii de locuitori la sfîrşitul veacului al XII-lea, Constantinopolea ajunge la … 50.000 de locuitori, în mare parte latini/papistaşi.

Abia în 1261 grecii reuşesc să cucerească cetatea, cu mari eforturi. Au urmat cîteva decenii de compromisuri politice şi bisericeşti despre care de obicei nu prea se vorbeşte. Aceste compromisuri au fost cele care au dus, o dată mai mult, la fărîmiţarea cugetului ortodox din graniţele fostului imperiu roman.

Din păcate pentru idealul unităţii greştine, şi după 1261 şovinismul şi-a avut din nou partea sa. Deşi nu au mai existat epurări etnice, capitala a fost aproape exclusiv grecească şi legăturile cu restul creştinilor ortodocşi din fostul imperiu reduse la minim.

Populaţia cetăţii nu a mai depăşit, pînă la cucerirea otomană, 70.000 de locuitori.

Cum am zis mai sus, compromisurile politice de după 1261 au împărţit lumea politică şi apoi şi pe cea bisericească. Cea mai mare parte a nobililor şi a celor ce aveau acces la frîiele puterii a socotit că dacă va merge pe mîna unei alianţe cu apusul latin / papistaş, va reuşi să salveze imperiul, devenit acum un imperiu grecesc. O altă parte, din păcate minoritară, milita pentru renunţarea la şovinism şi pentru întărirea în învăţătura creştină apostolică, ortodoxă, întărire prin intermediul căreia să se refacă şi stăpînirea imperială romană de altădată. Cu cîteva mici excepţii, cum au fost cele legate de Sfîntul Grigorie Palamas, mitropolitul Thessalonicului, şi cele ale sfinţilor patriarhi Isidor, Callist I şi Filothei, care au fost susţinuţi de către familia imperială a Cantacuzinilor, cei mai mulţi împăraţi constantinopolitani de după 1261 au bolit de uniatism şi şi-au pus nădejdea în puterea armată apuseană mai mult decît în Dumnezeu. Privind retrospectiv biografiile împăraţilor dintre anii 1261-1453, cunoscătorul istoriei Imperiului Roman Creştin nu poate să nu se mire cum de acelora le-a scăpat tocmai esenţa care adusese binecuvîntarea lui Dumnezeu peste imperiu, anume: statul creştin, călăuzit de Sfînta Evanghelie şi de Sfintele Sinoade Ecumenice, propovăduind o cultură, o artă şi o ştiinţă creştină pe cuprinsul său, dar şi în restul lumii cunoscute, unit de o singură Liturghie, slujită în limba popoarelor respective, sau într-o altă limbă clasică, acolo unde cultura scrisă a unui popor nu era suficient de dezvoltată.

În mod repetat împăraţii, pe lîngă alianţele militare şi matrimoniale cu diverse case domnitoare din Europa de Vest, au încercat să stabilească legături permanente cu Vaticanul, în încercarea de a-şi redobîndi, prin intermediul cruciadelor, vechile stăpîniri. Nu ne putem decît mira văzînd că nu pricepuseră că aceste cruciade nu au intenţionat decît în aparenţă refacerea imperiului creştin, scopul lor fiind jaful sub toate formele şi înlocuirea ierarhiei ortodoxe cu cea papistaşă. În cele din urmă, în 1438 împăratul Ioan al VIII-lea, Paleologul, a plecat în Italia, la sinodul de la la Ferrara, împreună cu patriarhul de Constantinopol şi cu cei mai reprezentativi ierarhi ai Bisericii, de pe cuprinsul imperiului şi din afara sa (spre exemplu, au fost prezenţi şi mitropolitul Damian al Sucevei, şi mitropolitul Isidor al Kievului). Vreme de un an de zile de discuţii, timp în care, apărînd ciuma, sinodul a fost mutat la Florenţa, toate divergenţele dintre învăţătura apostolică şi ortodoxă răsăriteană şi inovaţiile latine au fost analizate şi, indiferent cîte argumente apostolice şi patristice s-au adus în discuţie, învăţătura sănătoasă, tradiţională a Bisericii a fost lăsată de o parte, sub diverse pretexte. Ierarhii ortodocşi au fost obligaţi să semneze uniaţia cu Vaticanul. Sub presiunea politică şi chiar armată, cei mai mulţi au semnat, apostaziind. Un singur ierarh, Sfîntul Marcu al Efesului, a refuzat să semneze, rămînînd fidel învăţăturii apostolice.

Împăratul şi ierarhii s-au întors acasă după ce şi-au semnat propria apostazie. Chiar dacă, ajunşi la Constantinopol, au luat toate măsurile impunerii uniaţiei (Biserica îşi păstra cultul ei, dar papa era pomenit la toate slujbele, Crezul se spunea cu adaosul Filioque şi toţi clericii greci erau obligaţi să co-liturghisească cu cei latini), o mare parte din populaţie a refuzat uniaţia, strîngîndu-se în jurul monahului Ghenadie Sholarios şi a cîtorva clerici de un cuget cu acesta.

Dumnezeu a binevoit întru cei puţini, care au păstrat cugetul ortodox, şi a stat împotrivă acestei siluiri a credinţei Bisericii:

— cei mai mulţi dintre arhiepiscopii din afara imperiului (dar şi unii din imperiu) au refuzat uniaţia;

— semnatarii uniaţiei au fost izgoniţi din scaunele lor episcopale, mai ales cele din afara imperiului grecesc (aşa s-a petrecut la Kiev şi la Suceava);

— mitropoliile de la Tîrgovişte şi Suceava au intrat, pentru o vreme, sub ascultarea canonică de Arhiepiscopa de Ohrida, rămasă ortodoxă;

— în 1443 s-a ţinut la Ierusalim un sinod panortodox, la care au luat parte mitropolitul Arsenie al Kesariei Kappadokiei şi patriarhii de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, care au condamnat şi lepădat uniaţia şi au trimis o scrisoare de mustrare împăratului de Constantinopol;

— în Constantinopol, monahul Ghenadie Sholarios, conducătorul facţiunii ortodoxe, îşi scrisese pe uşă: “Mai degrabă turbanul turcesc decît tiara papală”; după căderea cetăţii, Ghenadie Sholarios a fost numit patriarh al Bisericii de Constantinopol şi a luat măsuri hotărîte pentru stingerea uniaţiei;

— în Apus, o mare parte din episcopii latini au refuzat actele sinodului şi l-au depus pe papa Eugen al IV-lea, alegînd un anti-papă;

— în cele din urmă, papalitatea, deşi a făcut atît de mari eforturi pentru impunerea uniaţiei, nu a reuşit să convingă principii europeni să trimită armate care să salveze imperiul grecesc de la pieire.

Aşadar, între anii 1439 şi 1453, o mare parte din cele cîteva zeci de mii de locuitori ai cetăţii, împreună cu majoritatea clericilor, au fost uniaţi, iar nu ortodocşi. Cetatea Constantinopol a fost, la momentul căderii ei, o cetate apostată. Acesta este principalul motiv (pe lîngă răspunsul la şovinismul grecesc) pentru care nici unul din principii ortodocşi din Balcani sau de la nord de Dunăre nu şi-a trimis armatele în ajutorul grecilor asediaţi de Mahomed al II-lea.

Poate rareori în istorie s-au întîlnit momente în care, în interiorul unei cetăţi sau al unei ţări, iminenţa dezastrului şi a pedepsei lui Dumnezeu să fie mai evidente. Ea a căzut peste zidurile Ţarigradului în 29 Mai 1453, stingînd ruşinea uniatismului pentru mai multe secole (abia la sfîrşitul veacului al XVI-lea această metodă de rupere a ortodocşilor de propria lor Biserică a fost readusă în discuţie la nivelul papalităţii). De atunci pînă astăzi, fosta cetate a cetăţilor a căzut sub stăpînire islamică, iar imensa majoritate a bisericilor şi mănăstirilor i-au fost transformate în geamii musulmane.

Oricine nu învaţă din căderile istorice riscă să le repete.

Mănăstirea Petru Vodă

(surse documentare: Steven Runciman – A History of the Crusades, Cambridge 1966 şi Ivan Ostrumov – Istoria Sinodului de la Ferrara-Florenţa, ed. Scara, Bucureşti, 2002)

Sursa: http://manastirea.petru-voda.ro/