Jurnalul Părintelui Sofian Boghiu – Editura Bizantină, 2019

O VIAŢĂ MĂRTURISITOARE

Semnalăm o apariţie editorială de excepţie, surprinzătoare, Jurnalul Părintelui Sofian Boghiu, care vine să completeze literatura memorialistică monahală publicată la noi, reprezentată până acum doar prin câteva volume, între care ar merita amintite Memoriile Mitropolitului Bartolomeu, Jurnalul fericirii al Părintelui Nicolae Steinhard, De la moarte la viaţă – roman autobiografic scris de Părintele Paulin Lecca.

Poate că, în primul rând, ar trebui să reliefăm motivaţia acestui jurnal. Cu alte cuvinte, ce folos aduce un jurnal celui care îl scrie? Care este scopul consemnării gândurilor intime şi al întâmplărilor particulare prin care trece un om? În general, jurnalul se scrie fie pentru a lăsa posterităţii ceva din personalitatea autorului, fie pentru ca acesta să-şi ordoneze şi să-şi analizeze gândurile şi trăirile. În cazul Părintelui Sofian, prima motivaţie este exclusă din start, fiindcă un monah adevărat, cum prin excelenţă a fost dânsul, tăcut, smerit, evitând să vorbească despre sine, dar şi despre alţii, este un luptător împotriva mândriei şi a slavei deşarte izvorâte din aprecierea şi lauda oamenilor. Nici a doua motivaţie nu se justifică, jurnalul de faţă având o curgere narativă foarte lină, fiind mai degrabă un jurnal de călătorie decât unul de idei. Mai plauzibilă este explicaţia dată de editorii cărţii, şi anume că la baza consemnărilor se află „un simţ dezvoltat al realităţii şi al datoriilor sale faţă de Dumnezeu şi de semenii săi”, în care este inclusă şi datoria de a ţine un jurnal.

Chipul Părintelui Sofian se conturează discret din aceste pagini, în prim-plan situându-se întotdeauna evenimente la care a participat sau de care a auzit, raportarea personală la acestea, precum şi evaluarea lor fiind făcută în duh monahal, nepătimaş, cuminte, curat, cu delicateţe. A călătorit mult, în primul rând pentru a picta biserici, în Siria şi Liban, făcând pelerinaje la Locurile Sfinte ale Ortodoxiei sau pentru a-şi trata diverse boli cu care s-a confruntat de-a lungul vieţii. Peste tot a observat cu minuţiozitate detalii şi amănunte de natură artistică, istorică şi, desigur, religioasă, pe care le redă cât se poate de fidel. Remarcabilă este implicarea dânsului în viaţa cotidiană a celor din jur şi, în acelaşi timp, participarea nu doar raţională, ci şi afectivă, la variaţiile contextului istoric în care a trăit. Căci Părintele a străbătut vremuri grele, începând cu refugierea din Basarabia pe când era doar un tânăr absolvent al seminarului, trecând apoi, pe rând, prin greutăţile celui de-al doilea război mondial, prin perioada comunistă în care a fost nu doar atent supravegheat, ci şi închis timp de şase ani, prin revoluţia din 1989 şi „mineriadă”. I-a dat întotdeauna slavă lui Dumnezeu pentru tăria cu care l-a învrednicit să le depăşească pe toate, el însuşi ajungând sprijin şi povăţuitor pentru semenii săi, duhovnic iscusit al credincioşilor, dar şi al unor mari personalităţi bisericeşti. Găsim aici mărturii inedite despre Patriarhul Teoctist, Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Vasile Vasilache, pictoriţa Olga Greceanu şi alţii.

Iată ce consemnează la începutul lui octombrie 1993, cu câteva zile înainte de moartea Părintelui Dumitru Stăniloae: „Am fost la Fundeni, să-l spovedesc pe Părintele Dumitru Stăniloae. Este foarte lucid şi memoria l-a ajutat foarte mult. A insistat foarte mult asupra anilor tinereţii, căsătoria şi urmările ei. Regreta că nu s-a făcut călugăr. Are o mare căinţă pentru păcate. Dumnezeu l-a ajutat să se menţină într-o smerenie adâncă. Mi-a povestit că după fiecare mare succes cărturăresc, apărea o grea suferinţă în familie. L-am împărtăşit. Se bucură nespus. Stă mereu cu faţa în sus. Are dureri grozave. Doctorii l-au deschis să-l opereze şi l-au închis la loc: era cancer. Visează mereu lume multă în jurul lui, cerându-i Sfânta Împărtăşanie. El se apără spunându-le că nu are cele de trebuinţă. N-a spus niciun cuvânt despre munca lui uriaşă, decât o mică nădejde că Dumnezeu îi va ierta măcar o parte din păcate.”

Peste câteva zile, în 7 octombrie, va scrie: „Astăzi a fost înmormântat Părintele Dumitru. A adormit în noaptea de 4-5 octombrie, ora 1:00. Acum este zi caldă, cu soare blând şi luminos, şi tot dealul Mitropoliei a fost plin cu lume, ca într-o frumoasă zi de Paşte. S-a format un cortegiu care a însoţit maşina mortuară, mergând pe jos prin mijlocul Capitalei şi până la Cernica. Au ajuns la 6:00 seara. S-a cântat din toată inima imnul Învierii. Rog pe toţi sfinţii din cele douăsprezece filocalii să-l întâmpine şi să-l ajute înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Azi împlinesc şi eu 81 de ani de viaţă. Seara târziu, tinerii întorşi de la înmormântare au venit să îmi cânte La mulţi ani! Dumnezeu să-i binecuvinteze pe toţi! Tot astăzi m-a vizitat părintele Marc-Antoine, preot ortodox francez, foarte sever în viaţa personală, asemenea unui călugăr, deşi este căsătorit. Părintele Stăniloae l-a iubit foarte mult!”

La o lectură superficială, poate că aceste însemnări autobiografice ar părea monotone, dar, aşa cum se întâmplă de fapt în viaţa monahală, care, văzută din exterior, creează impresia că ar fi repetitivă şi uniformă, în realitate fiind o adevărată aventură spirituală, tot astfel şi ceea ce a scris Părintele Sofian dezvăluie o viaţă duhovnicească profundă, echilibrată, cuminte, pătrunsă de smerenie, pocăinţă şi dragoste. Nu este un jurnal explicit mistic; Părintele n-a simţit nevoia de a-şi destăinui pe hârtie trăirile religioase, însă din toate paginile reiese o puternică şi pilduitoare lecţie de viaţă duhovnicească, un mod simplu şi clar de raportare smerită la Dumnezeu şi la oameni, cu atât mai autentic şi mai preţios, cu cât se pare că Părintele Sofian nu a avut intenţia publicării jurnalului său. Între cărţile scrise de Părintele Sofian şi cele despre dânsul, majoritatea fiind publicate tot la Editura Bizantină, această carte merită să ocupe un loc central, dată fiind valoarea ei documentară, mărturisitoare şi revelatoare a unor aspecte exemplare ale vieţii acestui mare părinte duhovnicesc.

Maria-Elena Ganciu

Sursa: https://manastireaalba.ro/