Cu fața spre Dumnezeu și în rugăciune se rezolvă totul

Ilie și Floarea-Doina Nichiforel, din Horodnicu de Sus, au împreună zece copii: Maria-Elisa, Ștefan, Anastasia, Teodora, Ioan, Andrei, Irina, Parascheva, Antonia și Nicolae. În cei 21 de ani de la cununie, au învățat să rămână fideli dragostei de la început, săcrească în ea și să ofere copiilor și unul altuia un loc de pace, de liniște, de echilibru, precum și o direcție sănătoasă în viață. Aceasta este familia lor!

Cu ce gânduri ați pornit atunci când v-ați căsătorit?

El: Cu gânduri bune! Să ne înțelegem, să avem o familie frumoasă. Bineînțeles că eu mi-am dorit copii mulți, pentru că mi-au fost dragi copiii tot timpul. Noi lucram în Germania. Nu prea eram noi apropiați de Biserică, la început. Abia după ce s-a născut Ștefan ne-am apropiat mai mult de Biserică.

Ea: Nici nu mi-am pus problema că o să vină atâția copii. Îmi doream copii, dar nu m-am gândit că o să fie așa mulți. Când ne-am căsătorit, eu aveam 21 de ani, iar soțul 24.

Acum, după 21 de ani, după ce ați trecut prin atâtea și văzând cum au evoluat lucrurile, care credeți că ar fi secretul bunei înțelegeri în familie?

El: Să fie respect între unul și celălalt tot timpul, să lase unul de la altul, căci lăsând de la tine faci pace, iar făcând pace nu ai probleme. La noi însă, așa a dat Dumnezeu, că având copii, mai ales când sunt mici, și să vrei nu poți să te cerți, pentru că încep să plângă. Și să fie încredere unul față de celălalt, pentru că acesta e cel mai frumos lucru și așa ești fericit. Numai așa poți fi fericit, făcând pace și având dragoste reciprocă.

Ea: Cel mai bine am început să ne înțelegem după ce am descoperit Biserica. Am devenit amândoi mai buni, nu ne-am mai certat, am lăsat unul de la altul. Și, în general, nu au fost certuri la noi. Doar discuții. Cu fiecare copil venit, s-a înmulțit și darul în casă. Niciodată nu a lipsit ceva. La prima fetiță, mergeam în Germania, veneam și niciodată nu ne ajungeau banii. Când am avut al doilea băiețel, ne-am stabilit în România și lucrurile s-au așezat. Fiecare în parte are altceva. Fiecare are valoarea lui. Și Dumnezeu dă putere pentru fiecare copil.

Ce ați spune unor cupluri care cred că dacă se vor căsători vor fi nefericiți?

El: Eu știți ce le spun acestor cupluri? Îmi pare rău că nu m-am căsătorit mai repede! Asta le spun. Chiar e cea mai mare greșeală pe care o pot face tinerii din ziua de astăzi: nu merg în viața de familie. Acesta e cel mai frumos lucru pentru mine.

Ea: Concubinajul este provocarea cea mai mare. E foarte greu, eu îmi dau seama ce trăiesc, pentru că ei trăind împreună încep să aibă un timp în care se gândesc că, dacă se cunună, după aceea nu le va mai merge bine. Am auzit de multe ori lucrul acesta. Dar când Îl ai pe Dumnezeu alături, când ești unit prin Biserică, nu are cum să nu fie bine.

Dacă ar fi vorba chiar de copiii dumneavoastră? Vedeți că unul stă cu cineva, dar nu se căsătorește. Ce ați face?

El: În primul rând, nu aș fi de acord. Noi i-am învățat pe copii și i-am crescut și le-am explicat. Avem fata cea mare care are prietenul ei, dar eu sunt convins că ea a înțeles ce înseamnă curățenia și fecioria, că asta le explic fetelor. Stau de vorbă cu fetele. Nu trebuie să ne ascundem. Trebuie să stai de vorbă cu ei, să le spui ce e bine și ce e rău, ca să știe. Ei merg la liceu și după aceea, neștiind de acasă ce se întâmplă, pot să dea de alte probleme, de alte necazuri sau intră în anturaje rele prin care ajung imediat la relații nesănătoase.

Adică vă asumați lucrul acesta de a vorbi cu copii despre aceste probleme intime, despre problemele adolescenței?

El: Sigur că da. Și trebuie vorbit chiar din fragedă copilărie cu ei. De pe la 12–13 ani. Fetele, mai ales, trebuie să știe, și e bine să știe. Și am pretenția să respecte ceea ce le-am învățat eu, iar ele știu că m-aș supăra foarte tare să văd că am vorbit degeaba, și ele fac total invers, chiar dacă ar cunoaște băieți foarte buni. Nu contează asta, că ei promit marea cu sarea. Și eu le sfătuiesc să își caute tot timpul băieți din Biserică, sau băieți apropiați care au o relație cu Dumnezeu, au o rânduială în viața lor. Și așa vor avea pace și în familie, toată viața. Să aibă și răbdare – noi avem exemplu la fata cea mare care, până la 18 ani, nu a avut niciun prieten. Dumnezeu îți dă omul potrivit, dar tu ar trebui să vezi situația asta, să te smerești când alegi, nu să vrei ceva mai presus decât îți dă Dumnezeu. Mulți aici greșesc. Dumnezeu îți dă chiar omul potrivit, dar tu, neacceptând, vrei altceva și tot cauți ceva mai bun mereu și astfel găsești la toți numai defecte. Smerindu-te, ajută foarte mult, și la muncă și orișiunde.

Cum ați depășit temerile pe care le-ați avut în momentele grele, sau chiar sentimentul de neputință din acele momente?

Ea: Cel mai mult ne-a ajutat rugăciunea. Tot timpul ne-am întors cu fața spre Dumnezeu și am cerut ajutorul. După ce a venit al treilea băiat, Ștefan, care a avut probleme foarte grave chiar de la naștere, ne-am întors fața spre Dumnezeu și, în rugăciune, s-a rezolvat totul. Noi ne-am iubit copiii, și asta cred că face cel mai mult pentru copii, să fie iubiți. Copiii iubiți au altă stare. Celor care nu sunt iubiți le lipsește încrederea.

Ce ați spune totuși unei familii care se află în pragul divorțului? Nu știu dacă ați avut vreodată gândul acesta.

El: Noi nu, dar am avut cunoscuți care erau în pragul divorțului. Am discutat și au reușit să-și revină. Le-am explicat cât de mare e păcatul. În primul rând, ei fiind cununați în Biserică, rup Taina Cununiei. Apoi, cât de greu va fi pentru copiii lor? Și le-am explicat că, tot din cauza aceasta a mândriei și nefăcând pace, neiertând unul pe celălalt, se ajunge aici. Iertând unul pe celălalt orice ar fi greșit, ca să fie înțelegere și pace, poți depăși momentele grele și tentația divorțului. O noapte întreagă am stat cu ei, chiar am și plâns cu ei – că erau hotărâți să se despartă, nu vorbeau unul cu altul – și a dat Dumnezeu că s-au împăcat și după aceea au mai făcut doi copii. Acum au 4 copii și sunt bine. Le-am mai spus: „În loc ca voi să fiți o familie frumoasă, de invidiat, voi așa vă destrămați din niște probleme, nu? Ce fac copiii voștri după aceea?” Din cauza asta mulți, săracii copii, suferă. Că toți copiii își iubesc părinții, oricum ar fi, și despărțindu-se, îi pun în mare dificultate pe copii și aceștia suferă toată viața.

Și încă ceva, prin greșelile acestea de desfrânare a unuia dintre soți, îți bagi blestem în casa ta. Eu, chiar dacă înainte nu aveam treabă cu Biserica, dar aveam pe tata care ne spunea când eram mici un cuvânt foarte înțelept: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Cuvântul acesta îți ajută la multe lucruri în viață. Dacă ție nu ți-ar plăcea să-ți greșească cineva, așa ia aminte și tu.

Cum e să aveți zece copii?

Ea: E și greu, e și frumos. Eu sunt împlinită prin faptul acesta și mulțumim lui Dumnezeu că avem copiii sănătoși, cuminți, care ne bucură crescând mari și ascultători. Ne bucură prin faptul că învață și ascultă. Eu duc foarte greu sarcina, stau mai mult pe canapea și atunci ei fac mâncare, fac curat. Mai ales fetele. Băieții, cât sunt de mici, vin și mă ajută, mă întreabă: „măcar un pahar cu apă, mama, să-ți dau”. Și te bucuri că vezi că sunt așa cum i-ai dorit. Bine, nu le arătăm noi totdeauna, dar mulțumim lui Dumnezeu.

Ce înseamnă că sunt cuminți copiii?

Ea: Adică liniștiți. Ei sunt mai iuți, mai activi, se joacă, dar sunt liniștiți. Unde am mers, au ascultat. Le-am zis: „să nu se întâmple să vorbiți urât”. Un copil cuminte și liniștit nu e un copil care nu este activ. Tot timpul i-am încurajat să se joace, să iasă afară, să nu stea pe telefon. Copiii când stau pe telefon au alt comportament. Sunt mai agitați, mai nervoși, se depărtează de noi, așa îi simt. Îi simțim dacă stau prea mult pe telefon.

Copiii: Dacă stai toată ziua pe telefon, când vei fi mare nu vei putea să cari o găleată cu apă. Când stai pe telefon, pierzi timpul.

Cum trăiți relația cu Dumnezeu în familie?

El: În general, căutăm să facem și rugăciuni comune. În casă se țin toate posturile, că așa e rânduiala la noi, toți copiii trebuie să țină post. Și posturile mari, și miercurea, și vinerea. Asta-i ceva obișnuit. Ei, dacă merg la alte case, nu vor să mănânce de frupt în zi de post. De exemplu, una dintre ele a mers la bunicul și el i-a dat carne. Iar ea plângea că o pus moșu’ să mănânce de frupt.

De la ce vârstă i-ați învățat să postească?

Ea: De la 6–7 ani încep să se obișnuiască. La noi în casă nu se mănâncă de frupt și atunci ei nici nu simt nevoia și se ambiționează unul după altul. Când sunt mai mari, vor să mai țină post negru. Dar le-am zis: „să faceți tot cu ascultare, nu de capul vostru, că nu-i bine”. Și cer binecuvântare de la duhovnic.

Cum ați făcut și cum faceți să transmiteți și copiilor credința?

El: Copiii prima dată văd ce fac părinții. Ne uimește cea mică atunci când o vezi că se trezește din pat și se pune în genunchi și caută să facă și ea cruciță cum poate. Vă dați seama, când îi vezi pe aceștia mici că fac o rugăciune, tu ce să mai zici! Deja îți dau ție un exemplu. Te îndeamnă ei pe tine acum. Vin și la biserică, deși au și ei treburile lor, dar nu-i forțăm. Bineînțeles că dacă noi mergem, ei nu au ce face, trebuie să vină cu noi. Dar nu i-am forțat niciodată. Să stea acasă dacă nu vor să vină. O singură dată au vrut doi dintre ei și au rămas acasă. I-am lăsat, și de atunci nu au vrut să mai rămână.

Eu îi îndemn să citească. Cititul e cel mai bun lucru pe care pot să-l facă. Copilul este definit de anturaje. Eu am trecut prin ceea ce trec ei, știu cum era și aș vrea mai bine să nu cadă în anumite ispite, că e foarte greu dacă intră în anumite anturaje rele. Mai ales acum. Căci intrând, nici nu mai stau de vorbă. Comunicarea cu ei face mult, să stai de vorbă cu ei, să discuți.

Ce altceva încercați să le mai transmiteți copiilor ca precepte de viață, ca atitudini, ca învățături?

Ea: Ne-am obișnuit să-i învățăm să fie darnici, să nu țină pentru ei. Nu pierzi nimic. Pentru mine a fost foarte important acest lucru. Chiar nu mi-a plăcut niciodată să aibă ceva și să nu împartă.

Da, este o atitudine care poate schimba societatea. Căci, la urma urmei, egoismul e cel care duce societatea în rău și, dacă te-ai izbăvit de egoism, atunci poți să oferi.

Ea: Și chiar s-a văzut la copii, chiar au văzut fetele, Anastasia și Elisa, când au avut probleme la școală și le-am zis „lasă…”. Colegi care le-au făcut poate rău, și eu le-am zis să facă bine. Și dacă nu și-au făcut singure dreptate, a venit Dumnezeu și a ajutat.

Cum ați dori să-i vedeți pe copiii dumneavoastră peste zece ani de zile, astfel încât să vă simțiți împliniți ca părinți?

Ea: Soțul i-ar vedea în mănăstire pe toți!

El: Nu numaidecât în mănăstire! Bineînțeles că mi-aș dori să văd că sunt în mănăstire, dar să știe pentru ce merg acolo. Adică, dacă merg la mănăstire, să meargă cu adevărat pentru Dumnezeu, nu pentru alte scopuri. Eu asta mi-aș dori, să-i văd credincioși, adică să-i văd că sunt cu adevărat într-o relație frumoasă cu Dumnezeu. Asta e pentru mine cea mai mare dorire. Nu financiar, asta nu mă interesează, căci spune „Căutați mai întâi cele ale lui Dumnezeu, că toate celelalte vi se vor adăuga vouă”; și asta e sigur.

Ea: Cea mai mare bucurie a noastră ar fi să-i vedem că au o legătură cu Dumnezeu și își rânduiesc viața frumos, cu Dumnezeu. Și că merg în viață după rânduiala Bisericii, cât se poate, fără să se lase duși de valul care e acum. Să facă cele de folos spre mântuire. Să le dea Dumnezeu putere, că asta este important. Restul, nimic. Vedeți că timpul trece foarte repede pentru toată lumea. Să rămână ceva după tine, faptele cele bune. Că ai făcut bani, că ai făcut averi, acestea nu te însoțesc dincolo.

El: Oricât de mult ai avea, niciodată nu ești mulțumit. Mare lucru este să te mulțumești cu ce ai tot timpul, să dai slavă lui Dumnezeu pentru tot ce ți-a dat.

Învățați ceva de la copiii dumneavoastră?

Ea: Da, cum să nu? Primim lecții. Una dintre lecții este când ne bucurăm că o vedem pe cea mică, pe Antonia, că nu mănâncă până nu se ridică în picioare să facă rugăciunea. Seara și dimineața, toți se trezesc și își fac o cruciță și se roagă. Jertfa lor ne ajută. Foarte mult se jertfesc copiii pentru casă și tot timpul sunt dispuși să ajute. Dacă e nevoie să lase ceva de la ei și să ajute, o fac fără să se supere. Noi încercăm după aceea să îi și răsplătim. Osteneala să nu fie în zadar.

Dincolo de jertfa aceasta, pe care o faceți ca părinți – și față de copii, dar și unul față de altul – care sunt bucuriile ca soț și ca părinte?

El: Pentru mine e bucurie mare tot timpul când vin de la muncă și îi găsesc pe toți sănătoși, fericiți, soția mă așteaptă cu drag – asta e o mare bucurie. Și de o notă bună ne bucurăm, că învață bine, o parte dintre ei. Cei care nu învață bine, lucrează bine. Toți au darul lor.

Ea: Da, tot așa. Ne trezim dimineața și știm că sunt copiii sănătoși, totul e bine, mulțumim lui Dumnezeu. Ne bucurăm așa. Pentru noi bucuriile sunt simple, nu trebuie să fie ceva extravagant. Văzând atâtea probleme la alte familii, noi ne bucurăm de simplul fapt că avem copii sănătoși și putem fi o familie normală. Nu vrem nimic ieșit din comun. Cel puțin pe mine mă apasă când deja merge prea bine și vin prea multe lucruri și deja simți liniștea dinaintea furtunii.

Ați simțit vreodată, după căsătorie, că v-ați reîndrăgostit unul de altul. Adică v-ați reîndrăgostit de mama sau de tatăl copiilor dumneavoastră?

Ea: Nu știu. La mine cel puțin nu a fost niciodată. Pentru că nu a fost niciodată mai puțin ca la început. Întotdeauna am fost aceeași.

El: Poate chiar mai mult ca la început.

Ea: Nu a intervenit o rutină sau o slăbire. N-am avut problemele acestea. Ne-am legat, Dumnezeu a dat așa. Cred că și copiii ne-au unit foarte mult. Când se naște un copil este o legătură pe care nu o poți explica. O trăim noi în casă, dar, ca și cu mâncarea: dacă nu o guști, nu știi ce gust are. Și credința, dacă nu o guști, nu ai cum să o simți, să guști din bucuria lui Dumnezeu. Adică, dacă nu cauți pe Dumnezeu, nu ai de unde să-L găsești. Așa-i și taina familiei, frumoasă, și o recomand la toată lumea. Bineînțeles, ori la mănăstire, ori în familie – pentru mine sunt doar aceste două variante. Dar trebuie să fii hotărât.

Ca soț și ca părinte, care credeți că e rolul bărbatului și al femeii în familie? Unul față de altul, dar și față de copii, în creșterea copiilor?

El: Eu asta vreau, să muncesc, să pot să le ofer, să aduc ce le trebuie, să aibă soția tot ce are nevoie pentru ea și pentru copii. Să ne respectăm unul pe celălalt, să avem comuniune. Ca părinte, să le dau o educație bună copiilor, să stau de vorbă cu ei, să le spun ce e bine și ce e rău. Copiii, cred eu, mai tare țin la ceea ce spune tatăl. Și la ceea ce spune mama, însă ei sunt obișnuiți cu ea zi de zi și nu prea țin cont mereu.

Ea: Da. Rutina de zi cu zi. Dacă vine tata și spune odată așa, așa rămâne.

El: Și e valabil și pentru băieți și pentru fete. Ca tată, consider că ar trebui să vorbesc mai mult cu fetele, iar mama, cu băieții.

Ea: Soțul stă întotdeauna la discuții cu fetele, întotdeauna lui i-au plăcut fetele și de mici a stat și a vorbit. Chiar Anastasia mă întreabă ce înseamnă anumite lucruri – că tata îmi spune, dar eu nu știu ce înseamnă: „Mama, ce înseamnă să fii fecioară? Tata tot îmi spune și nu știu”. Dar foarte mult a stat de vorbă, așa s-a deschis.

El: Și ce valoare are fecioria. Eu atât le spun fetelor, orice băiat o să vă aprecieze toată viața pentru treaba asta. Ferice de cei ce se cunună curați! Le va merge bine toată viața. Asta recomand eu să aibă, că în ziua de astăzi cred că e o jertfă mare pentru cei ce reușesc să treacă peste momentele astea, să ajungă să se cunune curați. Și vor avea răsplată, nu va fi în zadar.

Ea: Eu de multe ori mi-am dorit în toți anii aceștia, după ce a crescut un copil mai mare, să merg la un serviciu, că e greu și să stai acasă. Dar soțul niciodată nu a fost de acord. Și se pare că a fost cel mai bine. Căci stând între copii, imediat îi simți când au o problemă, simți starea lor. Cu toate că uneori e greu și în casă și vrei să ieși, dar am ajuns la concluzia că nu merită să lași copiii să crească singuri.

Care credeți că e rolul duhovnicului pentru familie, și pentru părinți și pentru copii?

Ea: Cel mai important rol îl are duhovnicul în familie. El ne-a modelat și ne-a obișnuit cu Dumnezeu și cu Biserica.

El: Noi am și cerut ajutor, când am avut o problemă, am vorbit cu duhovnicul și am cerut un sfat. Am considerat tot timpul că duhovnicul îți poate da cuvânt de la Dumnezeu. El îți dă siguranță. Cum ne-a spus să facem, așa am făcut și a fost cel mai bine.

Nu v-a fost greu să faceți ascultare față de duhovnic, să împliniți cuvântul lui?

El: Nu, chiar din contră, te întărește. Când îți spune „așa fă”, ai alt spor. Aici e lucrarea lui Dumnezeu, se vede că iese bine, nu se poate să nu iasă bine. Când familiile au relație cu duhovnicul, asta-i cel mai bine. Din cauza asta cred că mulți nu se înțeleg în familie, pentru că nu au o relație cu un duhovnic sau le e rușine să spună duhovnicului, pentru că se gândesc că nu trebuie să știe părintele tot ce se întâmplă la ei în casă. Dar e bine să știe.

Cât de mult contează pentru copii să aibă și ei duhovnic?

Ea: Contează foarte mult. Tot timpul când au un examen vorbesc cu părintele, îl sună, îl roagă să-i pomenească. Și se vede ajutorul lui Dumnezeu tot timpul. Când vezi că iese bine, te întărești, te încredințezi că faci bine. Noi i-am învățat tot timpul, ca atunci când au o problemă, să vorbească mai întâi cu duhovnicul.

El: Atunci e familia împlinită, când vezi că Dumnezeu le dă copiilor tăi niște oameni alături de ei care sunt tot încredințați de Dumnezeu în duhul lor, pe aceeași linie de gândire și simțire. Mai mare bucurie nu îți trebuie ca părinte.

Cu fața spre Dumnezeu și în rugăciune se rezolvă totul / Ilie Nichiforel

Sursa: https://putna.ro/