Cel ce smerește pre sine se va înălța

În deplină potrivnicie cu mândria stă smerenia. Așa cum mândria este izvorul tuturor patimilor, așa și smerenia este maica tuturor virtuților. Sfântul Ioan Gură de Aur numește smerenia temelia pe care „se poate înălța fără nici o primejdie orice altceva” bun și mântuitor pentru noi. „Și iarăși, dacă această temelie lipsește, chiar dacă cineva s-ar înălța, prin viața sa, până la ceruri, tot ce a zidit cu ușurință se nimicește și rău sfârșit va avea.”

Omul a fost zidit pentru smerenie, nu pentru mândrie. O cunoaștere de sine mai adâncă și mai adevărată îl poate încredința de aceasta. Dumnezeu a rânduit toate cele ce-l înconjoară pe om astfel încât să-i slujească spre smerire, nu spre mândrie. Priviți, de pildă, cât de neputincios este omul care tocmai s-a născut! De câtă trudă este nevoie pentru creșterea și educarea lui! Ce animal, întreabă Sfântul Tihon din Zadonsk, are trebuință de atâta îngrijire, până ce crește mare, precum omul?

Multe vietăți își agonisesc singure hrana de îndată după ce s-au născut, pe când omul cât de multă vreme este purtat, îmbrăcat de mâini străine, hrănit, încălzit și ferit de munci străine! În alt loc, același sfânt ne spune: „Ne naștem goi și în lacrimi; trăim în scârbe, năpaste și păcate; murim cu frică și suspine; suntem îngropați în pământ și ne prefacem în țărână.”

Iar Sfântul Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu, zugrăvind starea umilă și jalnică a omului, spune că întreaga noastră viață este „luptă cu patimile, iar înlăuntrul său, încă înainte de patimi, omul poartă necurăție și duhoare”… „Poate fi oare ceva mai lipsit de chibzuință decât omul, care, văzându-se cuprins de lepră, se mândrește că poartă veșminte strălucitoare și aurite?”… Da, cunoașterea de sine duce, după mărturia tuturor Sfinților Părinți, la smerenie. „Fii la fel de smerit,” spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, „precum te-a zidit Dumnezeu!” și ca adaos, amintesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Și ce ai, carea nu ai luat? Iar dacă și ai luat, ce te lauzi ca și cum n-ai fi luat?” /I Cor. 4:7/

Smerenia ce se naște din cunoașterea de sine nu chinuie, nu asuprește sufletul, ci îl îndeamnă la umilință și recunoștință față de Dumnezeu, Care este atât de bun cu noi, sărmanele Sale făpturi neputincioase.

Smerenia nu este o resemnare lipsită de nădejde, o pierdere a personalității lipsite de voință, ci un avânt înflăcărat spre lumină. Ea este cale luminoasă spre Rai, izvor de bucurii fără de sfârșit,  dobândire a dumnezeieștii desăvârșiri și umplerea vieții goale a omului cu frumusețe și înțeles dumnezeiesc.

Nu este virtute mai încântătoare decât smerenia. Ea este izvor al tuturor binecuvântărilor, rădăcină a tot binele, maică a tuturor virtuților. Și totuşi, în ciuda tuturor acestor înalte calități ale ei, smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporaș în tufele înflorite ale celorlalte virtuți, de parcă ea nu înseamnă nimic și nu slujește la nimic. Dacă mândria poate fi asemuită cu stâncile înalte de munte, goale și neroditoare, smerenia este ca o grădină înflorită sau o întinsă țarină roditoare, care se întinde în depărtare, printre vâlcele. Pe înălțimi nu crește nimic. Acolo domnește veșnic frigul. În văi se coc fructele dulci și grânele pentru hrană. Sfântul Ioan Gură de Aur îi asemuiește pe cei mândri cu vârfurile înalte și neroditoare ale munților, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Așa precum apa curge în jos, ocolește dealurile înalte și caută să se verse în locul cel mai de jos, astfel și harul lui Dumnezeu îi ocolește pe cei mândri și se revarsă asupra celor smeriți.

Smerenia este rază a harului, venită din Rai. Și prin ce schimbări cerești trece sufletul când pătrunde în el raza harului! Până de curând cufundat în întunericul nopții păcatului, el se trezește dintr-odată îmbrăcat în lumină. Iar în această lumină omul smerit începe să-și vadă propriile sale păcate și pornește să se curățească de ele, pe când, înainte să fie înveșmântat de lumina harului, toate în el i se păreau a fi în orânduială deplină. Și acest lucru este firesc să fie așa; numai lumina de sus omul își poate vedea păcătoșenia. Într-o încăpere întunecată aerul nu pare plin de praf, ci întotdeauna proaspăt și curat. Dar de îndată ce pătrunde în încăpere o rază de soare, vedem dintr-odată cât praf plutește prin ea. Astfel, smerenia îl face pe om să-și vadă starea vrednică de plâns în care se află și îl împinge să pornească la îndreptarea sa. Ea curăță inima de mulțimea patimilor, împodobește sufletul cu florile dumnezeieștii virtuți și astfel, treptat, ea naște toate virtuțile, fiind singura care rămâne în umbră, căci aceasta este firea ei – să nu se arate, să nu fie slăvită de oameni. Este asemenea rădăcinilor copacilor: în afară dă roade minunate, însă ea rămâne ascunsă în adâncul pământului. Căci dacă rădăcinile vor ieși din pământ, spre a fi văzute, copacul nu va mai avea fructe și se va usca. Astfel este și smerenia.

Dacă începe să se arate, virtuțile dispar, iar omul piere duhovnicește. Una din cele dintâi calități ale smereniei este blândețea. Omul cu adevărat smerit este blând nu numai atunci când toți sunt atenți și amabili cu el, ci și atunci când este hulit și defăimat. El nu se tulbură, nu se înfurie, ci pe toate le rabdă în tăcere. Cel smerit nu poate să nu fie blând, căci îl liniștește harul lui Dumnezeu ce se odihnește în el. Se spune că marea, care este veșnic învolburată și agitată, se îmblânzește când asupra ei se lasă ceață deasă. Asemenea se întâmplă și cu sufletul neliniștit al omului, când asupra lui se pogoară harul Sfântului Duh. Și un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, neliniștile sunt însușiri ale sufletelor mândre. Sfântul Ioan Scărarul spune: „în inimile blânde se odihnește Dumnezeu; iar sufletul neliniștit sălaș diavolului este.” Dumnezeu iubește pe cei smeriți; acestora El li se descoperă și întru ei binevoiește! În Vechiul Legământ, El spune: „Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit și lin, și care tremură de cuvintele mele.” /Isa. 66:2/

Omul smerit își vede neîncetat neajunsurile. El nu osândește pe nimeni, nu cercetează păcatele celorlalți, nu ia în batjocură, se socotește pe sine ca fiind cel mai rău dintre toți oamenii. Este ascultător și supus față de toți. Slujește cu bucurie tuturor. Nu se mânie atunci când ceilalți primesc onoruri, nu pizmuiește slava celuilalt, căci el pentru sine nu caută foloase lumești. Privirea sa este îndreptată către cer. El caută să fie bineplăcut lui Dumnezeu și de la El așteaptă milă în ziua Înfricoșatei Judecăți.

Omul smerit rabdă cu bărbăție disprețul celorlalți și socotește sincer că acesta i se cuvine. Se poartă cu blândețe, sinceritate și plin de dragoste cu oamenii josnici, căci cei smeriți întotdeauna au o blândețe minunată. Iar sufletul smerit, după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, este „scaun al blândeții.” Omul smerit nu are gânduri rele. Chiar dacă ar avea un astfel de gând, ar fi degrabă alungat. Cel smerit nu cunoaște viclenia. El nu se preface a fi binevoitor, căci este într-adevăr așa, nu caută să obțină foloase prin lingușiri și să fie pe placul oamenilor, căci nu are nevoie de acestea. El disprețuiește laudele și se bucură când este umilit, deoarece vrea să se facă următor Domnului Iisus, Care pentru a noastră mântuire „s-au deșertat pre sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se; și cu înfățișarea aflându-se ca omul, s-au smerit pre sine, ascultător făcându-se până la moarte, iar moarte de Cruce.” /Fil. 2:7-8/

Omul smerit nu vrea să fie mai presus de Învățătorul său. Așa cum Fiul lui Dumnezeu, la Cina cea de Taină, S-a ridicat, S-a încins cu ștergar, Și-a suflecat mânecile și a început să spele picioarele ucenicilor Săi, întocmai și cel smerit este gata să slujească tuturor ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit. Căci el își amintește de povața Mântuitorului: „Deci dacă eu, Domnul și Învățătorul, am spălat picioarele voastre, și voi datori sunteţi unul altuia a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți.” /In. 13:14-15/

Omul smerit se teme de laude, în care se ascund atâtea primejdii pentru suflet! El caută adâncurile smereniei, și acolo se simte bine. Un astfel de om nu vorbește mult, nu dorește să-și arate  înțelepciunea, ci tace și răspunde cu blândețe.

„Începutul neslavei deșarte, spune Sfântul Ioan Scărarul, este păzirea gurii și iubirea necinstirii; iară mijlocul este curmarea tuturor meșteșugirilor celor gândite ale slavei deșarte; iară sfârșitul (de este cu adevărat și adâncului vreun sfârșit) este ca pe cele ce ajută către necinstire să le meșteșugească fără de smintire înaintea mulțimii.”

Omul smerit nu se tulbură din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el. De este lăudat, nu socotește că lauda i se cuvine lui, căci simte că nu înseamnă nimic. De este vorbit de rău, el se socotește pe sine a fi mult mai rău și își spune în cugetul său: „Ei nu mă cunosc, căci altminteri și mai rău ar vorbi despre mine.” Dacă este clevetit și osândit, nu se neliniștește și nu-și caută  îndreptățire, căci se gândește la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi cercetate după moarte nu numai faptele, ci și gândurile oamenilor. Sfinții plini de adâncă înțelepciune, care au ajuns la desăvârșire datorită smereniei lor, nu se supărau niciodată pe cei ce le aduceau ocări.

Dimpotrivă, ei vedeau în aceștia niște binefăcători ai lor și de aceea îi iubeau din suflet și se rugau pentru ei. Ei nu au urmărit atingerea vreunui țel lumesc și nu s-au temut că își vor pierde bunul-nume, și de aceea când erau huliți răbdau, așteptând ca îndreptățirea să vină de la Dumnezeu. Noi însă, de obicei, ne mâniem aprig împotriva celor care ne aduc defăimare, pentru că ținem la părerea oamenilor despre noi și legăm de ea toate foloasele de care ne bucurăm.

Sfântul Serafim din Sarov, care cu iscusință s-a pogorât în adâncurile smereniei, ne învață să nu ne tulburăm atunci când suntem ocărâți; iar dacă este cu neputință să nu ne tulburăm, atunci trebuie ca măcar să ne înfrânăm limba, după cuvintele Psalmistului: „turburatu-m-am și nu am grăit.” /Ps. 76:4/ Ca pildă de înaltă smerenie și nemâniere, Sfântul Serafim ni-l zugrăvește pe Sfântul Grigorie al Neokesariei. Aflându-se odată într-un loc obștesc, o oarecare desfrânată a început a-i cere plată pentru păcatul pe care, chipurile, acesta îl săvârșise cu ea. Fără mânie, sfântul spuse cu blândețe unuia dintre însoțitorii săi: „Plătește-i degrabă prețul pe care îl cere!” De îndată ce primi plata necuvenită, femeia a fost luată în stăpânire de un duh viclean. Atunci, sfântul, răspunzând răului cu bine, a alungat prin rugăciune duhul din ea.

Sfântul Ioan Scărarul dă o definiție minunată: „În smerenie nu se află nici cea mai mică urmă de dispreț, nici cârtire sau împotrivire, fără numai atunci când privește credința.” Și cei smeriți se pot aprinde de râvnă, însă numai atunci când trebuie să apere comoara credinței Ortodoxe. Aceasta dovedește limpede că smerenia nu este vreo nepăsare, ci o adâncime în care, asemenea apelor unui ocean, se adună forțe uriașe care luptă împotriva celor mai puternici vrăjmași ai omului și ai mântuirii acestuia, cu dracii cei nevăzuți, cu patimile dinlăuntrul nostru și cu ereticii, acești diavoli văzuți din afara noastră.

Toți acei Sfinți Părinți care au luptat neînfricați împotriva vrăjmașilor Ortodoxiei nu au încetat nici o clipă să fie întru totul smeriți cu inima. Și sfinții mucenici, care, plini de îndrăzneală, au mărturisit numele lui Hristos, batjocorind nebunia chinuitorilor lor idololatri, au purtat adânc în sufletele lor conștiința smerită că sânt păcătoși. Din toate acestea se vede că smerenia poate fi și este o luptă înaltă.

Dar chiar și în râvna sa sfântă pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit nu devine trufaș sau semeț, ci își păstrează smerenia pentru că știe că tot ce are este primit în dar de la Dumnezeu, și îl poate pierde dacă se mândrește cu el.

Cei mândri sfârșesc întotdeauna în chip amarnic. Cela ce s-a urcat în vârful plopului, acela negreșit va cădea și își va sparge capul. Cel smerit nu cade niciodată. Și cum ar putea să cadă? El se află mai jos decât pământul! Mândria este asemenea unui balon de săpun, se umflă și zboară în înalt, dar într-o clipită se sparge și dispare. Smerenia însă este asemenea copacului binecuvântat: cu cât rădăcinile îi sânt mai adânc înfipte în pământ, cu atât mai înalt crește. Așa cum asupra celor mândri se abate blestemul lui Dumnezeu: „Tot cela ce înălță pre sine se va smeri,” tot astfel și în cei smeriți se împlinește binecuvântarea dumnezeiască: „Cel ce smerește pre sine se va înălța.”

Extras din Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București