În vremea noastră lipsesc pildele

– Părinte, de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că Mucenicii vremurilor de pe urmă vor fi „mai presus decât toţi mucenicii”[1]?

– Pentru că mai demult aveam oameni de talie mare. În vremea noastră lipsesc pildele – vorbesc în general de Biserică şi de monahism. Acum s‑au înmulţit cuvintele şi cărţile, dar s‑au împuţinat faptele. Doar îi admirăm pe Sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să înţelegem cât s‑au ostenit, pentru că nu ne‑am nevoit ca să le putem înţelege osteneala şi astfel să‑i iubim şi să ne silim cu mărime de suflet ca să‑i urmăm. Desigur, Bunul Dumnezeu va avea în vedere vremea şi condiţiile în care trăim şi va cere potrivit lor. Dar dacă ne vom nevoi puţin, ne vom încununa mai mult decât cei de demult.

Odinioară, când exista duhul de nevoinţă şi fiecare încerca să urmeze pe celălalt, răul şi nepăsarea nu‑şi găseau loc. Pe atunci pildele de virtute erau multe, dar exista şi duh de nevoinţă. De aceea cel nepăsător nu putea rămâne printre cei buni, căci era luat târâş de aceştia.

Îmi aduc aminte că odată, în Tesalonic, aşteptam la semafor să trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat am simţit ca un val ce mă împingea înspre înainte, pentru că toţi mergeau în acea direcţie. De îndată ce am ridicat piciorul, am şi înaintat. Adică vreau să spun că atunci când toţi merg într‑o parte, unul, deşi nu ar vrea să meargă, nu poate să nu meargă, căci îl duc ceilalţi. Astăzi, dacă cineva vrea să trăiască cinstit şi duhovniceşte, nu mai încape în lume, îi vine greu. Şi dacă nu ia aminte, o ia la vale pe făgaşul lumesc. Odinioară binele era mult, multă şi virtutea, la fel şi pildele, iar răul se îneca în multul bine şi puţina neorânduială ce exista în lume sau în mănăstiri, nu se vedea şi nici nu vătăma.

Însă acum ce se întâmpă? Exemplul rău este mult, iar puţinul bine care există, este dispreţuit. Se fac adică cele dimpotrivă: se îneacă puţinul bine în multul rău şi astfel stăpâneşte răul.

Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoinţă, aceasta ajută mult. Căci atunci când unul sporeşte duhovniceşte, nu se foloseşte numai pe sine, ci ajută şi pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel, la fel face; influenţează şi pe ceilalţi. Dacă slăbeşte unul, slăbeşte altul, în cele din urmă fără să‑şi dea seama nu rămâne nimic. De aceea duhul de nevoinţă va ajuta mult în moleşeala ce există. Va trebui să luăm aminte bine la aceasta, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate, la un asemenea punct, încât fac şi legi moleşite şi le impun şi nevoitorilor să le respecte. De aceea cei nevoitori nu numai că nu trebuie să se lase influenţaţi de duhul lumesc, dar nici să se compare pe ei înşişi cu cei lumeşti şi să creadă că sunt sfinţi, căci după aceea se vor moleşi şi vor deveni mai răi decât cei mai lumeşti. În viaţa duhovnicească nimeni să‑i ia pe cei lumeşti drept prototipuri, ci pe Sfinţi.

Este bine să iei o virtute şi să afli care Sfânt a avut‑o, să cercetezi viaţa lui. Atunci vei vedea că n‑ai făcut nimic şi în felul acesta vei înainta cu smerenie. Cei ce aleargă în stadion nu privesc înapoi să vadă unde sunt ultimii, căci dacă vor face aceasta, vor rămâne ei ultimii. Atunci când încerc să‑i urmez pe cei sporiţi, conştiinţa se subţiază. Dar când privesc la cei dinapoi, mă îndreptăţesc pe mine însumi şi spun că greşelile mele nu sunt aşa de mari în comparaţie cu ale lor. Mă odihnesc la gândul că există şi unul mai jos decât mine. Astfel îmi înec conştiinţa sau, în cel mai bun caz, sfârşesc prin a avea o inimă împietrită, nesimţitoare.

[1] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze către cei ce au să se lumineze; 15, cap.17, în Izv. Ortodoxiei, p. 414, ed. Inst. Biblic, 1943, Bucureşti.

Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.