Bocancii castanii

Pe la sfârşitul orei de dirigenţie profesoara citi lista elevilor care aveau să rămână după lecţii. Administraţia şcolii anunţase încă de dimineaţă: copiii orfani nevoiaşi vor beneficia de ajutoare materiale umanitare. De data aceasta o societate de caritate urma să distribuie celor sărmani un lot de îmbrăcăminte şi încălţăminte de iarnă.

Elevii, gălăgioşi ca de obicei, s-au tot îmbulzit la uşa autospecialei, unde se repartizau donaţiile, până când acestea s-au epuizat. Alexandru chitise de departe bocancii cei castanii care parcă îi făceau din ochi să-i probeze. Ceilalţi băieţei şi fetiţe la fel s-au ales care cu încălţări, care cu straie pe potrivă. Numai Gheorghieş, colegul lor, ascultător şi smerit, n-a apucat nimic. Modest peste seamă, el se retrase tăcut şi-şi văzu de ale sale. Evenimentul s-a petrecut sub ochii dirigintei.

În drum spre casă profesoara se alătură lui Alexandru, amintindu-i că şi data trecută el înşfăcă cei mai buni papuci pe care îi poartă acum. „Poate-i cedezi lui Gheorghieş perechea asta de bocanci noi, doar îl vezi, cum azi, pe frig, el a venit la şcoală cu sandalele celea vechi, potricălite!?…, îl ispiti diriginta. Bineînţeles, eu nu te oblig să procedezi întocmai aşa, dar tu cum crezi, nu faci păcat când te căpătuieşti cu două perechi de încălţări, iar altcineva – nici cu una?..”. Alexandru asculta ursuz dojana profesoarei şi, murmurând ceva sub nas, coti grăbit spre casă pe hudiţa întortocheată…

Timpul, risipit în clipe, deapănă zilele în săptămâni. Copiii uitaseră demult de milosteniile cu care se pricopsiseră parcă mai deunăzi. Acum toţi trăiau cu gândul la sărbătorile de iarnă, unii fălindu-se, mai ales fetele, cu toaletele noi, pregătite de Anul Nou şi Crăciun… Dar iată că şi în viaţa lui Gheorghieş pogorî ceasul, despovărat de noianul necazurilor. Într-o bună dimineaţă el se înfăţişă înaintea clasei, îmbrăcat cu o scurtă frumoasă de blană. Colegii rămaseră tablou când l-au văzut atât de fercheş, ba chiar i-au apreciat haina, minunându-se, pe bună dreptate, de croială, de fasonu-i modern. „Vai, ce bine îţi stă… Parcă eşti altcineva!”, exclamau care mai de care. La recreaţia cea mare Alexandru se apropie de Gheorghieş şi-l ispiti:

– De unde o ai?

Acesta îi răspunse fără echivoc:

– Unchiul mi-a adus-o din Grecia… De fapt, nenea m-a îmbrăcat cu două deodată, zâmbi el. Cealaltă e mai mişto – se încinge cu o centură cu cataramă lucitoare… Numai că mi-i largă, atârnă pe mine ca pe un cuier…

Urmă o pauză prelungă. Deodată, Gheorghieş, chitindu-şi colegul din cap până în picioare, răbufni ca din senin:

– Ştii!.. cred că pentru tine ar fi numai bună… Să treci azi pe la mine şi, dacă ţi-a fi pe măsură, ţi-o dau cu plăcere!…

Alexandru simţi cum sângele îi năboieşte în obraji. Cu ochi neîncrezători el îşi ţintui colegul şi se retrase instinctiv în banca sa din străfundul clasei. Invitaţia lui Gheorghieş îi atinse într-un fel coardele sufletului…

Acasă Alexandru nu-şi afla locul – curiozitatea năvalnică îi zgândăra mereu inima: „Oare cum arată scurta ceea cu cataramă?!”. Frământat de atâtea nădufuri sâcâitoare, el scoase papucii cei noi din dulap, îi netezi uşurel cu dosul palmei şi ieşi afară. Însera, dar paşii l-au purtat val-vârtej pe uliţele nămoloase când, nu zăbavă, îi apăru în faţă portiţa scârţâitoare din dreptul căsuţei vechi, dărăpănate. Aici, cu bunică-sa, locuieşte Gheorghieş…

A doua zi copiii i-au văzut pe cei doi băieţi în curtea şcolii, îmbrăcaţi chipeş cu scurte elegante, discutând vesel despre ceva. Gheorghieş se remarca şi cu bocanci noi. Dar cel mai împăcat părea, totuşi, Alexandru, căci în sinea sa el intuia cum picătura de generozitate, abia zămislită în suflet, îi strivea viermele nesăţios al invidiei şi lăcomiei. Alexandru se bucura din plin că a reuşit şi el să-i facă lui Gheorghieş o surpriză pe plac…

Andrei MOROŞANU

Sursa: www.scara.md