Cât costă credința strămoșească în Moldova? Observații pe marginea „perlei” cinematografice „Varvara”

Înainte de a intra în miezul filmului „Varvara”, vom menționa că potrivit paginii oficiale a „capodoperei” în cauză, prețul credinței strămoșești (cel puțin pentru producătorii filmului) este echivalentul unui grant primit de la Uniunea Europeană și de la Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. Nu suntem anti-occidentali, nici anti-europeni, din contra, suntem doar pentru, dar nu până la punctul de a accepta denigrarea Bisericii. Însă insulta nepedepsită a tot ce este sfânt este la modă.  

Moda poate fi sora geamănă a constrângerii. Spre exemplu, una din formele de oprimare impuse în secolul al XIX-lea de imperiile occidentale în țările cucerite a fost impunerea purtării de haine europene în locul portului tradițional local. În alte cazuri (precum cel al Irlandei) era interzisă folosirea în public a limbii locale. Nu este întâmplător faptul că una din formele de protest împotriva colonizării engleze a Bengalului, întreprinse de Mahatma Gandhi, a fost arderea hainelor occidentale. Astăzi, când reușita omului se măsoară în numărului like-urilor de pe Facebook și Instagram, „moda” ne sugrumă într-un mod mult mai vătămător. La modă este să batjocorim haina lui Hristos, și să îmbrăcăm haina postmodernă a deznădejdii și lipsei de scop, împreună cu ochelarii trufași ai „inteligenței” deșarte. Este la modă să considerăm totul, de la familia tradițională până la Biserică și școală, drept surse de oprimare și putere în societate. A ataca în orice mod Biserica este pe placul celor încântați de asemenea idei. O țintă tradițională este și statul, în toate formele sale de manifestare (de la cele mai liberale până la totalitarism), însă desigur, nu și atunci când o entitate (supra)statală este guvernată de birocrați ce împărtășesc ideile amintite.

Biserica, spre deosebire de toate cele ce sunt la modă, aduce un scop în viața fiecărui credincios, propovăduind învățătura Domnului Hristos, ce ne ajută să fim mai buni și să găsim tihna sufletească chiar și în cele mai vitregi împrejurări. Urmând îndemnurilor Sfinților Părinți ai Bisericii noastre Ortodoxe, sau Răsăritene, în viața pământească suntem îndemnați să căutăm „pe cele care rămân întodeauna și nu suferă transformare” (Sf. Ioan Gură de Aur în Cateheza a 8 –a). Altfel spus, fiecare om în viața sa caută dragostea, bucuria, pacea, îndelung-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, însă, cu părere de rău, fără să conștientizeze că acestea sunt darurile Duhului Sfânt (Gal. 5, 22) și că acestea vin de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel mai zice că toate cele mai sus amintite sunt roadele unei vieți duhovnicești, a unei lucrări de sfințire a vieții, deci a unei străduințe individuale pentru primirea darurilor dumnezeiești.

În ultimul deceniu, ca urmare a unei orientări economico-culturale spre țările Uniunii Europene și Statele Unite, statul Republica Moldova a implimentat o serie de programe pentru dezvoltarea țării, care dau roade benefice până la un punct. Aceste măsuri de dezvoltare cu sacrificiile lor au și o componentă de colonizare a spațiilor slab și mediu dezvoltate economic. Cu alte cuvinte ajutoarele și granturile venite în țară au la pachet și o serie de condiții obligatorii. Deci, pentru a fi acceptat în acest club, statul R. Moldova și cetățenii săi trebuie să simtă, să dorească și să accepte o aliniere la valorile europene. Pentru a fi european trebuie să-ți asumi și valorile corespunzătoare, însă propaganda de acceptare ca normă morală a homosexualității, a avorturilor și a multor valori străine vieții creștine contravin vieții moral-spirituale predicate în mesajul Bisericii Ortodoxe. Acest efort de a fi “în rând cu lumea” este unul foarte dureros, pentru că produc o dezbinare în societate prin manipulare și dezinformare. Biserica devine o țintă preferată a celor ce propagă „noua libertate”. Se uită foarte ușor că Biserica a fost instituția care a dat naștere la școlile în care s-au educat generații de oameni de cultură. Deci, cum poate sta Biserica în calea unei dezvoltări culturale, cand ea i-a fost și mamă și tată? În societatea R. Moldova se confundă ușor binele cu răul, milostenia cu păcatul. Toți sunt judecători ai faptelor și toți atotcunoscători ai “adevărului” din și despre Biserică.

Andrei Pleșu, scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române, în volumul Despre frumusețea uitată a vieții, observă următoarele: „Trăim într-un sos toxic, dar el conține încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitația noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trai bine. Se poate (încă) trai frumos”. În toată frustrarea, ura, disprețul, frica și incertitudinea de azi, mergând la Biserică, găsim din belșug mirodeniile binemirositoare ale dreptei credințe, care ne dau încredere, dragoste, răbdare și statornicie. Biserica este o instituție divino-umană, o comunitate a dragostei de aproapele și a credinței, din care fac parte toți creștinii, instituită de însuși Mântuitorul Iisus Hristos, o comunitate care de peste două mii de ani păstrează neștirbit Adevărul Învățăturii Dumnezeești.

Pentru a nu epuiza răbdarea cititorului, vom vorbi pe scurt despre filmul ”Varvara”, produs de Sergiu Cumatrenco și regizat de Anatol Durbală, difuzat în 2023 în cinematografele din R. Moldova. Pentru început ar fi corect să anunțăm subiectul acestui film, citând pagina oficială a producției: „‘Varvara’ este povestea unui eșec, eșecul încercării unui om de a trăi onest, după chemarea inimii și conștiinței, într-o comunitate care nu se mai raportează demult la asemenea rigori, în care nimic nu mai este așa cum pare”. Privind filmul înțelegem că este vorba despre un instalator care urmează să efectueze conectarea la conducta de gaz a unei instalații de încălzire aflată într-o biserică ortodoxă. Țeava de gaz și conducta de evacuare a gazelor ar trebui să străpungă icoana Sfintei Varvara, zugrăvită pe perete. Instalatorul este redat ca un om simplu care încearcă să supravețuiască într-o lume ostilă în care nici măcar preotul bisericii unde urma să efectuieze lucrările nu are nimic sfânt, ba din contra îl îndeamnă să spargă peretele necătând la icoană. Întrebați despre ce i-au inspirat în a pune la cale turnarea acestei povești într-un film, producătorii spun că este un caz din România. Presupunem, că la o prezentare din România, aceeași producători ar spune că au fost inspirați de un caz „real” din Republica Moldova. Pentru ei un caz real este violența, lipsa de moralitate, și ura în Biserică. Îi mulțumim Bunului Dumnezeu că noi încă nu credem asta! În orice caz, băieții au „lucrat bine”, primind finanțare, aplauze, și premii, și totul cu prețul a doar câteva milioane de victime colaterale (adică noi, credincioșii ofensați). Acestea fiind spuse ar trebui să concretizăm câteva lucruri: 1. Din spusele autorilor, filmul nu este despre Biserică (sic!), dar ciudat, jumătate din film a fost filmat în biserică, 2. Se atentează la: imaginea și misiunea Bisericii, care sunt prezentate ca fiind o modalitate de a face bani, iar imaginea preotului – ca un defăimător de cele sfinte, lacom și fățarnic. Însă, asta e la modă, este exact ceea ce se cere pe piață, fiind încurajat nu doar cu granturi dar și cu aplauze din partea celor mai mult sau mai puțin conștienți.

Autorii filmului au dat dovadă de lipsă de bunul simț și respect față de cele sfinte. Secvența în care apare un tânăr grimat asemenea cu chipul lui Iisus Hristos, la geamul ușii dubiței instalatorului și care timp de câteva secunde stă liniștit apoi îi cere o țigară, contrastul dintre predica preotului dinnaintea Postului Nașterii Domnului în care vorbește de pocăință și iubirea aproapelui în timp ce instalatorul este bătut măr din îndemnul preotului (îndemn dat în timpul slujbei de seara) pentru că nu a dorit să găurească icoana, desființarea oricărei speranțe de apariție a unei minuni dumnezeiești, citirea unei rugăciuni cu scop defăimator, chipul hidos al actorului îmbinate cu lăcomia și demnitatea preoțească au fost amestecate în cel mai grotesc mod… În toate acestea se observă lipsă de bun simț a întregii echipe de filmare și a tuturor care au susținut această groaznică hidoșenie cinematografică.

Oare unde ne îndreptăm fraților, ce dorim? Mesajele subtile, bine camuflate și împachetate frumos pentru a obține aplauze și satisfacerea unor orgolii personale, irealizări pe plan spiritual, frustrări, sunt ceea ce suntem gata să primim în sufletele noastre? Toate acestea au un scop bine definit – denigrarea Bisericii lui Dumnezeu pentru a instaura dezmățul, necredința, păcatul, deznădejdea, încrederea în chipuri hidoase care descriu ecuația pervertirii libere prin slavă deșartă, frustrare, (neo)păgânism, crimă. Scopul lor este de a imita creștinismul autentic prin distrugerea din interior a vieții Bisericii. Corupție, toleranță irațională și voință deliberat păcătoasă. Desigur, autorii „perlei” cinematografice vor spune că nimeni nu poate să le îngrădească dreptul la liberă exprimare. Însă pentru ei dreptul la liberă expresie este egal cu ofensa prezentată ca glumă nevinovată, disprețul camuflat în simplă întâmplare, materializarea urii prezentată public în ambalajul atrăgător al unei ”opere” cinematografice.

Îndemn de a nu călca în picioare (pentru fonduri, faimă, sau alte bucurii lumești) credința și valorile adevărate primite de la strămoșii noștri. Trăim vremuri grele în care doar Biserica lui Dumnezeu poate oferi consolare și darurile Duhului Sfânt, atât de necesare vieții fiecăruia dintre noi. Să nu ne lăsăm amăgiți și manipulați.

 Pr. Petru Lisnic