Se împlinesc 82 de ani de la martiriul preotului Porfirie Șoimu (+ 8 august 1942) condamnat de către regimul comunist la pedeapsa capitală, moarte prin împușcare
14:53, miercuri, 7 august, 2024 | Cuvinte-cheie: ioan lisnic, porfirie șoimu
După instaurarea puterii sovietice în Basarabia (1940-1941), statul sovietic a promovat și în acest teritoriu, o serie de politici împotriva religiei, prin propaganda ateistă și alte mijloace. Averile bisericilor cât și lăcașurile de cult au trecut în posesia statului sovietic. Acesta, prin intermediul instituțiilor fiscale, a supus bisericile la plata unor impozite exagerate, neachitarea cărora ducea la închiderea lăcașelor sfinte. Preoții rămași în parohiile lor au avut de suferit, fiind considerați – din punct de vedere social – dușmani ai puterii sovietice, au fost supuși represiunii și unor impozite exagerat de mari, obligați să îndeplinească tot felul de munci degradante, fiind umiliți, bătuți, deportați și chiar omorâți. În urma ultimilor cercetări am depistat 133 de clerici supuși represiunilor în primul an de ocupație sovietică a Basarabiei. Dintre aceștia 11 au revenit la locurile natale, iar 122 au fost omorâți fără judecată, exterminați în închisorile comuniste sau deportați și pierduți fără veste. Preotul Porfirie Șoimu este unul dintre clericii care nu s-a mai întors din infernul comunist. Timp de 10 ani a fost parohul bisericii din localitatea Parcani, jud. Soroca, fiind un păstor apropiat de credincioși și spijinitor al celor nevoiași. La 13 iunie 1941, părintele împreună cu membrii familiei sale, au fost deportați în Siberia. Părintele Porfirie a fost incarcerat în lagărul de muncă forțată din Ivdel, regiunea Sverdlovsk, unde la 8 august 1942 a fost omorât prin împușcare.
Porfirie Șoimu s-a născut la 24 februarie 1904, într-o familie de țărani. Părinții săi erau Mihail și Victoria Șoimu din com. Stoicani, jud. Soroca. A fost botezat la 29 februarie în biserica din Stoicani de către preotul Nicolae Cudrițchi, avându-i nași pe proprietarii din localitate, Petru Idrigan, și Elena, soția lui Simeon Cosciug[1]. A urmat studiile la Seminarul Teologic din Edineț, apoi la Seminarul Superior din Chișinău. După absolvire, în aprilie 1930 a fost hirotonit preot și numit paroh la Biserica ”Sf. Nicolae” din Heciul Vechi, jud. Bălți, cu începere de la 1 iunie 1930[2]. În anul 1931 a fost transferat ca paroh la Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail” din com. Parcani, jud. Soroca. Din inițiativa sa, în anul 1936 în parohie a fost construită casa parohială. A fost un păstor apropiat de credincioși și susținător al celor nevoiași[3].
În primul an de prigoană împotriva Bisericii din Basarabia, la 13 iunie 1941, părintele Porfirie Șoimu, împreună cu familia sa, au fost deportați în Siberia. Maria Șoimu, soția preotului, născută în 1911, împreună cu copiii lor, Elena (născută în 1931) și Mihail (născut în 1934), fiind înscriși în lista de ”chiaburi”, au fost deportați în regiunea Tomsk[4], iar Părintele Porfirie a fost repartizat într-un lagăr din regiunea Sverdlovsk.
Au fost arestați potrivit mandatului de arestare, în care se acria: „Șoimu P. M. slujește popă în satul Parcani, jud. Soroca, în gospodăria sa de chiabur se folosea de ajutorul unor persoane pe care îi angaja la muncă. A fost conducător și organizator al Partidului Liberal în satul Parcani, desfășurând o activitate propagandistică. Potrivit datelor de la Arhiva de Stat din Soroca, din 1932, Șoimu Porfirie figurează în listele postului de jandarmi din Dumbrăveni, ca agent secret și informator. Desfășoară în mijlocul populației o agitatație antisovietică. Fiind un agent și informator, urmează să fie arestat. Membrii familiei: soția Maria, fiica Elena și fiul Mihail urmează să fie deportați din RSS Moldovenească”[5]. Părintele Porfirie era în vizorul colaboratorilor secției NKVD din Soroca, din luna ianuarie 1941. La 26 ianuarie au fost interogați 2 martori care au făcut declarații împotriva preotului din Parcani. Unul dintre martori a mai fost interogat la 13 martie și la 9 iunie. În certificatul eliberat pe numele preotului, de către sovietul sătesc, se menționa că: „Cetățeanul Șoimu Porfirii Mihailovici, originar din satul Stoicani, locuiețte în satul Parcani din anul 1930. Este un chiabur și lucrează popă a fost conducător al Partidului Liberal și făcea agitație împotriva puterii sovietice. Organiza adunări în clădirea școlii la care le vorbea cetățenilor despre foametea din URSS, afirmând că acolo, din cauza foametei, oamenii mănâncă pisici”[6].
Potrivit datelor ce se conțin în dosarul penal, inculpatul Șoimu P. M. a fost interogat numai o singură dată, la 6 noiembrie 1941, după 5 luni de la arestare când se afla în lagărul din Ivdel, regiunea Sverdlovsk. Era acuzat de crimă, conform art. 58-13 CP al RSSFR, de luptă activă împotriva mișcării revoluționare. Porfirie Șoimu a negat toate acuzațiile.
La 8 ianuarie 1942 a fost alcătuit rechzitoriu în care se menționa că: „La data de 13 iunie 1941, colaboratorii secției NKVD din RSS Moldovenească, l-au arestat pentru activitate contrarevoluționară pe Șoimu Porfirii Mihailovici, care a fost tras la răspundere penală. În urma investigațiilor a fost stabilit că Șoimu, locuind în Basarabia, începând cu anul 1930 până la data arestării a slujit popă avea o gospodărie mare de chiabur, expluata munca oamenilor angajați și își bătea joc de țărani. Apăra interesele statului român burghez. A fost membru al partidului contrarevoluționar al liberalilor, fiind și conducător al acestui partid în satul Parcani. Fiind ostil față de puterea sovietică desfășura în rândul populației o agitație antisovietică defăimând puterea sovietică și PC(b). A mai fost stabilit că Șoimu, în timpul stăpânirii române în Basarabia era agent informator al postului de jandarmi din Dumbrăveni și informa jandarmeria despre persoanele cu viziuni revoluționare”. Ofițerul NKVD care a desfășurat ancheta recomanda ca Șoimu P. M., să fie condamnat la pedeapsa capitală, moarte prin împușcare. La 12 mai, dosarul de urmărire penală a fost transmis spre examinare organului de justiție NKVD din URSS .
Judecata a avut loc la 20 iunie 1942, în cadrul Comisiei Extraordinare pe lângă NKVD-ul URSS, preotului Porfirie Șoimu aplicându-i-se urmtoarea sentință: „Șoimu Porfirii Mihailovici, pentru activitate într-un partid contrarevoluționar, să fie împușcat. Averea personală să fie confiscată”. Sentința de judecată a fost executată la 8 august 1942[7] .
La 30 martie 1989, părintele Porfirie Șoimu a fost reabilitat post-mortem de către Procuratura RSSM, iar la 14 decembrie au fost reabilitați membrii familiei sale, deportați în 1941, în regiunea Tomsk[8].
Extras din cartea: Protoiereu Ioan Lisnic. Clerici ortodocși în închisorile comuniste: Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria. Vol. III. Iași. Editura Stef, 2022, p. 292-294.
***
Din mărturiile Elenei Porfirie Șoimu-Postolachi, fiica preotuliui martir la împlinirea de 82 ani de la asasinarea tatălui ei:
Destinul tragic al preotului Porfirie Șoimu (Victimă al regimului totalitar stalinist, împușcat la 8 august 1942 în închisoarea nr.1 din gulagul sovietic Ivdel, regiunea Sverdlovsk (azi Ekaterinburg)
Preotul Porfirie Șoimu, tatăl meu, s-a născut la 26 februarie 1904 în satul Stoicani, jud. Soroca, într-o familie de țărani gospodari răzeși. Mama lui, Victoria Negru din satul Izvoare, Soroca (azi raionul Florești), iar tatăl, Mihail Șoimu din s. Stoicani, Soroca, dintr-un neam de preoți, care a rămas orfan de ambii părinți la vârsta de 15 ani și a fost nevoit să muncească la pământul moștenit de la părinții săi.
A fost un om foarte harnic, a muncit din greu, deoarece trebuia să-și întrețină familia numeroasă, să cumpere pământ pentru copii, să-i întrețină la școli. Tatăl meu, Porfirie Șoimu, a fost mezinul, al 16-lea copil, dar au supraviețuit doar 7 copii și părinții lor au dorit ca el să devină preot să se roage Bunului Dumnezeu pentru dânșii. Fiind un elev capabil și stăruitor la școala Spirituală la Edineț (o numeau pe atunci Duhovnicească), el a fost trimis să facă studii la Facultatea de Teologie, la Seminarul Superior din Chișinău pe care a absolvit-o cu succes.
În 1929 s-a căsătorit cu Maria Șoimu, fiică de dascăl, apoi primul învățător și director de școală în limba română, Eugen Nestor, care a fost și fondatorul acelei școli din Pașcani. Porfirie a fost repartizat ca paroh în satul Heciul Vechi, jud.Bălți (azi raionul Sângerei).
Ordinul lui Vladimir Lenin din 1922, ”Împușcați, împușcați, împușcați pe toți burghezii și popii!” l-au înfăptuit cu râvnă Stalin și călăii săi (Informația aceasta am primit-o la 14.01.2007 de la emisiunea ”Вне закона”, adică în afara legii, de la Первый канал (canalul TV rusesc).
În 1940 s-a început calvarul groaznic pentru poporul nostru basarabean, mai cu seamă pentru preoți. După ocupația de sovietici tatăl meu zilnic era chemat la NKVD-ul din Soroca și silit să închidă biserica din Pașcani, fiind manipulat, îndemnat, apoi amenițat să iasă în fața Altarului și să le declare enoriașilor că Dumnezeu nu există, că religia e opiu periculos pentru popor, mai ales pentru tineret, că până la venirea ”eliberatorilor”, el pe credincioși i-a mințit etc.. Dar tatăl meu, Porfirie Șoimu, nu s-a supus puterii bolșevice și a plătit cu prețul vieții.
Încă până la deportare el a fost la Chișinău și a văzut cum îl duceau arestat pe părintele Nicolae Ciobanu din s. Stoicani, care a dispărut și nu s-a mai știut zeci de ani despre dânsul. Acest destin l-au avut mulți preoți de atunci.
Prin anii ”90 se vorbea la TV că regretatul Tudor Tătaru, regizorul și actorul Teatrului ”Buciumul”, a descoperit în subsol o cămară de tortură, în care erau și uneltele de tortură și un crematoriu într-un fund de beci. După ce își băteau joc de sărmanii oameni, îi schingiuiau, apoi îi ardeau în acel crematoriu. Se zvonea că noaptea când cadavrele ardeau, de sub pământ ieșea un fum greu, înecăcios deasupra Chișinăului și oamenii nu puteau pricepe de unde ieșea el. Probabil, mulți basarabeni nevinovați, considerați de ocupanții sovietici ”dușmani a poporului” au trecut prin acea ”fabrică a morții”!
Un an și două luni pe preotul Porfirie Șoimu, l-au ținut și l-au schingiuit în gulagul din Ivdeli (gulag – ГУЛАГ- главное управление лагерей), apoi în închisoarea nr. 1, unde îl băteau, schingiuiau, umileau ca să scoată din el o pocăință în fața călăilor, dar el în loc de trădare a preferat moartea. A plătit cu prețul vieții pentru credință și adevăr, l-au condamnat la pedeapsa capitală – moarte prin împușcare.
Avea doar 38 de ani! Om tânăr, pașnic, deștept, harnic, muncitor, cu suflet curat și cu mâini de aur, om stimat și respectat în sat de credincioși. Cât folos putea să aducă acest om pentru țară! Dar el nu a trădat nici pe credincioși, nici Biserica Creștină, al cărei slujitor a fost.
Preot din vocație, devotat și convins de adevărul credinței ortodoxe, el nu putea să-i dezamăgească pe enoriași și pe părinții săi, care l-au îndemnat și l-au susținut să devină preot, ca să se roage pentru dânșii Domnului nostru Iisus Hristos.
Părinții mei aveau aparat de radio și de la ”Europa Liberă” erau bine informați cum în Rusia sovietică în urma teroarei comuniste preoțimea s-a redus la jumătae, la fel și crema societății, intelectualii și tăranii gospodari au fost nimiciți de regimul criminal stalinist, de conducerea bolșevică a Rusiei. Cotropitorii sovietici la fel procedau și în republicile ocupate, inclusiv în Moldova între Prut și Nistru.
La 13 iunie 1941 sovieticii au desfășurat primul și cel mai groaznic val de deportări, pentru că:
1. Familiile noastre au rămas fără sprijin și ajutor, pentru că pe toți bărbații, tații noștri, i-au dus în Ivdeli, la chinuri și la moarte.
2. Peste 9 zile s-a dezlănțuit războiul, poporul rus și până la el trăia foarte sărac, dar acum totul era pentru front. În spatele frontului nici rușii nu aveau ce mânca, iar noi, deportații eram condamnați la foamete cronică. Nimeni nu avea nevoie de noi. Au murit foarte mulți copii și bătrâni basarabeni. Nu-mi închipui cum am suportat! Ne zbăteam între viață și moarte. Pe acei care am rămas în viață, poate Dumnezeu cu mila Sa ne-a salvat.
3. Cei deportați eram obligați să muncim la muncile cele mai grele:în colhoz, în păduri la tăiat copaci seculari, în lespromhoz la prelucrarea lemnului, în minele de cărbuni, la construcții etc.. Nu aveam nici îmbrăcăminte nici încălțăminte pentru gerul de acolo.
4. Nu aveam dreptul să ne deplasăm din localitate fără voia comenduirii, chiar dacă cineva din noi era bolnav și avea nevoie de ajutor medical. Mureau copiii noștri și bătrînii cu zile.
5. Trăiam în mare mizerie, în case părăsite câte 16-18 suflete în cameră fără sobă, cu o ”burjuică” care nu ne încălzea, sărăcie, nu aveam în ce face mâncare, pentru că nu ne-au lăsat să luăm de acasă; nu aveam săpun, nu aveam bani, nimic nu aveam!
6. De două ori pe lună ne prezentam la comenduire, unde era, sau la sovietul sătesc să arătăm că suntem prezenți.
7. Copiii după absolvirea școlii incomplecte de 7 clase nu erau admiși la colegii, acei care terminau școala medie (erau astfel de școli în raionul, unde eram repartizați noi, erau numai trei). Absolvenții deportați nu aveau voie să facă studii la facultăți.
Erau și alte restricții severe. Acesta ne-a fost destinul!
Revin la 13 iunie, luna lui cireșar. O noapte caldă, liniștită. Nimic nu prevestea ceva deosebit de grav. Se odihneau țăranii trudiți după o zi de muncă, o zi întreagă sub arșița soarelui și nimenea nu bănuia, că în zori de zi se vor desfășura evenimentele tragice în viața noastră. Călăii se furișau ca hoții noaptea, pe la casele oamenilor supuși deportărilor, că s-au alarmat câinii din sat. Soldații înarmați au bătut și la ușa noastră, strigând: ”Oткройте!” (Deschideți). Mama mea a văzut prin geam niște soldați ținând armele cu baionetele în sus gata să împuște și vreo doi săteni martori (rușii le spuneau poneatâie, accentul pe â). Au intrat buluc în casă și lui tata i-au ordonat: ”На колени!” În bătaie de joc! Au anunțat că ne deportează din sat și pe tata l-au arestat. Mamei i-au zis să pregătească bagajul în 15 min, nu mai mult de 45 kg, iar lui tata să-i pună bagajul separat, că vom pleca în vagoane diferite. Atunci tata a strigat cu lacrimi în ochi: ”Dacă mă despărțiți de familie, mai bine mă împușcați pe loc!” Pe mama soldații o urmăreau la fiecare pas. Nu au lăsat-o să se ducă în sarai după pâine și mâncare. Ne-au scos din casă aproape cu nimic și am pornit pe drumul pribegiiilor.
Pe o toloacă între școală și biserică familia noastră a ajuns prima, apoi a sosit cu căruța și familia primarului Dumitru Ghervas cu soția și 4 copii. Apoi ceilalți de toți opt familii.
Peste câteva minute într-un suflet a alergat și tata primarului, Iacob Ghervas ca să-și ia rămas bun de la copii și nepoți, să-l sărute pe nepoțelul de 4 ani, Ionică, însă soldatul l-a îmbrîncit și nu l-a lăsat. Moșul a trântit pălăria în pământ și a strigat: ”Lasă-mă, măi, să mă răcoresc!” Ardeau sufletele de durere! Nu-mi ajung nici cuvinte, nici putere să redau acel tablou dureros. Căruțele cu deportați au pornit spre gara Florești. Acolo ne-au descărcat mai la vale de peron lângă râul Răut. Înconjurați de soldați înarmați, toate familiile ședeau pe pământ grămăjoară, sub arșița soarelui, flămânzi și însetați. Câte suferințe, Doamne!
Doamne, ce păcate oare
Și-acești copii au săvârșit,
De i-au dus la chinuri și la moarte
În Siberii fără de sfârșit!
Nici cei maturi nu purtau vreo vină. Dar de ce criminalii le-au furat copilăria și tinerețea?! Au început să sosească din localitatățile mai apropiate rudele deportaților cu mâncare, apă și ceva din îmbrăcăminte și încălțăminte. În fuga mare a sosit cu căruța și bunica mea, din partea mamei, Alexandra Nestor cu nepotul și ne-a adus și nouă pâine și alimente, și multe lucruri, căci de acasă am plecat cu nimic. Am văzut-o din ferestruica mică a vagonului pe scumpa mea bunică cum își frângea mâinele de neputință și durere și plângea. Toată noaptea am stat în gară.
A doua zi spre seară pe toți tații noștrii i-au condus soldații în vagoane ca să-și ia rămas bun de la familii. Tata ne-a sărutat pe mine și pe frățiorul mai mic, și pe mama… A fost ultimul ADIO!
Pe capii de familii și pe flăcăii apți de muncă i-au izolat și închis în alte vagoane speciale, pentru că pe dânșii urma ca să-i ducă în altă direcție spre munții Ural, iar noi familiile, în Siberia, Kazahstan și alte ținuturi ale URSS. Mama mea n-a dormit toată noaptea și a auzit în afara vagonului hodorogeală, niște manevre și nu-și dădea seama ce se întâmplă acolo afară. Ei însă desprindeau vagoanele cu bărbați de la eșalonul nostru și le atașau la altă locomotivă. Spre dimineață când a început a se zări, mama și-a a scos capul prin ferstruică și a văzut că vagoanele cu bărbați au dispărut din gară. L-a întrebat pe un soldat, unde sunt ele și acela i-a răspuns, că ei au plecat la punctul de destinație să pregătească locuințe pentru familii. A spus o minciună, pentru că la comuniști minciuna întotdeauna a stat în capul mesei. Ei totdeauna s-au bazat pe minciună și promisiuni deșarte.
Pe bărbații noștri i-au dus la chinuri și la moarte în gulagul din Ural, cel mai groaznic complex de lagăre. Viața în închisori era groaznică! Foamete, frig, miros greu, mucegai păduchi, bătăi, înjosiri, schingiuiri din partea supraveghetorilor temnicieri, chiar și omoruri. Se comportau călăii cu bieții deținuți politici mai rău decât cu niște animale. Dacă ceva nu le venea împușcau pe loc fără judecată. Din vreo 5000 de bărbați basarabeni în anii 1941-1958 au supraviețuit doar vreo 50 de deținuți, care după așa zisa reabilitare au ajuns să moară acasă.
A avut norocul să se întoarcă din gulag tânărul din Gura Camencii, Florești, domnul Ion Ciobanu, în prezent regretatul profesor de limbă și literatură română, care ne-a povestit vre-o 20 de ani în urmă despre viața în gulag. Dânsul a suferit în acelaș lagăr cu tatăl meu. A mai povestit cum îi scoteau pe lapoviță și ninsoare, pe ger și vânt puternic la tăiat păduri, flămânzi și degerați, cum au suferit, cum mureau sărmanii oameni nevinovați ca muștele. Iar când îi aduceau în baracă istoviți și chinuiți, că abia se țineau pe picioare, dar îndemnați de câțiva preoți, printre care era și părintele Porfirie Șoimu din Parcani, Soroca și susținuți de ceilalți deținuți, începeau să cânte cântece bisericești. Preoții îi încurajau pe ceilalți deținuți cum puteau. Corul era atât de puternic de se cutremurau pereții barăcii. Temnicierii strigau la dânșii, băteau cu patul armei în ușă, dar nimic în așa clipe nu-i putea opri pe bieții oameni. Astfel ei își manifestau protestul față de călăi, față de regimul comunist totalitar.
A mai povestit regretatul domn Ion Ciobanu, cum primăvara îi scoteau afară la aer, deținuții mâncau iarba de sub picioare. Ieftină a fost viața tatălui meu, Porfirie Șoimu, și a tuturor preoților omorâți în gulagul sovietic comunist. Dumnezeu să-i odihnească în pace! I-am iertat pe călăii de atunci, dar n-am uitat nici o clipă din acel calvar.
Trecuseră vreo 16 ani de surghiun, am crescut și ne-am maturizat și eu și fratele meu Mihail Șoimu și în ciuda tuturor greutăților și nedreptăților, noi totuși am reușit să terminăm – eu tehnicumul (colegiul) agrar din Tomsk, fratele meu, care a fost toți anii eminent, dar nu-l primeau la nici un colegiu, căci era copil deportat, în sfârșit cu voia lui Dumnezeu a fost primit la o numai ce înființată școală de medicină, iar după 4 ani de studii, ca cel mai bun student a fost primit fără examene de admitere la Universitatea de Medicină din Tomsk, a absolvit-o cu Diplomă Roșie și toată viața, până la ultima zi a muncit pe tărâmul sănătății oamenilor.
Mama a trăit cu mine, fiindcă din cauza gerului, a sărăciei și a muncii grele a devenit invalidă având nevoie de ajutorul meu. Încă spera biata mamă că tata e viu. Imediat după reîntoarcerea din Siberia au început căutările lui, dar întotdeauna primea răspunsuri false, mincinoase: ba că a plecat într-o direcție necunoscută, ba alta, dar când nu mai aveau ce răspunde, inventau ceva. Au fabricat un certificat de deces fals, că tatăl meu, Porfirie Șoimu, a decedat la 8 august 1942 de cancer la stomac. Tot atunci cu aceeași cerere m-am adresat la dânșii și eu și am primit răspuns că tatăl meu a murit de cancer la esofag. Observați diferența?!
Abia după 30 de ani am primit răspunsul adevărat: a fost împușcat la 8 august 1942 în închisoarea nr. 1 din Ivdel. După un timp de vreme am vrut să văd câte minciuni pot inventa securiștii sovietici și m-am adresat încă o dată la Sverdlovsk (azi Ecaterinburg). A răspuns șeful lor Poleacov (Поляков) ”На ваше письмо сообщаем, что Шойму Порфирии Михайлович 1904 года рождения по нашим данным не проходит.” 15.11.1993 (La cererea dumneavoastră vă răspundem că conform datelor statistice Porfirie Șoimu Mihail în listele noastre lipsește). Au șters urmele, dar adevărul până la urmă totuși a triumfat!
Pentru mine părintele Porfirie Șoimu a fost nu doar tatăl meu, pe care l-am iubit și l-am respectat cât a fost cu noi 10 ani, ci și că după moartea lui a rămas un exemplu de bunătate, de dăruire și demnitate și pentru faptele lui, ași spune eroice.
Preotul Porfirie Șoimu era convins că slugoii lui Stalin au să-l omoare, dar până la ultima suflare el nu a îngenunchiat în fața călăilor.
Elena Porfirie Șoimu-Postolachi
La 08.08.2024 se vor împlini 82 de ani
de la moartea părintelui Porfirie Șoimu.
[1]ANRM, F. 211, inv. 6, d. 300, f. 2.
[2]„Episcopia Hotinului. Anuar”. Chișinău: Tipografia Eparhială ”Cartea Românească”, 1930, p. 28.
[3]Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p.768-769.
[4]Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist. Muzeul Național de Istorie a Moldovei. Vol. III. Chișinău: Ed. „Știința”, 2001, p. 403.
[5]ANRM, F. R-3401, inv. 1, d. 8869, f. 1.
[6]Ibidem, f. 17.
[7]Ibidem, f. 21-23.
[8]Ibidem, f. 25-28.