Părintele Epifanie Teodoropulos despre bolile psihice și cele duhovnicești

– Părinte, este cunoscut faptul că o parte din psihiatri consideră că pricina unor boli psihice este înfrânarea în perioada vârstei tinere.

– Părerea lor este greşită şi explicaţia foarte simplă. Toţi cei ce consultă pe psihiatru sunt bolnavi. Nimeni nu merge la medic când este sănătos.

Fiindcă o parte din bolnavii aceştia nu au relaţii trupeşti, trag concluzia, legată de teoriile freudiene, că pricina tulburărilor nervoase este înfrânarea.

Eu însă ştiu zeci de tineri care sunt înfrânaţi şi, fireşte, au şi o sănătate sufletească minunată.

 Psihanaliza a început cu Freud, care susţinea că tulburările sufleteşti sunt efectul presiunilor avântului sexual, ale instinctului de reproducere al omului. Cu psihanaliza şi cu întrebările ei caracteristice şi prin hipnoză încearcă să ajute pe suferind să scoată din subconştientul său experienţe vechi ale unor răni sufleteşti şi acolo să descopere punctul de plecare a vinei sale, care, desigur, după ei, are legătură cu nesatisfacerea pornirii sexuale.

Epoca noastră însă, o epocă, din nefericire, a deplinei moleşeli, a dezminţit răsunător pe Freud, deoarece, potrivit teoriei lui, astăzi, când nu există constrângerea instinctului sexual, ci deplina lui libertate şi satisfacere, ar trebui să se fi redus bolile sufleteşti, dar se întâmplă exact contrariul: adică numărul bolnavilor psihici s-a mărit, potrivit cu informaţiile ce le avem în ultimii ani.

– Adică nu recomandaţi nimănui să recurgă la psihanaliză.

– E timp pierdut şi risipă de bani, fiule! Medicina clasică, fiind cea care aplică o teorie numai dacă ea îşi dovedeşte, fără contrazicere, rezultatele terapeutice, nu foloseşte psihanaliza ca mijloc terapeutic, deoarece până astăzi aceasta n-a izbutit să ofere date care să dovedească faptul că are valoare terapeutică.

Medicamente pentru boli sufleteşti

– Este îngăduit ca şi creştinii să ia asfel de medicamente? Deoarece mulţi susţin că neliniştea, mâhnirea, melancolia şi, în general, bolile psihice se vindecă numai cu o viaţă duhovnicească, adică cu rugăciune, mers la biserică, mărturisire, Sfânta împărtăşanie etc.

– Când e nevoie, trebuie să le ia şi creştinii.

– Dar ce pot face aceste medicamente sufletului omului?

– Va trebui să lămurim de la început că aşa-numitele psihomedicamente sau calmante, adică aceste substanţe materiale, nu pot sub nici o formă să dea sufletului omului liniştea dorită, nici să aducă mângâiere şi nădejde în sufletul unei mame, de pildă, căreia i-a murit fiul, nici măcar să uşureze conştiinţa unui om de remuşcările păcatelor ce le-a săvârşit. Aceste daruri numai “de sus sunt, pogorând de la Părintele luminilor”. Şi numai preoţii şi mai ales duhovnicii Bisericii pot tămădui aceste stări ale oamenilor.

– Atunci de ce aţi spus că trebuie şi psihomedicamentele?

– Ascultaţi! Nelinişte sau întristare nu-i cuprinde pe oameni numai din pricina factorilor arătaţi mai sus, sau din pricina unei catastrofe economice sau din constrângerea şi extenuarea personalităţii lor etc, ci şi din pricina factorilor care pornesc de la sistemul nervos (creier) al omului. Adică din tulburarea funcţiilor creierului cum ar fi sentimentul, gândirea, voinţa etc. neliniştea sau întristarea de felul acesta se accentuează sau se vindecă cu psihomedicamente, adică cu medicamente ce acţionează asupra lucrărilor creierului cu scopul de a le readuce la ritmul lor normal.

Dar s-o spun cu cuvinte mai simple: Mulţi creştini îşi fixează atenţia lor numai spre componenta imaterială a omului, adică spre suflet, atribuindu-i lui şi numai lui manifestările neliniştii, ale melancoliei etc, şi astfel refuză medicamentele, susţinând că materia nu poate acţiona asupra imaterialului. Dar ei uită că omul are şi trup. Şi deoarece creierul, prin care se manifestă sufletul, este un organ al trupului trebuie ca tulburărilor lui să li se ţină piept cu mijloace materiale (adică şi cu medicamente sau, mai demult, prin insulina sau prin electroşoc).

– La ce vă referiţi când spuneţi că sufletul se manifestă prin creier?

– O imagine pe care am putea-o folosi ca să descriem legătura sufletului cu creierul este a violei cu violonistul. Precum nu poate scoate o melodie frumoasă nici chiar cel mai bun violonist, dacă viola este spartă sau neacordată, în acelaşi fel şi comportamentul omului nu va fi întreg (complet) (Cf. II Tim. 3, 17), dacă creierul lui prezintă o oarecare tulburare, când nu se va putea manifesta corect sufletul lui. Exact această tulburare încearcă s-o îndrepte cu medicamente şi să ajute indirect sufletul să se manifeste corect.

– Vreau să vă întreb şi altceva. Viata mistică internă sau rugăciunea fierbinte nu pot tămădui tulburările acestea ale creierului?

– Desigur, Dumnezeu poate face minuni şi în aceste afecţiuni. Insă întrebarea care mi-a fost pusă la început a fost alta. Adică dacă se îngăduie creştinilor folosirea psihomedicamentelor. Şi la aceasta răspund fără îndoială: Da. Dar vă întreb şi eu, de ce nu puneţi aceeaşi întrebare şi pentru astm, de pildă, sau pentru eczemă, ori pentru migrenă, ori pentru glaucom, sau pentru ulcer duodenal etc, etc? In cele din urmă, să înţelegem că neliniştea sau melancolia etc, nu provin numai din tulburarea sufletului, ci şi din tulburarea creierului, sau din combinarea amândurora. In ultimul caz e nevoie şi de sprijin psihologic (soluţionarea problemelor, ajutor dezinteresat, comportament dres cu sarea discernământului, ca să nu se simtă stingheriţi de manifestările dragostei noastre cei ce prezintă astfel de probleme, control de către un psihiatru priceput şi credincios, care să-i lămurească şi despre firea supărărilor (neputinţelor) lor, chemarea ajutorului dumnezeiesc, apropiere de Tainele Bisericii etc), şi, paralel, o educaţie medicală.

Psihoză, influentă demonică şi sfinţenie

– Mulţi creştini susţin că bolile psihice se datoresc înrâuririi demonice şi, prin urmare, leapădă folosirea psihomedicamentelor. Ce părere aveţi despre asta?

– O parte a bolnavilor psihici sunt într-adevăr demonizaţi, însă, majoritatea bolnavilor psihici nu sunt demonizaţi, nici manifestările bolii lor nu se datorează înrâuririi demonice.

– Şi cum putem pricepe dacă e vorba de îndrăcire?

– Biserica deosebeşte (descoperă) îndrăcirea de starea de bolnav psihic în faţa Sfintelor Taine: Sfânta Mărturisire, Sfânta Impărtăşanie etc, sau înaintea Evangheliei, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Moaşte sau a Sfintelor Icoane şi, în general, a lucrurilor sfinte.

Imi spunea Părintele I. că, la Sfântul Gherasim Chefalonitul aşezase odată în spatele unui îndrăcit căzut cu faţa la pământ – fără ca el să vadă şi ca să se excludă eventuala sugestie – Sfânta Scriptură sau o Icoană şi atunci îndrăcitul tresaltă, lucru ce nu se întâmpla când îl atingeau cu altfel de cărţi sau obiecte.

– Avem vreun exemplu de tulburare psihologica la sfinţi?

– Desigur. Vă aduc cazul Sfintei Olimpiada, diaconiţa. După izgonirea Sfântului Ioan Gură de Aur, părintele ei duhovnic, a fost cuprinsă de mâhnire şi Sfântul o mângâia cu epistolele sale, aducându-i aminte de răsplata dumnezeiască pregătită celor ce sunt prigoniţi pentru Numele Domnului.

Epilepsia şi demonizarea

– Epilepticii sunt stăpâniţi de diavol?

– Nu toţi. La mulţi dintre aceştia suferă numai creierul şi asta are ca rezultat manifestarea spasmelor, a surdo-muţeniei etc, manifestări asemănătoare cu cele ale demonizaţilor, precum se arată în Evanghelie.

Vindecările demonizaţilor

– De ce Domnul a făcut atât de multe minuni cu demonizaţii?

– Pentru ca să se arate superioritatea puterii Domnului asupra diavolilor şi oamenii să creadă în El. Aceste minuni sunt multe la număr, deoarece, probabil Dumnezeu a îngăduit ca în acea epocă diavolul să aibă mai multă stăpânire asupra oamenilor, fără ca să se excludă posibilitatea ca numărul diavolilor să fie acelaşi cu acela al tuturor vremurilor.

Ajutorul dumnezeiesc şi medical

– Când avem o oarecare problemă de sănătate, trebuie să ne limităm numai la chemarea ajutorului dumnezeiesc, sau putem apela şi la ştiinţa medicală?

– Pe amândouă le primeşte Dumnezeu: “Cinsteşte pe doctor, cu cinstea lui pentru trebuinţe că şi pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Prea Inalt este leacul… Domnul a făcut din pământ leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele” (Intel. Sirah, 38, 12).

Apelul la ştiinţa medicală nu exclude chemarea ajutorului dumnezeiesc. Adică creştinii, fără să lepede ajutorul medical, trebuie să se roage încât să lumineze Dumnezeu pe medici să afle diagnosticul corect, să facă consultaţiile necesare şi să rânduiască terapia potrivită. Să roage de asemenea pe Dumnezeu să-i lumineze şi pe bolnavi să conlucreze împreună cu medicul, să-i întărească în răbdare ca să iasă câştigaţi sufleteşte din încercarea lor şi, dacă este voia Sa şi spre folosul sufletului lor, să-i elibereze din boală.

Incercare până la sfârşit

Intrebarea unui medic:

– Părinte, de ce să ne luptăm cu cei grav bolnavi, ca de pildă, cu oameni ce au suferit comoţii cerebrale şi au devenit ca nişte făpturi “fără de viaţă”, sau cu bolnavii de cancer?

– Fiule, mi-a plăcut totdeauna lucrarea medicinii ca ştiinţă ce luptă împotriva morţii şi încearcă să prelungească viaţa…

Nu ştim dacă nu se dezmeticeşte cineva şi-şi vine întru sine şi se pocăieşte. Pe de altă parte, casnicii lui, care-l îngrijesc şi suferă cu el, se folosesc prin răbdarea ce o fac, înţeleg deşertăciunea celor lumeşti, filozofează asupra vieţii şi a morţii, li se dă prilejul să înveţe, să sufere şi să iubească… Foarte mult se folosesc de prelungirea vieţii bolnavului lor.

Infirmierul a rezolvat problema

El însuşi a povestit următoarea întâmplare:

– Cam cu 20 de ani în urmă, un fiu duhovnicesc al meu s-a lovit la ochi. I-a apărut o inflamaţie şi a intrat de urgenţă în Clinica Oftalmologică a Universităţii. După ce l-a consultat, medicul-profesor i-a spus că starea lui e gravă – oftalmie – şi că trebuia operat de urgenţă ochiul ca să se prevină pericolul inflamării şi a celuilalt ochi şi al răspândirii inflamaţiei şi la creier, cu toată acoperirea cu antibiotice.

După ce a plecat profesorul cu suita sa, un oarecare infirmier, ce a fost de faţă la consultaţie, i-a spus confidenţial că problema nu este atât de urgentă şi că ar putea aştepta câteva zile, poate că tratamentul medical ce i-l va face să tămăduiască ochiul.

Tânărul se afla în dilemă. Atunci m-a chemat să merg în grabă la el. Mi-a expus problema şi mi-a spus: “Aştept răspunsul Sfinţiei Voastre. Dar nici nu vreau să rămân cu un ochi”.

Mă aflam într-o situaţie dificilă. I-am spus că eu nu pot lua nici o hotărâre, deoarece nu sunt medic. Acela însă insista. Inaintea insistenţei lui am recomandat să se cheme un medic oftalmolog evlavios, cunoscut al meu, şi în acelaşi timp să facem rugăciune fierbinte toţi împreună ca să-l lumineze Dumnezeu şi orice ne va spune, aceea să facem.

A venit medicul, l-a examinat şi a fost de acord cu părerea infirmierului, şi nu cu a profesorului.

Cu toată supărarea profesorului, am aşteptat încă o zi, când într-adevăr situaţia s-a îmbunătăţit. S-a evitat astfel operaţia şi ochiul a fost salvat, cu toate că şi-a pierdut vederea. Mai târziu când ştiinţa a avansat i s-a făcut o intervenţie şi şi-a recâştigat vederea”

Crâmpeie de viaţă. Din viaţa şi învăţăturile părintelui Epifanie Teodoropulos

Sursa: http://farmaciadomnului.blogspot.com/