Viața Sfinților Mucenici Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei

   În vremuri de vitregie și restriște, atunci când erau înconjurați de mulți vrăjmași văzuți, dar mai ales nevăzuți, moșii și strămoșii noștri își plecau genunchii și frunțile la pământ și, de la vlădică la opincă, de la domnitor la cerșetor, cu aspre postiri, în privegheri îndelungate și rugăciuni stăruitoare se rugau Celui Atotștiutor și Atotputernic:

„Greșit-am înaintea Ta, nu ne lăsa să pierim până în sfârșit … primește-ne pe noi, după mulțimea îndurărilor Tale și a milostivirii Tale.”

    Iar iubitorul de oameni Dumnezeu auzea suspinul și vedea lacrimile izvorâte din inimile lor îndurerate și, întorcându-Și mânia Sa cea dreaptă, vindeca rănile păcatele lor și ridica dintre ei bărbați vrednici, iubitori de țară și neam, de desăvârșire și sfințenie, plini de duh apostolesc, care aflau cărarea cea dreaptă pe pământ și drumul către împăcarea cu cele cerești.

    Între voievozii mult râvnitori pentru toată fapta bună și însuflețiți de o credință dreaptă, mare, vie și lucrătoare, pentru care a disprețuit până în cele din urmă toate cele pamântești și chiar viața sa, dobândind cununa și slava mucenicească, stralucește ca luceafărul între luminatori domnul Țării Românești, Constantin-Vodă Brâncoveanu.

    El a ramas în veșnica pomenire a tuturor generațiilor neamului românesc drept:

„Brâncoveanu Constantin,
Boier vechi și domn creștin.”

Așa l-a cântat poporul care i-a închinat numeroase balade, cinstindu-l cu dragoste alături de cei mai de seamă eroi, sfinți și martiri ai săi.

    S-a născut în localitatea Brâncoveni din părțile Romanațiului și a avut printre stramoșii după tată pe Matei Basarab, domnitor între 1632 – 1654, mare ctitor de biserici și mănastiri, iar după mama lui, Stanca, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino, era de viță împaratească.

    Din pruncie rămânând fară tată, maica lui s-a îngrijit să-i dea o creștere aleasă și în frica lui Dumnezeu, dându-l să învețe Sfintele Scripturi și carte grecească și slovenească. Fiind înzestrat cu însușiri deosebit de bune, blând din fire, vioi la minte și plăcut la înfățisare și având avere din destul, când ajunse la vârsta căsătoriei își alese de soție pe Maria, fiica lui Neagoe și nepoata lui Antonie Vodă.
Căsătoria lor a fost binecuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii: patru băieți și șapte fete.

    Om cinstit și muncitor, Constantin Brâncoveanu a fost chemat de tânar în slujba de dregător domnesc, urcând în dregătorie până la înalta vrednicie de mare logofăt, adică sfetnicul cel mai de seamă din Divanul Domnesc.

    La moartea voievodului Șerban Cantacuzino, în 29 de zile ale lunii octombrie 1688, boierii și toți dregătorii țării l-au rugat pe Constantin Brâncoveanu sa priemască domnia. Au trebuit să stăruiască mult, pentru că Brâncoveanu spunea ca este de ajuns ceea ce este și ceea ce i-a dat Dumnezeu, de vreme ce este ca un domn în casa sa. Numai când i-au spus ca este vrerea țării ca el s-o apere de dușmani, să-i apere credința și să-i asigure liniște și pacea, atunci a primit.

    A fost uns domn de către mitropolitul țării, Teodosie. Cel dintâi lucru pe care l-a făcut, a fost să continue tipărirea Bibliei de la București, 1688, prima Biblie completă, în cea mai frumoasă limbă românească, pe înțelesul tuturor românilor din Țara Românească, din Dobrogea, din Oltenia, din Moldova, din Banat și din Ardeal, Crișana
și Maramureș.

    Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu și-a rânduit domnia cu multa înțelepciune, așa încât pe pamântul țării, în toată domnia lui de 25 de ani, țara nu a cunoscut război, deși era înconjurat de trei imperii care o dușmăneau: cel rusesc, cel turcesc și cel nemțesc.
Cu multă chibzuință a știut să apere țara de toți și, în felul acesta a înflorit în țară credința, prin ridicarea de lăcașuri de închinare și cultură, prin tipărirea de multe cărți, mai ales religioase.

    Asemenea Sfântului și Dreptcredinciosului Voievod Ștefan
cel Mare al Moldovei, evlaviosul domn a purtat de grijă cu aleasa dragoste și aprinsă râvnă creștină sfintelor lui Dumnezeu locașuri. Întreaga Țară Românească este plină de biserici, mânastiri, paraclise, bolnițe și trapeze ctitorite, reparate sau restaurate de el.

    Mai mult de cât la toate s-a trudit și s-a cheltuit pentru cele două lăcașuri pe care vodă le-a iubit cel mai mult: biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și mănastirea Hurezi din județul Vâlcea.

    Dar nu numai asupra țării sale s-a revărsat milostivirea darnicului domnitor, ci milostenii și ajutoare bogate a trimis el și la mânăstirile din Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, din toate ostroavele mării grecești și de peste tot Răsăritul Ortodox, până la muntele Sinai și Ierusalim, unde numele sau a fost pomenit la slujbele bisericești mai mult decât al oricărui alt domn român.

    Alături de Constantin, mare râvnă pentru zidirea și înfrumusețarea sfintelor locașuri au avut si rudele sale, în frunte cu evlavioasa lui soție, Maria doamnă, care se întreceau și ele întru ridicarea și împodobirea multelor biserici și mânastiri.

    Pe lângă biserici și mânăstri a ridicat neobositul voievod și fântâni, case și clădiri mărețe, precum vestitul palat de la Mogoșoaia.
În vremea sa începe un nou stil în arhitectura, care îi poartă și astazi numele, „stilul brâncovenesc”, cu ușurință de recunoscut la toate ctitoriile sale, bisericești și mirenești.

    Dar nu numai plină de râvnă ctitoricească și iscusit socotitor al vremii sale a fost Vodă Constantin, ci și un mare ocrotitor al culturii românești prin scris și tipar, mult iubitor de cărți bisericești și de învățături evlavioase.

    Pentru buna sporire în această lucrare de prea mare nevoie țării și dreptslăvitorului ei popor el a avut ajutorul și împreună lucrarea unui om minunat, care bine și-a chivernisit și înmulțit talanții dați lui de Dumnezeu; viitorul mitropolit al Țării Românești și Sfânt Sfințit Mucenic: Antim Ivireanul.

    Din tipografiile întemeiate la Snagov, Râmnicul Vâlcea și Târgoviște, din cea reînnoită în București, cu banii domnitorului și osteneala lui Antim au ieșit la iveală numeroase comori duhovnicești, cărți de slujbă și învățătură creștină care se împărțeau în dar și românilor din Moldova și Ardeal, precum și creștinilor ortodocși de dincolo de hotarele țării. În acele vremuri Țara Românească s-a arătat a fi o luminoasă vatră de cultură și un puternic far de îmbărbătare ortodoxă prin trimiterea de cărți grecești și
arabe, împrumuturi și meșteri tipografi și de tiparnițe la Tiflis și Alep, prin strânse legături cu mari cărturari patriarhi și vlădici îmbunătățiți ai Răsăritului grecesc.

    Lăcomia turcilor stârnită de averile reale ale voievodului și mai vârtos de cele imaginate de pizma lor, bănuielile lor ca el ar trata în ascuns cu rușii și austriecii împotriva lor, alimentate de pârâciunile și uneltirile rudelor sale, Cantacuzinii, care îi râvneau tronul, au precipitat lucrurile. Dumnezeu a îngăduit aceasta spre lămurirea și încununarea credincioșilor Săi slujitori.

    În ziua de 24 martie, în miercurea cea mare din Săptamâna Patimilor a trimis sultanul pe Mustafa Aga, care îi comunica domnului că este mazilit, adică dat jos din domnie și trebuie să plece împreună cu toată casa lui, cu feciorii și cu ginerii săi la Țarigrad.

    În Sfânta și Marea Vineri a Patimilor ei au fost cu toții ridicați de turci și duși la Țarigrad, fiind închiși în înfricoșata temniță de lânga zidurile cetații, numită Edicule, adică Șapte Tunuri, turcii supunându-l la chinuri groaznice, atât pe el cât si pe feciorii lui.

    Era în ziua de Sfânta Maria Mare – 15 august 1714 – când dreptcredinciosul domn tocmai împlinea 60 de ani.
Porțile cele grele ale temniței deschizându-se mărturisirii lui Hristos ieșiră istoviți de chinuri și suferințe, ferecați în lanțuri grele, cu capetele descoperite, cu picioarele goale și numai în cămăși, dar cu nădejdea apropiatei biruințe duhovnicești și a fericitei vieți veșnice.

    Au fost duși în fața sultanului Ahmet, a crudului său vizir, bautorul de sânge Agin Ali pașa, a trimișilor domnilor, regilor și împaraților străini pe lângă Poartă, unii intre ei reprezentanți ai unor țări creștine (?!!), și a fiorosului călău ce îi aștepta cu iataganul scos.

Sultanul zise:

„Ghiaur Brâncovene, ești osândit la moarte cu toți feciorii tăi;
dar te iert dacă spui unde îți este cealaltă avere și dacă te lași de legea
ta și treci la legea turcească.”

    Raspunse Vodă cu hotărâre:

„Averea toată câtă am avut tu mi-ai luat-o și alta nu am; iar de legea creștină nu mă las, căci în ea m-am născut și am trăit și în ea vreau să mor”.

Apoi grăi către copiii săi:

„Fiilor, fiți bărbați! Am pierdut tot ce aveam pe asta lume.
Nu ne-a mai rămas decât sufletele; să nu le pierdem și pe ele, ci să le ducem curate înaintea feței Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru”.

    Auzindu-i cuvintele sultanul turbă de mânie și porunci să taie mai întâi pe copii, începând cu cel mai mare, ca sa fie chinul tatălui lor mai cumplit. Călăul reteză capul lui Constantin, feciorul cel mai mare, apoi taie capetele lui Ștefan și Radu.
Când veni rândul lui Matei, feciorul cel mai mic, acesta începu să plângă și se ascunse la sânul maicii sale. Atunci tatăl său îi porunci sa urmeze pe frații săi și copilul își puse ascultător gâtul pe butucul călăului. Cei patru feciori ca patru brazi zăceau acum tăiați sub ochii vașnicului lor părinte, bătranul și falnicul stejar răsădit și izvoarele apelor străbunei evlavii ortodoxe.

    Călăul taie apoi capul lui Ianache Văcărescu, iar la urma veni și rândul lui Brâncoveanu, care se închină liniștit și hotarât zicând:

„Doamne, fie voia Ta”.

    Iataganul mai sclipi o dată și cele șase pârâiașe de sânge mucenicesc se uniră, iar ca sufletele lor fericite, curățite de orice păcat prin „botezul sângelui” zburară ca niște porumbei strălucitori ca fulgerul să primească de la puitorul de nevoințe și răsplătitorul Hristos, cununile slavei mucenicești.

 Capetele mucenicilor, păgânii turci le înfipseră în vârful sulițelor și le purtară prin Țarigrad, iar trupurile le târâră la poarta cea mare a seraiului și le lasară acolo până seara, ca sa le vadă cât mai mulți, iar a doua zi le aruncară în Bosfor.
Niște pescari credincioși le culeseră din mare și le îngropară în taină, într-o mânastire din Haliki, lângă Țarigrad.

    În vara anului 1720 doamna Maria a adus pe ascuns sfintele moaște ale lui Constantin Vodă Brâncoveanu, le-a îngropat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și a așezat peste mormânt o piatra împodobită doar cu pajura țării și fără nici o pisanie, iar deasupra a pus o candelă de argint cu o inscripție discretă ca să lumineze moaștele mucenicului.