Duminica Ortodoxiei sau Duminica biruinţei Ortodoxiei – sărbătorită în prima duminică a Postului Mare

Duminica Ortodoxiei sau Duminica biruinţei Ortodoxiei este sărbătorită în prima duminică a Postului Mare. Instituită în secolul al IX-lea, această sărbătoare este închinată biruinţei dreptei credinţe asupra celor care nu cinsteau icoanele şi asupra tuturor ereziilor. 

Cultul icoanelor a luat un avânt deosebit odată cu pacea Bisericii decretată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi s-a dezvoltat organic timp de aproape patru secole. La începutul sec. VIII, în anul 726, împăratul bizantin Leon III Isaurul a poruncit ca icoanele să fie îndepărtate din biserici şi a interzis cinstirea acestora. O dură prigoană împotriva sfintelor icoane şi a celor ce le cinsteau cu evlavie a fost dezlănţuită de fiul acestuia Constantin V Copronimul, care a convocat un mare Sinod la Hieria (în Asia Mică, în 754), ce a formulat în chip limpede doctrina ereziei iconoclaste: icoanele erau identificate cu idolii, iar cinstirea icoanei lui Hristos era considerată o greşeală de natură hristologică (dogmatică). Erezia a continuat, într-o a doua fază, după anul 815, fiind biruită deplin abia odată cu moartea ultimului împărat persecutor Teofil, triumful Ortodoxiei fiind proclamat în mod solemn pe 11 martie 843, în prima Duminică a Postului Mare, prăznuită de atunci şi până astăzi ca Duminica Ortodoxiei.

Definiţia dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic

În Biserica Ortodoxă sunt recunoscute şapte sinoade ecumenice, iar cel de-al şaptelea este chiar cel care a fixat cinstirea icoanelor. El reprezintă un fel de împlinire a istoriei dogmelor, pentru că este ultimul sinod ecumenic şi are această valoare de regulă absolută în ceea ce priveşte credinţa.

La 3 octombrie 787, în şedinţa a VII-a a Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, s-a citit definiţia dogmatică: Noi păstrăm toate predaniile, scrise sau orale, printre care şi cea referitoare la sfintele icoane care stă în armonie cu vestirea Evangheliei, căci Logosul divin S-a întrupat în realitate şi nu în aparenţă. Urmând calea împărătească, învăţăturile inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii universale, în care sălăşluieşte Sfântul Duh, mărturisim cu toată convingerea şi claritatea că, precum semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, tot aşa şi sfintele icoane demne de cinstire să fie pictate sau lucrate în mozaic sau din alt material şi să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase, veşminte, ca fresce sau icoane portabile, în case sau la răspântii, fie că este icoana dumnezeiescului nostru Stăpân şi Mântuitor Iisus Hristos, fie că sunt icoanele neprihănitei Stăpânei noastre, ale Sfintei Maicii Sale, ale sfinţilor îngeri, ale tuturor sfinţilor şi drepţilor (…) căci, cu cât sunt mai des contemplate ca reprezentări biblice, cu atât mai mult este îndreptat credinciosul să-şi amintească de prototip, să-i urmeze exemplul, să-i acorde cucernică venerare prin manifestări pioase, fără a fi aceasta înţeleasă ca adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, căci acea venerare adusă semnului sfintei şi de viaţă făcătoarei Sfintei Evanghelii şi altor sfinte obiecte, adică prin tămâiere, aprindere de lumânări şi candele, cum ne învaţă vechea predanie, căci cinstea adusă icoanei se ridică la cel reprezentat în ea. Cine cinsteşte icoana cinsteşte persoana zugrăvită pe ea.

Mai multe informaţii privind cultul sfintelor icoane a oferit domnul Ionuţ Tudorie, lector al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti: „La Niceea, în anul 787, răspunsul teologic este cel care pleacă de asemenea de la Întruparea lui Hristos. Reprezentarea în chip antropomorfic a lui Hristos este tocmai o întărire a realităţii Întrupării lui Hristos. Nu este o întrupare iluzorie, aşa cum spun dochetiştii, ci este o întrupare temeinică, reală, corectă şi o întâlnire perfectă între divinitate şi umanitate. Iar faptul că noi reprezentăm în chip iconic doar partea umană a lui Hristos nu este o distrugere a acestei unităţi între cele două firi ale în Hristos, ci este doar o încercare de a ne pune în faţă o reprezentare a Prototipului către care noi de altfel ne şi îndreptăm rugăciunile şi cultul special”.

11 martie 843

La 4 martie 843, sinodul convocat la Constantinopol de patriarhul Metodie în timpul împărătesei Teodora condamna cele două sinoade iconoclaste de la Hieria (754) şi Constantinopol (815), confirma hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice şi aproba cultul icoanelor în Biserică. La 11 martie, în prima duminică a Postului Mare din anul 843, Metodie a fost întronizat patriarh al Constantinopolului, în prezenţa împărătesei Teodora şi a fiului ei minor, Mihail al III-lea, iar deciziile sinodului din 4 martie au fost proclamate în mod solemn. Este momentul când se instituie Duminica Ortodoxiei, ziua restabilirii cultului icoanelor.

Duminica Ortodoxiei trimite la faptul istoric petrecut la 11 martie 843, mai multe detalii aflăm de la părintele prof. univ. Sterea Tache, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti: „Face trimitere în primul rând la momentul în care Împărăteasa Teodora stabileşte data care a consemnat biruinţa învăţăturii creştine ortodoxe referitoare la icoane. De ce vorbim de biruinţă? Pentru că în secolele al VIII-lea şi al IX-lea s-a dus o luptă crâncenă între apărătorii icoanelor şi iconoclaşti, adică cei care voiau să le distrugă. Deci, ea marchează acest eveniment. Pe de altă parte Biserica a luat hotărârea ca sărbătoarea aceasta închinată Ortodoxiei să fie aşezată în prima duminică din Postul Mare, pentru a reaminti momentul istoric la care ne-am referit pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a reaminti eforturile tuturor celor care au luptat şi s-au jertfit, iar mulţi dintre ei şi-au dat chiar viaţa pentru păstrarea şi impunerea integrităţii credinţei noastre ortodoxe”.

Sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei face trimitere însă şi la dimensiunea practică reprezentată de locul şi importanţa icoanelor în Biserica Ortodoxă.

„N-am putea să vorbim de o teologie ortodoxă autentică fără icoane. De ce acest lucru paradoxal pentru unii sau surprinzător? Pentru că învăţătura despre icoane este foarte strâns legată de hristologie. Icoana reprezintă faptul fundamental că Dumnezeu Cuvântul se întrupează. Deci, ia chip de om din iubire pentru oameni, pentru a-i ajuta pe oameni să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Icoana este locul unei prezenţe harice. Deci, puterea, harul, lucrarea sau energia, prezentă şi lucrătoare în trupul sfântului sau în Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, câtă vreme a fost pe pământ se transferă, dacă vreţi, icoanei aşa cum se transferă moaştelor. Din cauza aceasta icoanele fac minuni”, a mai spus părintele profesor.

Prin icoanele vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual

Icoana are un rol foarte important atât în practica şi viaţa liturgică de zi cu zi a Bisericii, cât şi în stabilirea doctrinală a învăţăturilor de credinţă. Cinstirea icoanelor nu este păcat, nu este idolatrie, ci este mijlocul prin care ne manifestăm adoraţia noastră la adresa lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni a devenit El Însuşi om. Venerarea icoanei nu se referă la materia din care este făcută, ci la chipul celui care este pictat pe ea. Atunci când stăm în faţa unei icoane, simţim prezenţa celui reprezentat pe ea. Cinstirea icoanelor nu este una exagerată, ci, atunci când intrăm într-o biserică sau casă unde sunt icoane, dăm, şi noi înşine, crezare cuvântului Sfântului Ioan Damaschin, care a spus: „Prin icoanele vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual“.