Limitele supunerii. Moldova în preajma reformei administrației bisericești, între anii 1959 – 1960

Dragi cititori ai portalului Moldova Ortodoxă, cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Capitolul 8.

Limitele supunerii. Moldova în preajma reformei administrației bisericești (jumătatea a doua a anului 1959 – anul 1960)

Continuare din: Protestul de la Mănăstirea Răciula: cronica evenimentelor (23 iunie – 2 iulie 1959)

Voluntarismul în politica statului față de biserică: excesele moldovenești

La sfârșitul anului 1959 – începutul lui 1960 cariera administrativă a președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Karpov, s-a apropiat de sfârșitul ei logic. Noua politică a „asaltului cerurilor” nu necesita doar metode noi (administrative în primul rând) de „muncă antireligioasă”, ci și oameni noi. În Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse s-a produs schimbarea conducerii. Simbolul și promotorul politicii anterioare a „limitării moderate”, Karpov, a încercat să-și demonstreze utilitatea pentru „asalt și presiune” și să se mențină în post, dar a fost, totuși, concediat din funcție în februarie 1960. Cu mult timp înainte de aceasta, în martie 1959, în pofida tentativelor sale de a demonstra un entuziasm și un elan birocratic aproape comsomolist, a fost scos din funcție împuternicitul Consiliului pentru Moldova, P. Romenski 1. Reamintim că în locul lui a venit, în iunie 1959, geniul malefic și persecutorul ortodoxiei în Moldova, pe care l-am pomenit deja în repetate rânduri – A.I. Oleinic.

În jumătatea a doua a anului 1959 – începutul anului 1960 autoritățile moldovenești de toate nivelurile, cu participarea energică a noului împuternicit al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, continuau să sporească presiunea administrativă asupra clericilor, activelor „celor douăzeci” și credincioșilor de rând. Întâi de toate, continua revocarea preoților din parohiile în care slujeau prin cumul, adică din cele în care lăcașurile nu-și aveau propriii parohi. Până la sfârșitul anului 1959, Nectarie, „la recomandarea” împuternicitului, a pus capăt „cumulului” preoțesc. Ca rezultat, în 159 de biserici a fost încetată ținerea slujbelor 2. Concomitent, autoritățile încercau să scoată de sub controlul credincioșilor clădirile acestor biserici și ale altor biserici similare inactive – ale celor în care din când în când slujeau preoții invitați de comunități, atât cei înregistrați, cât și cei neînregistrați. În anul 1959, 60 de biserici inactive au fost folosite „de organizații culturale și economice, lucru care până în prezent nu se făcea” 3. Dacă nu existau pretendenți la clădire, autoritățile încercau, sub un pretext sau altul, pur și simplu să le demoleze sau să le demonteze pentru a folosi materialele de construcție 4. Încă în vara anului 1959, făcând trimitere la perspectivele bune ale recoltei, conducătorii moldoveni au obținut de la Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse permisiunea de a folosi temporar „clădirile bisericilor inactive în calitate de depozite de cereale” 5.

Pentru a eficientiza și mai mult aceste abuzuri, la sfârșitul lui septembrie 1959 Oleinic i-a adresat o scrisoare Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești și CC al PC al Moldovei cu propunerea de a modifica statutul bisericilor inactive. După părerea lui, termenul „inactivă” era utilizat în toate documentele fără niciun fel de temei și „nu este clar de ce”. De aceea „trebuie soluționată chestiunea din moment ce ele nu activează, aceasta trebuie să însemne că sunt închise…”. Altminteri credincioșii continuă să spere că odată și odată „se va încheia termenul inactivității lor”. Oleinic a propus ca aceste biserici să fie considerate „închise definitiv, și nu inactive, iar comitetele executive care au încheiat cu comunitățile religioase contracte de arendă a lor, să le anuleze, să le ia… cheile și să-și prezinte propunerile privind folosirea acestor încăperi”. În aceeași scrisoare Oleinic a propus „să fie stabilite termenele de evacuare fără vreun ajutor și contribuție la oferirea altor încăperi” acelor comunități bisericești care în anii ocupației germane s-au instalat în încăperile de stat și obștești și se folosesc de ele până în prezent 6.

Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești i-a dat lui Oleinic misiunea să apeleze în această chestiune nemijlocit la Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse 7. Conducerea republicii împărtășea elanul ofensiv al împuternicitului ei, încurajându-l să pună mai ferm și mai energic în fața Consiliului chestiunea privind scoaterii de la evidență a bisericilor inactive. Consiliul însuși a confirmat că lucrul acesta trebuie efectuat în mod individual – în privința fiecărei biserici aparte. Oleinic s-a indispus. Conform calculelor lui, reieșea că „scoaterea din înregistrare a bisericilor, precum și rezolvarea chestiunii schimbării exteriorului bisericilor e legată de corespondența mare cu Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, în plus, se poate face un demers în această privință concomitent doar pentru cel mult 3-5 biserici, iar aceasta înseamnă că, în virtutea practicii existente, chiar dacă lunar vor fi scoase din înregistrare câte 5 biserici, pentru scoaterea celor 580 de biserici care necesită scoaterea din înregistrare și schimbarea exteriorului bisericesc, va fi nevoie de circa 10 ani, de aceea a devenit actuală necesitatea de a-i transmite soluționarea acestor chestiuni Consiliului de Miniștri al republicii la propunerea împuternicitului” 8. Deocamdată Oleinic a început să pregătească, contrar rânduielii stabilite, terenul pentru închiderea bisericilor in active „cu toptanul”.

Autoritățile nu au reușit să „valorifice” repede toate bisericile inactive, să le ia cheile etc. Pentru a pune capăt definitiv slujbelor în aceste biserici nu era suficient să obțină de la Nectarie interzicerea „cumulării” de către preoții înregistrați și să scoată din înregistrare comunitatea bisericească, mai trebuia să fie anihilată și practica obișnuită în astfel de cazuri de invitare de către credincioși a preoților autoproclamați.

În septembrie 1959 Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a primit un raport în aparență victorios din Moldova: „În prezent nu se observă săvârșirea slujbelor în bisericile inactive de către preoții nelegali și autoproclamați. Aceasta s-a întâmplat datorită luptei ferme cu ei din partea organelor sovietice locale, miliției, pro- curaturii și judecătoriei”. Mai jos urma o listă a șapte preoți amatori condamnați la un an sau doi ani de închisoare 9. Ceilalți preoți ilegali s-au pitit și s-au retras în umbră. De fapt, nu exista niciun temei pentru a-i trage la răspundere penală. În decembrie 1959 procuratura Moldovei i-a returnat împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse materialele prezentate pentru tragerea la răspundere a preoților vagabonzi, cu referința la lipsa temeiurilor pentru urmărirea penală 10. Era primul rateu al vânătorii de preoți autoproclamați care începuse destul de reușit.

Între timp preoții înregistrați oficial continuau să fie supuși la persecuții fără precedent din partea administrației locale, comitetelor de partid, serviciilor speciale, miliției, organelor fiscale. Astfel, preotul E. Moroșanu se plângea lui Nectarie pe acțiunile ilegale ale Sovietului Sătesc, procurorului raional și șefului secției raionale de finanțe. El a relatat că „am fost chemat la Sovietul Sătesc de t. Albu, șeful secției finanțe, care cu multă insistență și severitate mi-a cerut registrele de casă și dările de seamă lunare cu scopul de a face recalcularea pentru anul 1959. Eu nu i-am dat registrele pe care le-a cerut, deoarece știu că nu sunt obligat să le prezint. Tov. Albu m-a amenințat că voi fi judecat. La 25 iulie a. c. am primit o citație a procurorului. Desigur, m-am prezentat la procuratură. Acolo era doar adjunctul procurorului. El i-a chemat imediat prin telefon pe șeful și pe inspectorul fiscal superior al secției finanțe. Procurorul: «De ce ai restanță pentru anul 1959?». Eu am răspuns că nu am avut nici măcar a patra parte din parohia indicată în aviz și de aceea nu am avut de unde să plătesc, iar adjunctul procurorului m-a întrebat:

«De ce nu vreau să arăt documentele pe care le cere secția raională de finanțe, dacă în biserică nu sunt secrete?». La sfârșit t. Albu mi-a cerut din nou registrele de casă și la sfârșitul convorbirii noastre adjunctul procurorului mi-a spus: «Noi nu vom face control la biserică, pentru că nu avem dreptul, Biserica este separată de stat, însă dacă până la 26 iulie nu vă veți achita cu secția raională de finanțe, atunci vor scrie acolo unde te vor scoate de la lucru». A doua zi eu m-am dus la secția raională de finanțe să fac recalcularea, dar am obținut un rezultat negativ. Nu voia să facă recalcularea pentru că eu nu am arătat registrele de casă și dările de seamă lunare. La sfârșitul convorbirii noastre inspectorul fiscal superior a spus: «Noi ne vom juca cu tine puțin și nimic mai mult». După ce m-am întors de la raion, mă întâlnesc în s. Maramonovca cu șeful secției raionale de finanțe Albu care era cu automobilul, el îmi spune iarăși că o să mă judece fără nicio discuție. Se vede că ei nu pot să mă judece pentru că nu plătesc impozitul, deci ei caută alte motive. Iată, de exemplu, materialul pe care l-a dat la procuratură președintele Sovietului S[ătesc], dând o apreciere foarte proastă sub presiunea t. Albu privind cazul că la 12 iulie a.c. eu am slujit și astfel am zădărnicit, chipurile, recoltarea grânelor. În aceeași zi a fost convocată o adunare în colhoz și au început să mă acuze că sunt vinovat de faptul că lumea sărbătorește – dar poporul nu sărbătorește această zi pentru prima dată, ci de sute de ani. Eu am un act întocmit de membrii și lucrătorii bisericii că am terminat slujba și ritualul până la ora 9 dimineața” 11.

Existau și alte plângeri pe samavolnicia strigătoare la cer a autorităților care închideau în mod ilegal bisericile și puneau piedici săvârșirii slujbelor și ritualurilor sub pretexte complet false 12. Nu doar preoții, ci și activul bisericesc era supus unor presiuni masive. În noiembrie 1959 Oleinic a efectuat reînregistrarea membrilor consiliilor bisericești și ai comisiilor de revizie. Această acțiune impunătoare, în decursul căreia împuternicitul (prin intermediul câr- muirii eparhiale și a arhiereilor) a chemat la el 2638 de persoane, a permis să fie depistați și incluși pe o listă specială cei mai vulnerabili activiști bisericești – membri ai cârmuirilor colhozurilor, conducători de brigadă și de echipă din colhozuri, șefi de secție de la întreprinderi, președinți ai cooperativelor sătești de consum, adică cei care dețineau vreo funcție și care puteau fi amenințați cu demiterea. În total – 57 de persoane. Informațiile adunate le-au fost transmise organelor de partid pentru a fi luate măsuri 13.

În privința celorlalți membri ai „celor douăzeci”, ai consiliilor bisericești și comisiilor de revizie, care nu dețineau niciun fel de funcții, erau pensionari etc., adică a majorității covârșitoare, aceste metode de înrâurire erau absolut lipsite de sens. Atunci cei mai zeloși reprezentanți ai autorităților locale au încercat să-i sperie pe activiștii bisericești, amenințându-i cu neplăcerile pe care le vor avea copiii lor. La 23 februarie 1960 parohul bisericii din satul Vălcineț, raionul Otaci, preotul Ioan Tatarciuc-Tataru îi comunica arhiepiscopului Nectarie: „Zilele acestea a avut loc adunarea activului colhoznic la care a participat și președintele comitetului executiv raional Sedova și a dat citirii lista «celor douăzeci», a consiliului bisericesc, comisiei de revizie și a dat indicație să ia de la toți informații despre unde lucrea- ză fiecare dintre ei și copiii lor, la ce fel de lucrări și chiar a indicat un exemplu că fiul este în partid, iar tatăl activează pe lângă biserică. La biserica noastră tot activul constă din inapți de muncă, dar ei transferă intimidarea asupra copiilor pentru ca ei să-i influențeze pe bătrâni să renunțe la biserică, altminteri își vor pierde locul de muncă. La 20 februarie, sâmbătă, la ora 9 dimineața, toate cele 6 persoane[din] consiliul bisericesc și comisia de rev[izie] au fost chemate la Sovietul Sătesc, ei au mers cu toții împreună și președintele le-a declarat că i s-a dat sarcina de a lua de la fiecare dintre ei informații despre unde lucrează fiecare și la ce muncă sunt copiii. Ei nu au fost de acord să dea informații despre copii și s-au dus pe la casele lor” 14.

Împotrivirea clericilor și credincioșilor

Din jumătatea a doua a anului 1959 „atacul de cavalerie” asupra bisericii ortodoxe a început să capete în republică forme deosebit de grosolane și brutale. Dar nici comunitatea ortodoxă a Moldovei nu s-a supus și nu a tăcut chitic. În atmosfera încinsă și tensionată, plină de zvonuri, supărări și temeri ale credincioșilor, uneori era suficient și un pretext neînsemnat pentru declanșarea unor evenimente similare celor de la Răciula. La 26 iulie 1959, când în satul Racovăț, raionul Soroca, o echipă de topografi a încercat să instaleze un reper de perete în fundamentul bisericii, în sat s-a răspândit imediat zvonul că echipa vrea să închidă sau să arunce în aer biserica. S-a adunat o mulțime de oameni, ei au instalat un post de gardă zi și noapte și și-au păzit biserica în decurs de cinci zile. Până la urmă autoritățile au fost nevoite să se justifice și să dea explicații în fața localnicilor 15. Din raionul Tiraspol parveneau informații că în „unele cazuri în timpul sechestrării de la comunitățile religioase a fostelor clădiri publice (în satele Parcani, Caragaș, Tocmagiu, raionul Tiraspol) activul satelor, inclusiv sovietele sătești, s-au dovedit a fi nepregătite și în consecință au avut loc cazuri de refuz al comunităților religioase de a preda clădirile bisericești, obiectele care se aflau în ele, organizau colectarea de semnături, deplasări la Moscova etc.” 16.

Pe lângă formele active de protest comunitatea ortodoxă moldovenească continua să recurgă și la acele practici de rezistență pasivă pe care cei din Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse le numeau de obicei „intensificarea activității preoțimii și a bisericoșilor îndreptată spre consolidarea poziției bisericii, spre păstrarea influenței preoțimii în rândurile credincioșilor”. În nota informativă a inspectorului superior al aparatului împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pentru RSS Moldovenească, V.D. Zadornâi, adresată Consiliului, privind starea și activitatea bisericii și mănăstirilor în RSS Moldovenească din 7 septembrie 1959 se spunea că „preoții rostesc pretutindeni în biserici predici în care îi îndeamnă pe credincioși să frecventeze conștiincios biserica, să oficieze ritualurile religioase, să sărbătorească sărbătorile bisericești, să facă donații pentru biserică etc.” 17. La această informație ordinară și obișnuită Președintele Consiliului a reacționat neașteptat de drastic: „Dar de ce doar consemnați toate acestea și nu le interziceţi?”, a scris el pe câmp 18.

Din comunicatul lui Zadornâi rezulta că viața bisericească a Moldovei, în ciuda prigoanelor și persecuțiilor, continua să-și urmeze cursul: corurile bisericești se completau; slujbele în multe biserici, îndeosebi în orașe, erau organizate tot mai solemn și mai fastuos. Sporea frecventarea bisericilor rămase nu doar în sate, ci și în orașe, oamenii nu doreau să renunțe la respectarea datinilor și ritualurilor religioase (botezul copiilor, cununia, înmormântarea răposaților etc.). Creșteau și veniturile bisericești. Preoții continuau să acționeze cu de la sine putere, adică încălcau Regulamentul de administrare a Bisericii Ortodoxe Ruse. Zadornâi cita, între altele, următoarele exemple de astfel de acțiuni cu de la sine putere:

„1. Preotul bisericii din s. Lipnic, raionul Ocnița, Moroșan Gheorghe Ivanovici, în luna februarie a anului acesta, a intrat într-o dispută, la Sovietul Sătesc, cu directorul școlii, t. Marchevici.

2. Preotul bisericii din Cioc-Maidan, raionul Basarabeasca, Rotari Anatolie Ivanovici, sub pretextul oficierii ritualurilor la credincioși la domiciliu, îi aduna într-o casă în satele unde biserica nu funcționează și făcea acolo rugăciuni, precum și spovedania și împărtășania.

3. Preotul bisericii din Sipoteni, raionul Călărași, Bolgar Constantin Fiodorovici, nu doar umbla singur fără să fi fost invitat pe la case cu rugăciuni înaintea unor astfel de sărbători precum «Crăciunul», «Boboteaza» și «Paștele», dar își trimitea și mandatarii din rândul activului bisericesc pentru colectarea produselor și banilor pentru el.

În afară de aceasta, rostea în biserică predici în care îi ocăra pe credincioși pentru că nu-și trimit copiii la biserică la spovedanie și împărtășanie, dar și pentru că nu poartă cruciulițe la gât. La înmormântări lua și îngropa împreună cu sicriul certificatul de deces emis de Oficiul Stării Civile” 19.

Toți preoții enumerați mai sus au fost pedepsiți. Împuternicitul Consiliului i-a lipsit de înregistrare, iar arhiepiscopul Nectarie i-a caterisit. La comunicatul despre aceste măsuri punitive Karpov a reacționat laconic, în maniera sa caracteristică: „Corect. Karpov.” 20. Însă conducerea de partid de la Moscova a sesizat deja că „atacul de cavalerie” se soldează cu un rezultat neașteptat – consolida- rea comunităților religioase în jurul preoților, lucru care practic a și fost recunoscut de CC al PCUS în hotărârea secretă din 13 ianuarie 1960 „Cu privire la măsurile de lichidare a încălcărilor de către preoțime a legislației sovietice privind cultele”. În ea se spunea direct că „bisericoșii și sectanții” au obținut posibilitatea de a-și intensifica influența „asupra unei părți a populației”, „încearcă să li se împotrivească acțiunilor de intensificare a propagandei ateist-științifice în rândul populației desfășurate de organizațiile de partid și sovietice. Unii clerici depășesc cadrul activității religioase, încearcă să folosească biserica și sectele în interesele și scopurile ostile poporului sovietic, răspândesc tot felul de născociri despre viața oamenilor sovietici, despre atitudinea Partidului Comunist și a Guvernului Sovietic față de religie și biserică, plantează în rândul credincioșilor stările de spirit naționaliste, seamănă neîncrederea față de politica externă a statului nostru. O parte din slujitorii cultelor recurge la acțiuni ilegale, precum îndemnarea credincioșilor să renunțe la îndeplinirea obligațiunilor lor cetățenești, înființarea grupurilor și cursurilor de învățare a religiei pentru copii, construcția și deschiderea cu de la sine putere a bisericilor, moscheilor, caselor de rugăciune, desfășurarea activității caritabile, organizarea pelerinajului la așa-zisele locuri sfinte” 21.

În jumătatea a doua a anului 1959 în rezistența pasivă a credincioșilor la presiunea crescândă a autorităților „tema ortodoxă moldovenească” suna destul de puternic și convingător. Prima reacție a Moscovei la împotrivirea credincioșilor a fost încercarea de a-i „presa până la capăt” pe oamenii bisericii, de a distruge cele mai trainice centre de rezistență ale comunității ortodoxe. Hotărârea CC al PCUS din 13 ianuarie 1960 le conferea protestelor clericilor și credincioșilor o culoare politică, echivalându-i cu „ieșirile antisovietice”. Drept una dintre cauzele rezistenței și unirii credincioșilor fermi în jurul preoților a fost nu se știe a câta oară declarată slăbire a controlului din partea organelor de stat asupra activității preoțimii și a asociațiilor religioase. Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS a fost acuzat de „îngăduință excesivă”, împuterniciții lui din teritoriu – de con- trolul prost și vag asupra respectării legilor și hotărârilor guvernului URSS, „unele organe locale de partid și sovietice” – de atitudine tolerantă „față de faptele de încălcare de către preoțime a legilor sovie- tice privind cultele” 22. Iar cauza principală a „nemulțumirii legitime a populației” – „metodele de administrare birocratică în raport cu asociațiile religioase și slujitorii cultelor” – a fost nominalizată prin- tre altele și atribuită, ca de obicei, „abuzurilor” locale.

CC al PCUS le-a dat ordin Consiliilor pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și pentru treburile cultelor religioase să-i „preseze până la capăt” pe conducătorii bisericii și „să-i avertizeze pe capii bisericilor și alți conducători ai asociațiilor religioase că guvernul sovietic nu poate să rămână indiferent față de folosirea de către unii slujitori ai cultelor a religiei și bisericii în interese și scopuri ostile poporului și statului sovietic, față de încălcările legilor și hotărârilor guvernului URSS privind cultele religioase; organele sovietice de stat îi vor priva pe acești slujitori ai cultelor de dreptul de a se ocupa de activitatea bisericească și îi va trage la răspundere” 23.

Primele încercări de corectare a politicii bisericești sub stindardul „intensificării controlului” și presiunii asupra Patriarhului rus au condus la un rezultat jenant. Alexie I, care a nimerit într-o situație complicată, practic între ciocan și nicovală, între nemulțumirea credincioșilor, singurul sprijin real al bisericii, și necesitatea de a face cedări politice în fața puterii ateiste pentru a păstra rămășițele infrastructurii bisericești, a decis că atât cumpătarea, cât și tăcerea lui în continuare vor conduce la discreditarea patriarhatului Moscovei în ochii credincioșilor. Astfel, văzând pasivitatea (dacă nu chiar complicitatea la acțiunile păgâne ale puterii) arhiereului cârmuitor al eparhiei Moldovei și Chișinăului, Nectarie, clericii și credincioșii nu le adresau plângeri pe persecuții doar autorităților laice de la Chișinău și Moscova, ci apelau nemijlocit la Patriarhul rus Alexie I.

După evenimentele de la Răciula, în cursul cărora colaborarea vârfurilor eparhiale cu autoritățile republicane a devenit evidentă, Patriarhul a primit din Moldova o scrisoare anonimă tăioasă: „Ați părăsit turma lui Hristos și lupii prădători răpesc oile, nu au grijă de ele. Când va veni Hristos, ce răspuns Îi veți da? Sunteți Patriarh doar de formă, în loc să apărați turma, dați dispoziții să fie scoase crucile, să fie închise bisericile”. Autorul necunoscut îl îndemna pe Patriarh:

„Luați arma credinței și purcedeți împotriva dușmanilor. Dacă nu o veți face, diavolul va râde de Dvs.” 24. Mesaje de acest gen au fost destul de multe și mai pe urmă. Probabil din acest motiv, Patriarhul, care niciodată nu s-a pus în poară fățiș cu autoritățile, după o nouă „presiune” asupra bisericii, după „avertismentele” ordinare ale Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, s-a hotărât, în sfârșit, să protesteze în public.

A făcut-o la 16 februarie 1960, la Conferința opiniei publice sovietice pentru dezarmare, la care Patriarhul Alexie I a declarat: „Cu gura mea vă vorbește Biserica Ortodoxă Rusă care reunește milioane de creștini ortodocși – cetățeni ai statului nostru. Primiți salutul și urările ei de bine. După cum ne demonstrează istoria, este anume acea Biserică, care în zorii statalității ruse contribuia la constituirea ordinii civile în Rusia, întărea prin povățuire creștinească temeliile juridice ale familiei, susținea capacitatea juridică cetățenească a femeii, condamna cămătăria și sclavagismul, cultiva în oameni simțul răspunderii și datoriei și prin legislația sa umplea adesea golurile legilor statului. Este anume acea Biserică care a creat monumente minunate ce au îmbogățit cultura rusă și sunt până în prezent mândria națională a poporului nostru. Este anume acea Biserică care în perioada divizării în domenii a pământului rus a ajutat la unirea Rusiei într-un tot întreg, apărând însemnătatea Moscovei ca singurul centru bisericesc și civic al pământului rus. Este anume acea Biserică, care în timpurile grele ale jugului tătar îi potolea pe hanii Hoardei, apărând poporul rus de noi incursiuni și devastări. Anume ea, Biserica noastră, întărea atunci spiritul poporului prin credința în viitoarea izbăvire, menținând în el sentimentul demnității naționale și al vigorii morale. Anume ea a servit statul rus în lupta contra cotropitorilor străini în anii vremurilor tulburi și ai Războiului pentru Apărarea Patriei din 1812. Și anume ea, de asemenea, a rămas împreună cu poporul rus în timpul ultimului război mondial, contribuind prin toate măsurile la victoria noastră și la dobândirea păcii. Într-un cuvânt, este anume acea Biserică Ortodoxă Rusă care în decursul veacurilor a servit întâi de toate la împlinirea morală a poporului nostru, iar în trecut și orânduirii lui de stat… Ce-i drept, cu toate acestea, Biserica lui Hristos, care își consideră drept scop binele omului, suferă din partea acelorași oameni învinuiri și mustrări și totuși ea își face datoria, îndemnându-i pe oameni la pace și iubire. Ba mai mult, în această situație a Bisericii sunt și multe lucruri consolatoare pentru membrii ei devotați, căci ce pot să însemne toate eforturile rațiunii umane contra Creștinismului, când istoria lui bimilenară vorbește de la sine, când Însuși Hristos a prevăzut toate învinuirile dușmănoase împotriva lui și a dat legământul neclintirii Bisericii, spunând că nici porțile iadului nu vor birui Biserica Lui!” 25. (Mai târziu, în hotărârea Sfântului Sinod din 22 martie 1960 s-a spus fără ocolișuri și despre lezarea sentimentelor religioase ale credincioșilor, și despre încălcările legalității în teritoriu din partea organelor puterii. Preasfințiților li s-a dat indicația să-i pună la curent despre toate cazurile de acest gen pe împuterniciții Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse cu informarea ulterioară despre fiecare caz a Patriarhiei. Sinodul i-a îndemnat pe arhipăstori, păstori și mireni să-i opună propagandei antireligioase o viața cu adevărat religioasă și slujirea cu abnegație a bisericii 26. Înverșunatul persecutor al ortodoxiei în Moldova, Oleinic, a numit aceste apeluri „atacuri dușmănoase” și la ședința Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a chemat la „lămurirea” cu ele 27.)

Inovațiile moldovenești în lupta cu religia și aprecierea lor dată de Moscova

Istoricul bisericesc V. Țâpin consideră că „discursul Patriarhului nu a ferit Biserica de atacuri, dar, fiind publicat în «Revista Patriarhiei Moscovei», a întărit spiritul miilor de slujitori devotați ai altarului Domnului, tulburați de reluarea persecuțiilor” 28. Există însă toate temeiurile pentru a considera că protestul Patriarhului, unit în ochii autorităților cu protestele în masă ale credincioșilor, nu doar a întărit spiritul partizanilor ortodoxiei, ci a și alarmat grav conducerea țării.

Inclusiv din acest motiv a eșuat, între altele, campania de șoc pusă la cale de împuternicitul pentru Moldova, Oleinic, de închidere „cu toptanul” a celor 159 de biserici moldovenești în care la moment a fost sistată ținerea slujbelor. La un moment dat Oleinic a „smuls” de la Nectarie lista bisericilor inactive „cu semnătura lui confirmând că aceste biserici urmează să fie scoase din înregistrare” la 7 septembrie 1959 29. Împuternicitul pentru Moldova, care în mod evident executa comanda CC al PC al Moldovei și a Consiliului de Miniștri al republicii, a fost inițial susținut și de reprezentantul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, L.V. Alimov, care a vizitat Moldova în februarie 1960. Anume Alimov (după ce s-a întâlnit cu conducerea Moldovei) i-a propus lui Oleinic „să pregătească un material pentru raportul adresat Consiliului în chestiunea scoaterii concomitente din înregistrare a comunităților bisericești conform listei prezentate de arhiepiscopul Nectarie” 30.

Însă dezvoltarea intrigii la includerea în practica persecuțiilor a metodei noi, „de șoc” de luptă cu religia – închiderea „cu toptanul” a bisericilor inactive în acord cu arhiereul cârmuitor – a fost perturbată de protestul public al Patriarhului care a coincis în timp și cu schimbarea conducerii Consiliului – peste câteva zile după discursul Patri- arhului, Karpov a fost scos din funcție. În loc să fie celebrați cu fanfare și gratitudine pentru inițiativa manifestată, Oleinic și Alimov au fost acuzați la ședința Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse din 12 martie 1960 de comiterea unei erori politice de noul șef al Consiliului, V.A. Kuroedov. Se vede că noul conducător venit în locul „liberalului” Karpov tindea să unifice și să centralizeze persecuțiile asupra bisericii, să restabilească eficiența muncii aparatului Consiliului (pe care nicidecum nu Karpov o dezorganizase), să pună capăt transformării împuterniciților în promotori ai inițiativelor locale, inclusiv ale celor prostești, dăunătoare sau periculoase pentru regim.

La ședința Consiliului din 12 martie 1960 „calea ușoară de închidere a bisericilor” a fost respinsă. Colegii împuterniciți i-au reproșat lui Oleinic: „Nu este bine să trezești nemulțumirea credincioșilor cu acțiuni sovietice, cu atât mai mult în Moldova”. Adjunctul președintelui Consiliului, Ceredniak, a formulat în felul următor noile îngrijorări ale autorităților: „Ce înseamnă să scoți printr-o singură decizie 160 de biserici. Aceasta îi va oferi preoțimii un pretext pentru confirmarea tezei lor privind nimicirea fizică a bisericilor. Patriarhul a subliniat că la Moscova guvernul nu va admite, iar în teritoriu a început deja campania de nimicire fizică a bisericii. În Zlatoust au pornit cu un buldozer asupra bisericii și în fața lumii adunate au demolat biserica. Împuternicitul a pus totul într-un sac: crucile, bunurile de cult, a luat o carte de 80 de mii. Iar Patriarhul a pus problema că închizând bisericile, împuterniciții nu stau de vorbă nici cu arhiereul cârmuitor, nici cu preotul, nici cu consiliul bisericesc. În acest fel tov. Oleinic i-ar oferi Patriarhului un pretext pentru a face demersuri la guvern în vederea abordării incorecte” 31.

I. Sivenkov, membru al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse responsabil de Moldova, a plasat acțiunile antibisericești ale lui Oleinic într-un context politic mai general: „Acum se face simțită o astfel de tendință la mulți împuterniciți: vor în fel și chip să efectueze acțiuni noi, dar o fac în pripă și iscă conflicte, în unele locuri sunt deficiențe, atât în Ucraina cât și în alte locuri”. Sivenkov a apreciat situația creată în Moldova ca fiind una „destul de proastă”. A amintit de Răciula, unde „acțiunile credincioșilor au ajuns până în străinătate” și a îndemnat „să se ia în considerație religiozitatea înaltă din Moldova”, unde distrugerea infrastructurii bisericești nu însemna deloc diminuarea religiozității populației: „Au închis mănăstirea, au comasat, însă călugării au rămas, o parte a călugărilor a trecut în colhozuri, dar își păstrează modul de viață, este clar că nu au renunțat la convingerile religioase, alții s-au împrăștiat prin biserici și organizații religioase. Ei vor desfășura munca corespunzătoare. Fiecare pas greșit va fi folosit de biserici în interesele lor” 32.

Așadar, Oleiniс, care acuzase vechiul Consiliu de conservatism, mergea la Moscova așteptându-se la laude și încurajări, iar în culoare spunea că noi (CC al PC al Moldovei, Consiliul de Miniștri al republicii și el, Oleinic, ca împuternicit al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse) oricum vom închide toate aceste biserici inactive, dar până la urmă a fost acuzat de noua conducere a Consiliului de „muncă nu pentru noi, ci contra noastră” 33. „Experiența moldovenească” a fost echivalată cu „distrugerea fizică a bisericilor”, care nu se încadra în limitele „corectitudinii politice” comuniste și era o flagrantă „încălcare a legislației” și o „eroare politică”. Aparatului Consiliului și împuterniciților din teritoriu li s-a dat un semnal deslușit: să continue persecuțiile, dar să tempereze autoritățile locale în cazurile de exces de zel, să nu-i provoace pe credincioși la proteste în masă pentru a nu-i oferi patriarhatului Moscovei pretexte de a se plânge guvernului. Revenit în Moldova, Oleinic a fost nevoit, în locul obișnuitei strângeri a șuruburilor, să scrie pentru CC al PC al Moldovei și Consiliul de Miniștri al republicii memoriul „Cu privire la unele cazuri de abordare incorectă a muncii de diminuare a activității religioase a preoțimii și bisericoșilor”, datat cu 24 martie 1960. În acest document (și în completarea lui ulterioară) 34 Oleinic a recunoscut de fapt ineficiența persecuțiilor ca mijloc de combatere a religiozității populației. „Neajunsurile serioase” în munca de reducere a numărului bisericilor și de diminuare a influenței oamenilor bisericii, în categoria cărora împuternicitul a inclus toate isprăvile cu care se mân- dreau conducătorii partidului din Moldova (bisericile active încuiate cu lacăte de sovietele sătești, interdicția impusă preoților de a săvârși slujbe și a oficia ritualurile religioase la invitația credincioșilor, chemarea clericilor la organele locale ale puterii și somarea să „renunțe la slujirea bisericii”, avizele de plată a unor impozite insurmontabile, insultarea și persecutarea credincioșilor, distrugerea bunurilor din bisericile închise etc.) au fost numite cauza principală a faptului că „în locul diminuării influenței bisericii” s-a produs „activizarea bisericoșilor și a preoțimii” 35.

Conducătorii de partid locali respingeau acuzațiile. Ei declarau că plângerile credincioșilor sunt provocări care au scopul de „a-i compromite pe lucrătorii de conducere”. Și că distrugeau obiectele și icoanele din bisericile închise, ca să vezi, „fără niciun fel de complicații”, întrucât au sechestrat totul conform „actului” și i-au dat foc „în prezența secretarilor organizațiilor de partid și a președinților sovietelor sătești și instructorilor CR al PC al Moldovei” 36. Această atitudine a înverșunaților comuniști moldoveni față de propriile lor fapte și acțiuni însemna că persecuțiile vor continua, deși, posibil, cu mai multă băgare de seamă sub aspectul formalităților. Principalul constă în „fermitate și caracterul ofensiv”, continua să persevereze și Oleinic, luând cuvântul la ședința Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse din 23 aprilie 1960, peste doar o lună și jumătate după perdaful din martie 37. Iar Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești, în scrisoarea sa directivă adresată comitetelor executive ale sovietelor orășenești și raionale din 16 iunie 1960, deși a avertizat administrațiile locale în privința răspunderii pentru încălcarea drepturilor credincioșilor, le-a expediat să ceară sfaturi și recomandări de la același Oleinic 38.

Persecuțiile continuau. Conducerea comitetului executiv raional Otaci, menționată de mai multe ori în rândul „comițătorilor de excese” înveterați, care îi provocau pe credincioși la proteste, criticată și în scrisoarea directivă menționată mai sus a Consiliului de Miniștri al Moldovei din 16 iunie 1960, chiar și după toate indicațiile, explicațiile și îndemnurile îi acoperea ca și mai înainte pe preoți cu un păienjeniș de șicane mărunte și nesfârșite, interdicții neîntemeiate și acuzații imaginare.

În septembrie 1960 parohul bisericii din satul Vălcineț, raionul Otaci, preotul I. Tatarciuc-Tataru i se plângea arhiepiscopului Nectarie: „Când am fost numit aici, secretarul comitetului executiv raional Lujanova (1) îmi interzicea să slujesc în Otaci, cerea indicație în scris pentru aceasta… la cererea mea de a-mi da indicație în scris pentru slujirea în Otaci și Codreni, împuternicitul a spus că indicația scrisă nu se dă, dar oriunde mă vor invita credincioșii să oficiez ritualuri, la ei acasă să merg, doar să evit fastul solemn, și că pot, purtând odăjdii, să petrec răposatul la cimitir. Eu l-am înțeles și așa am și procedat.

În ziua în care secretarul comitetului executiv raional, Lujanova, m-a chemat și mi-a ordonat să nu mă mai arăt în Otaci, acolo s-a întâmplat să fie o înmormântare, a murit o bătrână și rudele au convins-o cu rugămințile lor pe președintele comitetului executiv raional, Sedova, și ea prin telefon mi-a permis s-o înmormântez, să-i cânt prohodul acasă, însă nu mi-a dat voie să petrec răposatul. În ultimele două luni a trebuit să particip, la cererea rudelor, la patru înmormântări de acest fel… Și iată că la 15 septembrie a. c. mă cheamă din nou la ea Lujanova și îmi face mustrare, de ce continui să merg prin Otaci și săvârșesc ritualuri, mă amenință și îmi spune să nu mai pun piciorul nici în Otaci, nici în Codreni. I-am povestit ce mi-a spus împuternicitul, iar ea cere să i-o demonstrez în scris. Am rugat-o să-mi dea ea interdicție în scris, iar ea îmi spune că nu se poate să-mi dea. Ce să le spun credincioșilor care se adresează cu ritualuri, o întreb eu, căci sunt trimis aici pentru oameni, cum să-i refuz, să le spun că autoritățile nu-mi permit. Nu le spune așa, zice ea. Nici nu le-o spun, dar cum să ies din situație, o întreb. Și în încheiere mi-a spus că îi va scrie despre mine împuternicitului. Atunci a scris că am prădat biserica din Otaci, iar acum va găsi din nou vreo minciună, ca să mai am un drum în plus și o greutate în plus… Între altele, mi-a spus, că ei au dispoziții speciale pentru preoți, de ce să nu știm și noi… cu atât mai mult cu cât toate satele din împrejurimi vizitează Movilăul și văd că acolo lumea e slujită nestingherit, iar acțiunile similare celor de la Otaci devin revoltătoare” 39.

Valeriu Pasat, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

 

Note:

1  Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești, prin hotărârea sa Nr. 104 din 17 martie 1959 l-a eliberat pe P.N. Romenski din funcția de împuternicit al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pentru RSS Moldove- nească și l-a confirmat în această funcție pe A.I. Oleinic. Probabil că chestiunea demiterii lui Romenski fusese decisă la începutul lunii martie, când la Chișinău a venit membrul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, I.I. Sivenkov. Consiliul era de mult timp nemulțumit de activitatea lui Romenski și îl reclama la Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești. Însă autorităților republicane, în primul rând CC al PC al Moldovei, Romenski le era cât se poate de convenabil. Nu în zadar Romenski se afla mai mult timp în delegații la misiunea CC al PCM, decât la ședințele pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. În ianuarie 1957, când în Consiliu era examinată chestiunea ameliorării efectivului împuterniciților și a fost întocmită lista celor care urmau să fie înlocuiți în primul rând, cu numărul 27 în listă figura împuternicitul pentru RSS Moldovenească, Romenski. Numele lui a fost în- scris în listă de mână cu cerneală. (vezi: ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 1433. Л. 14). Dar a fost nevoie de încă doi ani pentru a pune în aplicare această decizie. Nu l-a ajutat să se mențină pe linia de plutire nici alocuțiunea rostită la con- sfătuirea instructivă din ianuarie 1959 de la Moscova la care el, presimțind iminența schimbărilor în rândul conducerii, s-a apucat brusc să critice drastic activitatea Consiliului în general și a președintelui lui în parte. – Vezi: Из выступления уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского на инструктивном совещании уполномоченных Совета по делам РПЦ (20-23 января 1959 г.). – Пасат, 2. С. 561-562.

2 Докладная записка старшего инспектора Совета по делам РПЦ Л.В. Алимова председателю Совета В.А. Куроедову о поездке в Молдав- скую ССР для ознакомления с работой уполномоченного Совета по Молдавской ССР А.И. Олейника и оказания ему помощи от 18 февраля 1960 г. Пасат, 2. С. 787.

3  Idem.

4 Vezi: Документы о передаче помещений недействующих церквей местным органам власти и сносе церковных зданий. 8 июня – 3 октября 1959 г. – Пасат, 2, документы №229-237.

5  Idem. Документы №231-232.

6 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Мол- давской ССР А.И. Олейника в Совет с предложением пересмотреть статус недействующих церквей и изъять у религиозных общин без предоставления других помещений занятые под церкви здания, при- надлежавшие ранее государственным и общественным организациям от 7 октября 1959 г. – Пасат, 2. С. 716-718.

7  ANRM. F. 2848. Inv. 2. D. 317. F. 40-42.

8 Предложения уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской ССР «О дальнейшем сокращении церквей, священников, использовании зданий недействующих церквей и освобождении общественных зданий, занятых религиозными общинами под церкви в период немецко-румынской оккупации» от 29 декабря 1959 г. – Пасат, 2. С. 750-751.

9 Справка старшего инспектора аппарата уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР В.Д. Задворного в Совет о положении и деятельности церкви и монастырей в Молдавской ССР от 7 сентя- бря 1959 г.– Пасат, 2. С. 762.

10  AOSPRM F. 51. Inv. 20. D. 218. F. 28-32.

11 Рапорт настоятеля церкви с. Марамоновка Дрокиевского района свя- щенника Евфимия Морошану архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о требовании районных финансовых органов предъявить им для проверки кассовые книги и месячные отчеты (после 26 июля 1959 г.). – Пасат, 2. С. 592-593.

12 Рапорт настоятеля церкви с. Нишканы Каларашского района Антония Тудоряну архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о том, что председатель сельсовета запретил ему совершать богослуже- ния в будние дни, от 13 августа 1959 г.; Жалоба настоятеля Успенской церкви с. Большой Молокиш Рыбницкого района, священника г. Жабановского архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о том, что председатель сельсовета запретил ему совершать требы на дому и сопровождать покойников в церковь, от 12 октября 1959 г.; Ра- порт благочинного Фалештского района, протоиерея Иоанна Бодю ар- хиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о том, что председатели сельсоветов сел Сенатовка и Пападова Флорештского района закрыли церковь, от 3 декабря 1959 г. – Пасат, 2. С. 623-626.

13 Докладная записка старшего инспектора Совета по делам РПЦ Л.В. Алимова председателю Совета В.А. Куроедову о поездке в Молдавскую ССР для ознакомления с работой уполномоченного Совета по Молдавской ССР А.И. Олейника и оказания ему помощи от 18 февраля 1960 г. – Пасат, 2. С. 786-791.

14 Рапорт настоятеля церкви с. Волчинец Атакского района, священника Иоанна Татарчук-Татару архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о том, что местные власти запугивают церковный актив и требуют отказаться от церкви от 23 февраля 1960 г. – Пасат, 2. С. 791.

15 Докладная записка секретаря Сорокского РК КП Молдавии А. Селезнева в ЦК КП Молдавии о противодействие жителей с. Раковец уста- новке репера на здании церкви от 7 августа 1959 г. – Пасат, 2. С. 693.

16 Письмо уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника в Совет министров Молдавской ССР об удовлетворении ходатайства Тираспольского райисполкома о передаче здания церкви Малоештскому сельсовету от 29 февраля 1960 г. – Пасат, 2. С. 805.

17 Справка старшего инспектора аппарата уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР В.Д. Задворного в Совет о положении и деятельности церкви и монастырей в Молдавской ССР от 7 сентя- бря 1959 г. – Пасат, 2. С. 758.

18  Idem.

19  Idem. С. 760.

20  Idem.

21 Из постановления ЦК КПСС от 13 января 1960 г. «О мерах по ликвидации нарушений духовенством советского законодательства о культах» от 13 января 1960 г. – Пасат, 2. С. 780.

22  Idem.

23  Idem. С. 780.

24 Анонимное письмо патриарху Московскому и всея Руси Алексию с требованием принять меры против закрытия церквей и монастырей в Молдавии (не ранее июля 1959 г.). – Пасат, 2. С. 752.

25  Цыпин В. Op. cit. С. 385.

26  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 2. Д. 284а. Л. 3-7. См. также: ANRM. F. 3046. Inv. 1.

105. 105. F. 42-45.

27 Выступление уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника на Всесоюзном совещании уполномоченных Совета в Москве (21-23 апреля 1960 г.) от 23 апреля 1960 г. – Пасат, 2. С. 839.

28  Цыпин В. Op. cit. С. 385-386.

29  Из отчета уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника о работе за 1959 г. от 26 февраля 1960 г. – Пасат, 2. С. 764.

30 Докладная записка старшего инспектора Совета по делам РПЦ Л.В. Алимова председателю Совета В.А. Куроедову о поездке в Молдав- скую ССР для ознакомления с работой уполномоченного Совета по Молдавской ССР А.И. Олейника и оказания ему помощи от 18 февра- ля 1960 г. – Пасат, 2. С. 790.

31  Стенограмма заседания Совета по делам РПЦ от 12 марта 1960 г. – Пасат, 2. С. 812.

32  Idem. С. 813.

33  Idem.

34 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдав- ской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской СССР «О некоторых фактах неправильного подхода к работе по ослаблению религиозной деятельности духовенства и церковников». 24 марта 1960 г.; Дополнение к докладной записке уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молда- вии и Совет министров Молдавской ССР «О некоторых фактах неправильного подхода к работе по ослаблению религиозной деятельности духовенства и церковников» от 24 марта 1960 г. Пасат, 2. С. 821-828.

35  Idem. С. 822.

36  Из докладной записки секретаря Тираспольского РК КП Молдавии М. Лессовой в ЦК КП Молдавии о закрытии церквей в селах Тираспольского района от 14 апреля 1960 г. – Пасат, 2. С. 832.

37 Выступление уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника на Всесоюзном совещании уполномоченных Совета в Москве (21-23 апреля 1960 г.) от 23 апреля 1960 г. – Пасат, 2. С. 835.

38 Директивное письмо Совета министров Молдавской ССР исполкомам городских и районных советов депутатов трудящихся о борьбе с нарушениями советского законодательства служителями культа от 21 июня 1960 г. – Пасат, 2. С. 857-860.

39  ANRM. F. 3046. Inv. 1. D. 95. F. 240-242.