Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria – Predică la Învierea fiului văduvei din Nain

„Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu mai plânge!” (Luca 7, 13)

Iubiți credincioși,

Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulți care duceau la mormânt pe fiul ei, nu au rugat pe Mântuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei și a-l da mamei sale. Ci Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând-o plângând, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: „Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea“ (Luca 7, 13).

Mila lui Dumnezeu este una din însușirile înțelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17). Toate însușirile lui Dumnezeu le are dumnezeirea din fire și nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I, cap. 14). Ca și celelalte însușiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea și Duhul Sfânt ne încredințează, zicând: “Că mai mare decât cerul, este mila Ta“ (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).

Știm cu toții că cea mai mare milă și milostivire a lui Dumnezeu s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pământ, ca să mântuiască neamul omenesc din robia cea amară și grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice și “Tatăl îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea“ (II Corinteni 1, 3). Toate neamurile sunt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18).

Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dânsul (Psalm 102, 17).

Iubiți credincioși,

Când Mântuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie și spaimă, atât mamei copilului înviat, cât și tuturor celor ce erau de față, încât toți au dat slavă lui Dumnezeu, zicând: “Prooroc mare S-a sculat întru noi, că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său“ (Luca 7, 16).

Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc și într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum. Oceanul cel fără de fund și fără de margini al milei și milostivirii lui Dumnezeu a lucrat și lucrează în tot locul și în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune și dumnezeiasca Scriptură: “Îndurările Lui sunt peste toate lucrurile Lui“ (Psalm 144, 9).

Cine nu a văzut vreodată, vara, când seceta mare și arșita amenință pe oameni și animalele lor – fiindcă, după mărturia Scripturii, “cerul, de mare secetă, se face ca fierul și pământul ca arama“ (Levitic 26, 19) – cum toate viețuitoarele încep a simți lipsa de apă și de hrană, iar îndată ce preoții adună poporul și fac rugăciuni de ploaie și Sfântul Maslu, cerul se întunecă de nori, se aud tunete, fulgere, și vine ploaie mare și curată, aducând bucurie oamenilor și tuturor viețuitoarelor?

Cine nu vede în această binefacere mila și dragostea lui Dumnezeu față de oameni? Cine, dintre cei credincioși și cu frică de Dumnezeu, nu mulțumește din inimă Preaînduratului și Atotputernicului Dumnezeu?

Ba uneori, chiar și fără adunarea la rugăciune, doar privind cerul și suspinând din inimă, Dumnezeu – cunoscător de inimi – trimite ploaie la vreme, aducând bucurie și celor buni, și celor răi. După cum spune Scriptura: “Plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi“ (Matei 5, 45).

Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie boli grele, fără leac. Dar când se fac slujbe, rugăciuni și Sfântul Maslu, prin credință, bolile se vindecă și oamenii aduc mulțumire lui Dumnezeu.

Uneori se ridică mari tulburări și războaie între popoare. Dacă oamenii își aduc aminte de Dumnezeu, postesc și se roagă, Dumnezeu potolește tulburările și aduce pace, căci El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) și zice: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“ (Matei 5, 9).

Alteori vin ploi năprasnice, grindină, furtuni, inundații, cutremure. Dar dacă oamenii se căiesc și se roagă, mila lui Dumnezeu le oprește pe toate. Alteori apar insecte dăunătoare, lăcuste, viermi. Dar prin rugăciuni și slujbe, acestea dispar, prin mila lui Dumnezeu.

Cine poate spune cât de mare este mila Lui, care se revarsă pururea peste toate făpturile?

Așadar, frații mei, cugetând la mila lui Dumnezeu, să fim milostivi cu frații noștri, împlinind porunca Domnului: “Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv“ (Luca 6, 36).

Făcând milostenie, facem bine sufletului nostru: “Omul cel milostiv face bine sufletului său“ (Pilde 11, 17). Să fim cu inimă bună când dăruim, căci “roada omului drept este milostenia“ (Pilde 19, 22).

În toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai ales în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Mila Lui se arată și în cruțarea celor răi datorită celor drepți, după cum vedem în convorbirea lui Avraam cu Dumnezeu despre Sodoma (Facere 18, 23-33).

Dumnezeu miluiește pe cei ce se întorc la El. “Să se întoarcă la Domnul și va fi miluit“ (Isaia 55, 7). “Cel fărădelege, se va întoarce… și cu viață va trăi“ (Ieremia 18, 7). Dumnezeu mustră lipsa milei prin prooroci: “Fiindcă nu este credință, nici milă, nici cunoștință de Dumnezeu pe pământ“ (Osea 4, 1-2).

În pilda datornicului, Mântuitorul spune: “Slugă vicleană… nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine?“ (Matei 18, 23-34).

Frații mei, Dumnezeu este “bun și blând și mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă“ (Psalm 85, 4), dar vrea ca și noi să iertăm pe cei ce ne greșesc: “Dacă nu veți ierta… nici Tatăl vostru nu vă va ierta“ (Matei 6, 15).

Domnul zice: “Miluire voiesc, iar nu jertfă“ (Matei 9, 13).

Iubiți credincioși,

Până aici am vorbit despre mila lui Dumnezeu, acum voi spune o istorie sfântă despre mila, milostivirea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, pe care o are pururea asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăință.

Cine a citit în Sfânta Scriptură istoria împăratului Manase, a înțeles câte răutăți și fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. A adus poporul lui Israel la închinare de idoli, a făcut jertfelnice idolilor – mai bine zis, demonilor – chiar în amândouă curțile templului Domnului.

A trecut pe fiii săi prin foc, a făcut idol cioplit și l-a așezat în templul lui Dumnezeu. Împăratul Manase a adus pe Iuda și pe toți locuitorii Ierusalimului la atâta rătăcire, încât au săvârșit mai mult rău decât popoarele păgâne pe care Dumnezeu le-a stârpit dinaintea fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).

Dar mila, îndurarea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, cea fără de margini, s-au arătat și asupra acestui împărat depărtat de la El. Cu judecățile Sale necuprinse de minte, Dumnezeu l-a întors pe Manase la pocăință și la dreapta credință.

A trimis asupra lui, cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul și l-au dus legat în cătușe de fier la Babilon. Acolo, în necaz și strâmtorare, Manase și-a adus aminte de Dumnezeu și de adâncul fărădelegilor lui. Cu durere din adâncul inimii, a început a se ruga și a cere milă de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare.

În rugăciunea lui, Manase zicea:

„Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov și al seminției lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale; Care ai încuiat adâncul și L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoșat și slăvit… Însă nemăsurată și neajunsă este mila făgăduinței Tale…”

Fiind legat în lanțuri de fier și neputând să-și plece genunchii, a zis:

„Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile mele le cunosc. Însă cer, rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde în fărădelegile mele și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu ești Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunătatea Ta, mântuiește-mă și pe mine, nevrednicul, după mare mila Ta, și Te voi proslăvi în toate zilele vieții mele…”

După această rugăciune plină de umilință, Manase a fost ascultat de Dumnezeu. Nu doar că a fost iertat de păcatele lui, mai multe ca nisipul mării, ci a fost scos din robie și întors în Ierusalim, unde și-a redobândit împărăția.

Până la sfârșitul vieții a împărățit cu credință și s-a pocăit, făcând fapte bune spre slava lui Dumnezeu.

Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă și pe noi la pocăință.

Nimeni nu trebuie să se deznădăjduiască de mila lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească cu căință, cu durere din inimă, cu hotărârea de a nu mai păcătui, și să-și plinească canonul dat. Să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobândi iertare și mântuire.

Poziția cea mai dreaptă și mai ortodoxă față de mila lui Dumnezeu este aceasta:

Să ne silim a face fapte bune, să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, nu în meritele noastre. Iar când cădem, să nu ne deznădăjduim, ci să ne ridicăm cu nădejdea în mila Lui.

Dacă Dumnezeu face milă cu noi, suntem și noi datori să facem milă cu semenii noștri.

Sunt atâția oameni săraci – să-i ajutăm cu ce putem: un ban, o haină, o pâine dăruită cu dragoste. Sunt atâția bolnavi – să-i cercetăm, să-i mângâiem, să ne rugăm pentru ei.

Sunt atâția creștini căzuți în păcate, în rătăcire – să-i aducem la Hristos, la rugăciune, la Biserică, să-i îndemnăm să se spovedească, să le vorbim despre mântuire și iad, și să-i convingem să se pocăiască.

Numai așa ne putem mântui, că zice Domnul: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui!” (Matei 5, 7)

Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare și să ne ajute a face milă, ca să dobândim iertare și Cereasca Împărăție, care nu va mai avea sfârșit. Amin.

Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria