Și iarăși proteste… Noile „autolichidări” monastice

Dragi cititori ai portalului Moldova Ortodoxă, cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Capitolul 9.

Și iarăși proteste…

Continuare din: „Vreți să luăm iar topoarele în mâini?” (anii 1961-1965)

Multe persecuții au avut de suportat clericii și activiștii bisericești. Ba i se deconecta electricitatea în casa preotului, ba era alungată din casă fosta stareță a mănăstirii sub pretextul deschiderii imediate a bucătăriei de lactate sau era cerută eliminarea din sate a călugărilor veniți pentru a se stabili permanent cu traiul în satul Răciula din mănăstirea Căpriana după desființarea acesteia. Sau pur și simplu erau scoase din biserică obiectele de cult și lăsate baltă la vreun depozit fără pază. Persecutorii nu se dădeau în lături nici de la provocările directe. Pentru a sista slujbele Sovietul Sătesc din satul Cuhureștii de Sus, raionul Florești, i-a convocat, în iulie 1962, pe elevii școlii de mecanizare și le-a propus să încercuiască biserica și să nu-i permită preotului să intre în ea. Ca rezultat, în sat s-a iscat dezordine 29.

„Astfel de cazuri de administrare brutală, recunoștea până și Oleinic, care nu prea era înclinat spre toleranță, au loc în majoritatea raioanelor” 30. În consecință, uneori se ajungea la veritabile acțiuni de nesupunere civică. Protestele contra acțiunilor antibisericești ale autorităților în anii 1961-1963 au cuprins toată republica. Aceste proteste erau diferite ca amploare și numărul de participanți, ca forme de manifestare, având lideri diferiți. Dar toate laolaltă țineau autoritățile Moldovei într-o tensiune permanentă, făcându-le să se justifice în fața Moscovei și chiar să-i pedepsească pe „ai lor” pentru exces de zel. Iar într-o serie de cazuri revolta credincioșilor a luat înfățișarea împotrivirii directe și fățișe față de ateii care întrecuseră măsura. Astfel, în aprilie 1961, enoriașii nu i-au permis procurorului raionului Drochia să ia de la activiștii bisericești cheile de la biserica „inactivă”. Nici îndemnurile arhiereului nu au înăbușit protestul popular. Mulțimea credincioșilor i-a silit pe procuror, arhiereu și pe secretarul organizației de partid a satului să-și ia tălpășița din sat cât mai sunt teferi 31.

În vara anului 1961 s-a declanșat un conflict grav în satul Văsieni raionul Cotovschi în timp ce clădirea bisericii le era transmisă organelor locale. Lectorul CC al PC al Moldovei, L. Zemba, a scris o notă informativă detaliată despre acest incident pentru Secția Agitație și Propagandă a CC al PC al Moldovei. La început totul părea să meargă strună. Soarta bisericii încă nu fusese decisă, dar se puseseră deja pe ea două lacăte – unul al Sovietului Sătesc și altul al „celor douăzeci” bisericești, care semnaseră un „act mutual” cu privire la bunuri. Acestea (covoarele, mobila) urmau să fie sechestrate în favoarea colhozului odată cu „valorificarea” clădirii bisericii. Însă evenimentul nu a avut parte de un sfârșit pașnic. Credincioșii au colectat semnături și au trimis mandatari la patriarhia Moscovei, la eparhia Chișinăului, la împuternicitul Consiliului pentru treburile bisericii în RSS Moldovenească, rugând să li se dea un preot nou și să fie reluate slujbele. Or, comitetul executiv raional în acest timp a perseverat și a izbutit să obțină scoaterea bisericii din înregistrare.

La 11 iulie 1961 a fost luată decizia de a-i transmite biserica din satul Văsieni spre folosință temporară colhozului „Cotovschi” pentru a fi utilizată ca depozit. Sovietului Sătesc Văsieni i-a fost dată indicația să inventarieze toate bunurile bisericești și să organizeze păstrarea lor. La 18 iulie, seara, președintele Sovietului Sătesc, Calestru F.C., i-a convocat pe membrii consiliului bisericesc și i-a informat atât despre decizia comitetului executiv, cât și despre intenția Sovietului Sătesc de a-i transmite obiectele de cult bisericii active vecine, de a folosi covoarele și mobila la discreția Sovietului Sătesc (la creșă, la spital, la club), iar în clădirea bisericii de a depozita cereale, deoarece „deocamdată în colhoz nu sunt alte încăperi potrivite pentru aceasta”. La discuție au fost prezenți și alți locuitori ai satului. În dimineața zilei de 19 iulie, când toți participanții la „negocierile separate”, inclusiv fostul staroste bisericesc și ajutorul lui, s-au apropiat de biserică, la ușă îi aștepta deja un grup de 20 de țărani. Ei au blocat intrarea. Din clopotniță suna alarma. S-a adunat în fugă mulțimea și a umplut porțiunea de șosea din preajmă.

„S-a adunat multă lume, raporta L. Zemba, deoarece din cauza vremii proaste aproape toți erau acasă, iar numărul exact este greu de stabilit, deoarece unii numesc cifra de 200-300, alții de 400-500 și mai mult. Răsunau amenințări, înjurături, exclamații: «sfânta biserică nu este depozit», «dați-ne material și vom construi depozitul», «nu vă dăm biserica», «covoarele sunt ale noastre», «împărțiți covoarele!», «pradă biserica», «starostele a vândut biserica», «Calestru (președintele Sovietului Sătesc) l-a cumpărat pe staroste» etc. Însuși starețul, un bătrân de 74 de ani, se împăcase deja de mult cu gândul că biserica nu se va mai deschide niciodată, a cedat în fața intimidărilor autorităților și, probabil, s-a lăsat convins de argumentele fiicelor lui cărturare (ambele aveau studii superioare). El îi îndemna pe oameni la cumpătare, dar nu-l asculta nimeni. Iar fostul dascăl striga în timpul acesta: «Așa vă trebuie! Dacă nu m-ați fi alungat pe mine, ați fi avut preot, și nici biserica n-ar fi fost închisă»”.

Președintele Sovietului Sătesc a încercat să dea citire deciziei comitetului executiv raional. Dar oamenii din mulțime nu i-au permis să vorbească, i-au smuls hârtia din mână, afirmând: „Toate acestea se fac fără știrea celor de mai sus”. Iar de la staroste și de la președintele Sovietului Sătesc au încercat să ia cheile. Se vorbea că unul dintre participanții la evenimente, F.A. Dombrovschi, l-a luat de mână pe secretarul organizației de partid și l-a scos din mulțime spunând:

„Pentru ca, chipurile, să nu dea de belea”. Unii martori oculari afirmau că Dombrovschi înjura licențios și îi îndemna pe oameni să nu se dea bătuți și să nu cedeze. Spiritele s-au încins. Bătrâna de 70 de ani Maria Bucicova (Plămădeală) încerca să-i potolească pe oameni: „Cu împotrivirea față de autorități putem să ne aprindem paie în cap…, ei pot chema soldații, mai bine să mergem în câmp la lucru”. Dar asupra ei „s-a năpustit o droaie de femei” și a împins-o cât mai departe de mulțime. Oamenii au început ba să se împrăștie, ba să se întoarcă, „deoarece clopotele băteau în repetate rânduri alarma”.

Pe la amiază de la Chișinău s-a întors unul dintre membrii fostului activ al „celor douăzeci”. El a fost la eparhie și la împuternicit, deși cu câtva timp în urmă fusese deja tratat cu refuz. La întrebarea: „De ce, totuși, v-ați dus la Chișinău?”, a răspuns: „L-am rugat pe arhiereu ca nu noi, cu mâinile noastre murdare, ci preotul să ia toate cele sfin- te ce sunt pe pristol și pe altar”. Nu a spus clar dacă cei de la eparhie erau la curent cu decizia comitetului executiv raional. Spre seară totul s-a liniștit de la sine. Însă a doua zi, la 20 iulie, dimineața, lucrătorii miliției i-au chemat prin citație pe cei mai activi participanții la tulburări. A răsunat din nou clopotul de alarmă. Lângă Sovietul Sătesc s-a adunat o mulțime impunătoare. Oamenii au început să ceară seamă: „ce vor să facă cu cei convocați”, și strigau că „îi vor scrie lui Hrușciov”, că „nu vor da biserica”. I-au cerut președintelui să deschidă „lacătul lui”. Și el, „după consultația corespunzătoare cu organele MAI” a fost nevoit să cedeze – „pentru a-i liniști pe oameni”.

Trei localnici s-au apucat să scrie o plângere denunțând acțiunile arbitrare, după părerea lor, ale Sovietului Sătesc Văsieni. Niciunul dintre autorii acestui demers nu a fost niciodată credincios activ, dar aveau tustrei motive personale de nemulțumire. Unul dintre ei, cel mai cărturar, era cunoscut ca un zurbagiu care era întotdeauna „gata să-i critice pe toți și cu orice prilej”. În „plângere” se spunea că autoritățile locale acționează samavolnic, că scrisoarea este scrisă „în numele tuturor” etc. Însă atunci când I.C. Calestru a fost întrebat de ce a scris în numele tuturor, el a declarat că „conform Constituției” susține cererea „bătrânilor” de a deschide biserica. Până la urmă însă, autorul plângerii a recunoscut că el, la fel ca și alții, nu are nevoie de biserică, că un președinte mai ferm de mult ar fu făcut ce-ar fi vrut cu biserica; că nu ar fi fost niciun fel de zarvă în sat dacă ar fi anunțat la timp lumea despre decizia organelor superioare…

Și coautorii lui Calestru au declarat, de asemenea, „că dacă lor și altora li s-ar fi explicat clar că Sovietul Sătesc acționează la indicația de mai sus, nimeni nu s-ar fi împotrivit, și nici nu s-ar fi plâns”. Cam la fel s-au exprimat și alți locuitori ai satului, inclusiv mandatarii care au fost la Chișinău și la Moscova: „…dacă așa s-a hotărât mai sus, așa să fie”. Participanții cei mai activi la tulburări au fost numiți instigatori și ținuți o zi sau două la miliție. Apoi lucrătorii miliției, în baza „propriilor considerente speciale”, i-au eliberat pe „zurbagii și guralivi, luând de la ei declarații în scris că și-au dat seama de greșelile lor și că după ce li s-a dat lămurire în privința acțiunilor legale ale Sovietului Sătesc, în privința modalității de închidere a bisericilor și de utilizare a bunurilor bisericești, ei le vor spune despre aceasta oamenilor”. În arest a rămas un grup al celor mai activi „rebeli”, care-și așteptau pedeapsa pentru huliganism, „dar poate că și mai mult”.

O particularitate a evenimentelor din Văsieni, era, după părerea lui Zemba, care a verificat plângerea adresată CC al PC al Moldovei, faptul că „cei care sunau alarma și instigau lumea nu erau atât oamenii bătrâni credincioși, cât mai mult tineri huligani, trântori și bețivi, care, acționând chipurile «în numele tuturor», de dragul «bătrânilor», mizau să-și redreseze reputația, să cucerească autoritatea pierdută”. Dacă lăsăm la o parte toate aceste epitete și definiții ofensatoare, va deveni mai clară esența celor întâmplate. Nu fanaticii religioși luptau contra lezării drepturilor bisericii, ci cetățenii simpli, oricât de bețivi și huligani încercau să-i prezinte autoritățile. Și aceasta denotă, în fond, faptul că impertinența autorităților provoca nemulțumirea tot mai mare a oamenilor care, de fapt, nici nu prea mergeau la biserică 32.

O alură ieșită din comun au avut evenimentele ce s-au produs în noiembrie 1961 în satul Mândâc, raionul Drochia. Credincioșii au izbutit să deschidă singuri biserica considerată inactivă încă din anul 1944. Mai întâi au furat de la Sovietul Sătesc cheile. Apoi în decursul a două zile, 8 și 9 noiembrie, au reparat clădirea și au început să țină slujbe. Și, în fine, „niște persoane necunoscute au distrus agitația ilustrativă pe baza materialelor congresului XXII al PCUS” 33.

În august 1963 Sovietul Sătesc i-a interzis preotului bisericii din satul Carahasani să tragă clopotele. Drept răspuns credincioșii au organizat un pelerinaj în masă la biserică și timp de o zi întreagă au tras neîntrerupt clopotele. Iar preotul „a rostit un discurs în care a ponegrit conducerea organizației de partid și a Sovietului Sătesc”. După aceasta „la adresa conducerii satului și a colhozului, a secretarului organizației de partid au început să curgă amenințări orale și scrise”. Comitetul raional Căușeni al PC al Moldovei s-a plâns la KGB și a rugat să-i înfrâneze pe „bisericoșii care au întrecut măsura” 34.

A durat mai mult de un an conflictul dintre credincioșii din satul Țipala, raionul Anenii Noi, și președintele Sovietului Sătesc. Povestea a început în februarie 1962, când în biserică a început să slujească preotul I.A. Vanaga. După cum afirma președintele, Vanaga „a început să-i tulbure pe credincioși, să conducă de facto consiliul bisericesc, să desconsidere autoritățile locale ale satului… Nu s-a prezentat personal să plătească la Sovietul Sătesc, ci a trimis banii prin paznicul bisericii”. În iulie 1962 consiliul bisericesc a început să construiască în mod samavolnic în locul gheretei paznicului o casă pentru preot. La 24 august Sovietul Sătesc din Țipala a interzis continuarea construcției casei preotului, dar clădirea a fost ridicată și la început era folosită ca gheretă a paznicului. Vanaga întreba în permanență de ce nu are voie să trăiască în casa proaspăt construită. Și credincioșii insistau în același sens. În fine, deja în iulie 1963 clericul s-a instalat samavolnic în casa nouă. La somația președintelui să elibereze în 24 de ore casa pe care a ocupat-o, Vanaga a răspuns printr-un refuz categoric, „deoarece nu are unde trăi și a fost plasat în casă de consiliul bisericesc și «cei douăzeci»”.

În scurt timp, într-o zi de sărbătoare religioasă, credincioșii s-au strâns în ograda bisericii și în biserică „unde preotul Vanaga li s-a adresat ca la miting spunând că îl scot din sat, că președintele Sovietului S[ătesc] i-a interzis să trăiască în casa nou construită și de aceea el nu mai poate să boteze copiii, să prohodească morții, să cunune și să[țină] alte slujbe bisericești”. După acest discurs, o mulțime de credincioși înfuriați, în total vreo 160 de persoane, a venit la Sovietul Sătesc și a cerut explicații. Au răsunat amenințări. După cum a informat ulterior Oleinic, preotul bisericii din satul Țipala, raionul Anenii Noi, a fost condamnat de judecătoria populară pentru organizarea samavolnică a construcției unei case de locuit pentru el în ograda bisericii și pentru „acțiuni provocatoare contra organelor locale ale puterii” 35.

Amintirea despre aceste conflicte și ciocniri și altele similare lor, păstrată în memoria poporului, s-a transformat până la urmă într-un fel de „ultim argument” în plângerile pe persecutorii ortodoxiei. Închiderea forțată a bisericii de către autoritățile locale în satul Sucleia, raionul Tiraspol, efectuată contrar opiniei împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, i-a revoltat într-atât pe credincioși, încât ei nu s-au limitat la plângerile obișnuite, ci au început să trimită delegații întregi la Moscova. Una dintre aceste delegații a declarat pe șleau la Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse: „Voi vreți ca noi să luăm iar topoarele în mâini, așa cum o fac oamenii în alte locuri?” 36.

Situația creată discredita în mod evident autoritățile locale și republicane. Singurul lucru care salva Moldova de la răspândirea valului de dezordini în masă era tradiționala speranță țărănească la intervenția în favoarea lor a unui arbitru suprem. La 22 februarie 1962 locuitorii satului Chiriutnea, raionul Ceadâr-Lunga, revoltați de devastarea bisericii în satul lor, i-au scris o „rugăminte” Președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, N.S. Hrușciov:

„Dragă Nikita Sergheevici al nostru, fiți ca un tată drept pentru noi, nu-i lăsați să ne calce în picioare în pragul bătrâneții pe acești bădărani, cârmuitorii noștri din Chiriutnea. Pentru ce strică ei biserica la noi și aruncă din biserică toate icoanele și veșmintele bisericești? Oare aceasta să fie libertatea pe care am așteptat-o de mulți ani? Este ceva asemănător cu invazia lui Mamai. Cu o mie de ani în urmă țarii i-au botezat pe strămoșii noștri, i-au adus în credința creștină pe cale forțată, iar acum, când această credință a intrat în trupul și sângele nostru, pe aceeași cale forțată o iau de la noi. Dacă în acele timpuri de demult totul se ținea pe violență și frică, apoi erau timpurile de demult, oamenii de demult, dar acum? Culmea culturii, umanismul, atitudinea grijulie față de oameni. Și iată acești reprezentanți «umani» ai autorităților de la noi dau buzna în biserica noastră, fac pogrom… De ce șefii noștri au dreptul atât de nepedepsit de a ne jigni, de a ne porecli pe noi, oamenii mici? Oare așa lege a ieșit acum? De ce cârmuitorii noștri din Chiriutnea, cum s-ar zice, ne iau de gât, ne scuipă în suflet, jignesc sentimentele sfinte ale omului credincios? Toate acestea se numesc libertate? Iată prin așa o violență bădărănească ei vor să cultive în noi, oamenii în vârstă, noua credință, credința necredinței în nimeni și în nimic. Dacă tineretul nostru este educat la școală în stil nou, noi nu ne opunem, oamenii noi lasă-i să trăiască în stil nou. Noi nu le suntem dușmani copiilor noștri. Dar deja este imposibil ca noi să ne schimbăm cu totul. Lăsați-ne să murim în credința în care ne-am născut. Dar și tineretul, văzând așa o neobrăzare din partea sov[ietului] s[ătesc] și a celor de la comitetul executiv raional, începe să se uite chiorâș și poate ieși contrarul… Orice violență, insultă provoacă starea de spirit contrară, acțiunile contrare… Și de ce este un obstacol biserica noastră, la care mergem doar noi, oamenii în vârstă, bătrâni?

Se apropie deja de sfârșit viața noastră scurtă și biserica va muri de la sine. Noi nu suntem ilegaliști, sectanți, suntem oameni sovietici simpli și cinstiți. Dar iată ce ne iese nouă cu șefii: în Sovietul lor Sătesc fac pogromul bisericesc, iar pe bătrânii lor îi duc pe la popi străini să se pocăiască, să boteze copiii… Dar iată dacă s-ar apuca cineva să controleze cu ce spirit sunt umpluți șefii noștri, ar vedea că aici în general nu este niciun fel de spirit. Doar pricopseala lacomă și dorința de a se strecura în față. Atunci când puterea sovietică abia începea să se consolideze, avea nevoie de susținere, «novacovii» noștri se ascundeau prin buruieni. Iar când puterea sovietică a devenit viguroasă, au ieșit și toți «novacovii» din buruieni, s-au strecurat în partid și ne comandă cum vor. Însă de s-ar întâmpla vreo alarmă, unde vor fi înflăcărații constructori ai comunismului de alde Novacov și încă vreo câțiva cu el? Toți se vor târâi iarăși în buruieni.

Avem cea mai smerită rugăminte față de Dvs., Nikita Sergheievici, interziceți-le să facă astfel de incursiuni de-ale lui Mamai asupra bisericii, ordonați-le să repare tot ce au stricat și să-i întoarcă bisericii tot ce au risipit. Lăsați-ne să ne trăim până la capăt în liniște zilele. Iar biserica se va stinge degrabă de la sine. Nimic bun nu iese din violență în afară de revoltă” 37. Sub scrisoare au fost depuse 192 de semnături.

Noile „autolichidări” monastice

Cu mult mai calm, aproape fără excese, în schimb cu participarea activă a organelor de ocrotire a ordinii publice și KGB, în Moldova continua închiderea planificată a mănăstirilor – „autolichidarea”, după cum numeau cu ipocrizie acest proces autoritățile. O pierdere deosebit de mare pentru eparhia Chișinăului și Moldovei a fost închiderea în 1961 a puternicei din punct de vedere economic și influenței mănăstiri de bărbați Hârbovăț. În rândul credincioșilor mai era vie memoria faptului că înainte de anul închiderii, biserica păstra o icoană făcătoare de minuni care atrăgea un mare aflux de credincioși și pelerini 38. După reducerea numărului lăcașurilor active în satele Hârbovăț, Mândra, Palanca, Frumoasa, Onești situate în apropiere de mănăstire, biserica monastică s-a transformat într-un centru al vieții religioase a localităților din împrejurimi. Sub acest aspect situația de la Hârbovăț și din împrejurimi era asemănătoare cu cea de la Răciula. Și autoritățile aveau unele temeiuri de a se teme de o eventuală scăpare de sub control a evenimentelor.

Operațiunea de lichidare a mănăstirii Hârbovăț – iar aceste acțiuni nu pot fi numite altfel decât operațiune – a fost pregătită cu migală. Din timp, aproximativ cu trei săptămâni înainte, organele KGB și ale MAI au elaborat și aprobat planuri operative de contracarare a eventualelor dezordini în masă. Organele de partid, la rândul lor, au antrenat în „munca de lămurire” toate rezervele lor ideologice, pe conducătorii de soviete și de colhozuri, intelectualitatea. Munca aceasta era dusă, firește, deschis și în văzul tuturor. Nu este de mirare că raportându-i CC al PC al Moldovei, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în RSS Moldovenească, A.I. Oleinic, a numit această muncă de pregătire ca fiind cauza principală a închiderii fără conflicte a mănăstirii Hârbovăț. El a subliniat în mod special importanța și rolul „propagandei ateiste desfășurate pe larg în rândul populației din s. Hârbovăț și din alte sate din jurul mănăstirii”. Această muncă, pentru care ar fi mai potrivit calificativul de hărțuire nedisimulată și impertinentă a clericilor și activiștilor bisericești, era efectuată de organizațiile de partid, sovietice și obștești, după estimarea lui Oleinic, „în decurs de aproape doi ani”. De fapt, împuternicitul nu ascundea, ba, mai mult decât atât, se mândrea cu faptul că toată munca aceasta a fost efectuată cu aplicarea unor procedee destul de dubioase – găsirea (sau inventarea) materialelor compromițătoare despre călugări, vehicularea zvonurilor exagerate despre „cazurile de degradare morală și de mod de viață parazitar”, antrenarea rudelor și cunoscuților pentru „purtarea discuțiilor” cu călugării, „utilizarea corectă a celor mai loiali lucrători ai cârmuirii eparhiale și stareți ai mănăstirilor”. Acești factori, după cum afirma Oleinic, au și creat „condițiile favorabile pentru autolichidarea, în fond, cu succes, a mănăstirii Hârbovăț” 39.

Posibil că la suprafața evenimentelor totul arăta anume așa. Modul de viață monahal era discreditat, credincioșii s-au dezamăgit de călugări, membrii familiilor cenobiților îi convingeau pe aceștia să plece de la mănăstire, călugării părăseau cu dragă inimă mănăstirea, starețul a transmis singur și de bunăvoie bunurile mănăstirii pentru școala-internat… Dar să încercăm să aruncăm o privire în culisele evenimentelor și să descoperim resorturile tainice ale celor întâmplate. Să începem, întâi de toate, cu premisa economică reală a lichidării mănăstirii. Ea a fost pur și simplu sufocată cu plata pentru arendă și impozitele. Având un venit anual de 50 000 de ruble mănăstirea trebuia să plătească impozite de 10 000. Nu erau bani îndeajuns nici măcar pentru asigurarea activității vitale normale a călugărilor. În plus, mănăstirea trebuia să respecte condițiile înrobitoare ale contractului de arendă în privința întreținerii încăperilor. Era necesară reparația capitală costisitoare (circa 300 de mii de ruble) 40. Cu alte cuvinte, totul mergea spre faptul că mănăstirea era pur și simplu lipsită de posibilitatea de a exista normal.

Dar și această presiune încă putea fi suportată sau cel puțin procesul nu ajungea la înjositoarea „autolichidare” să nu fi fost munca secretă a serviciilor speciale și a organelor de ocrotire a ordinii publice. În timpul pregătirii de închidere și al închiderii mănăstirii a fost înființat un grup operativ special al KGB și MAI. Miliția studia stările de spirit ale locuitorilor satelor din împrejurimi, afla atitudinea populației față de închiderea mănăstirii, îi identifica pe instigatorii potențiali – „persoanele predispuse spre organizarea dezordinilor și apte de huliganism”. Se preconiza ca cei mai suspecți să fie detașați pe 1-2 zile în afara raionului, coordonând scurtul exil cu președinții colhozurilor prin intermediul comitetului raional de partid și al comitetului executiv raional. A fost instituit controlul împuterniciților de sector asupra comportamentului rudelor persoanelor condamnate în anul 1959 pentru dezordinile de la Răciula. Se planifica depistarea și confiscarea armelor cu țeava ghintuită și cu țeava netedă păstrate ilegal de „elementele criminale și penale”. Se pregătea convocarea anumitor persoane la discuție la secția raională de miliție „pentru a le preveni în privința răspunderii în cazul unor încălcări de către ei a ordinii publice”. Așa-zisa gardă populară voluntară din satul Hârbovăț, care de obicei avea menirea de a ajuta miliția la asigurarea ordinii publice, trebuia să „instituie observarea apariției în zona mănăstirii a persoanelor dubioase, să efectueze la timp verificarea lor și să nu permită manifestarea din partea lor a acțiunilor provocatoare” 41.

În paralel cu miliția, se ocupau de activitatea lor specifică și organele Securității de Stat. Ele dublau parțial munca operativă a miliției – de exemplu, în ceea ce ținea de căutarea armelor și a persoanelor care se refugiau la călugări, de depistarea persoanelor „care puteau opune rezistență la închiderea mănăstirii”. Dar KGB avea și propriile interese specifice. Lucrătorii organelor Securității de Stat și-au concentrat atenția asupra persoanelor condamnate anterior pentru activitate antisovietică care locuiau la mănăstire, precum și asupra așa-ziselor „autorități religioase” care puteau „opune rezistență sau influența nedorit alți călugări”. Securiștii s-au străduit să-i scoată pe oamenii aceștia sub diferite pretexte și din timp „și să-i ducă în alte locuri de trai”. În satele Răciula, Hârbovăț, Mândra, Palanca, Onișcani și alte- le, situate în apropierea mănăstirii, erau, de asemenea, depistate „persoanele care puteau provoca complicații la închiderea mănăstirii”. Le acordau o atenție deosebită celor condamnați anterior pentru crime de stat și de drept comun, precum participanților la dezordinile de la Răciula și rudelor organizatorilor acestor tulburări. Organele KGB, acționând prin intermediul agenturii lor în eparhie și în mănăstire, au reușit să asigure transferarea preventivă în alte mănăstiri a câtorva călugări „suspecți” 42.

Deja în dimineața zilei de 15 aprilie 1961, cu mai mult de trei săptămâni înainte de închiderea oficială a mănăstirii, starețul ei, E.I. Andronachi, a încărcat lucrurile personale într-un camion ATB 28 și a plecat împreună cu el în s. Vărzărești, raionul Nisporeni, unde locuiește fratele lui. Cu câteva zile înainte 12 călugări au părăsit mănăstirea, luându-și cu ei lucrurile personale și ducându-se la rudele lor. Cam în același timp mănăstirea a început să le vândă locuitorilor din Hârbovăț, iar Răciula și alte sate din vecinătate rezervele sale de alimente – grâu, porumb, vin. O parte din produse le-a fost dată călugărilor care au plecat de la mănăstire. I-au vândut tractorul colhozului din satul Hoginești, caii, mijloacele de transport și inventarul agricol – uniunii raionale de consum Călărași 43. Cu alte cuvinte, baza economică a mănăstirii fusese distrusă cu mult înaintea închiderii oficiale. Autoritățile nu le-au lăsat călugărilor nicio alegere.

La sugestia agenturii, o parte din cenobiții rămași s-a pronunțat pentru partajarea bunurilor mănăstirii și mutarea din ea. Astfel au reușit să-i convingă pe încă 52 de călugări, adică mai mult de jumătate din toți cenobiții, să plece de la mănăstire fără a aștepta închiderea ei oficială. Această decizie era întru totul benevolă, niciunul din călugări nu a înțeles că ei au devenit obiectul manipulărilor. Cenobiții luau legătura cu rudele, „care la rugămintea lor trimiteau la mănăstire mijloace de transport pentru a-i duce pe cei care plecau și bunurile lor la locurile de trai pe care și le aleseseră”. Unuia dintre agenții care ocupau o poziție înaltă în eparhie i s-a dat indicația de a-i asigura pe cei ce plecau „cu toate cele necesare – alimente, haine și bani”.

După plecarea primului grup același agent, „fără a-l pune la curent pe episcopul cârmuitor”, s-a dus la mănăstirea Hârbovăț și „a organizat transportarea călugărilor care și-au exprimat dorința de a locui la mănăstirea Chițcani”. Atunci când în mănăstire au rămas doar câțiva călugări, a urmat cererea oficială a eparhiei adresată împuternicitului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse „cu rugămintea de a lua sub pază bunurile mănăstirii” 44. În același timp starețul mănăstirii vecine a fost „rugat” să vină ca să-i ia pe călugării care rămăseseră. La 11 mai 1961 operațiunea de închidere a mănăstirii s-a încheiat.

La 15 mai 1961 arhiepiscopul Chișinăului și Moldovei, Nectarie, i-a raportat Patriarhului rus Alexie I despre mănăstirea Hârbovăț următoarele: „Starețul mănăstirii menționate mai sus, arhimandritul Eutihie (Andronache), fără a-mi aduce la cunoștință la timp, ci doar la 12 mai anul curent, mi-a raportat că el în fruntea a 52 de frați au plecat cu toate bunurile personale la rude în diferite sate, părăsind mănăstirea… Ceilalți frați, conform dorinței lor, au fost trimiși de către Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pentru RSS M[oldovenească] la mănăstirile Chițcani și Căpriana… Produsele și sumele de bani ale mănăstirii au fost împărțite de către arhimandritul Eutihie între toți frații… Le-a transmis clădirea și inventarul, conform actului, organelor cuvenite ale puterii civile. Arhimandritul Eutihie mi-a raportat despre toate aceste deja după desființarea mănăstirii. Nici eu, nici reprezentanții autorității bisericești nu am fost invitați să participăm la desființarea mănăstirii” 45. Luând cunoștință de raportul arhiepiscopului Nectarie, Patriarhul Alexie a apreciat în felul următor activitatea arhiman- dritului Eutihie: „Arhim[andritul] Eutihie, care se autointitula «cel mai smerit poslușnic», a acționat samavolnic – nici măcar nu și-a pus la curent arhipăstorul cu lichidarea mănăstirii Hârbovăț. De aceea el, precum și cele 52 de persoane, care au plecat de la mănăstire la rudele lor, sunt pasibili, conform regulilor bisericești: slujitorii altarului – caterisirii și lipsirii de cinul monahal, iar ceilalți, în cazul în care au fost tunși călugări – scoaterii din monahism” 46.

În timpul plecării cenobiților „nimeni dintre locuitorii din vecinătate nici nu s-a apropiat de mănăstire”. Din păcate, documentele care s-au păstrat nu ne oferă posibilitatea de a aprecia rolul diferiților factori ce au generat această dezamăgire și apatie atât de pronunțată a populației. Este clar doar că mănăstirea ar fi putut să existe mult și bine și să-și hrănească cenobiții, să nu fi fost uneltirile autorităților și nici eforturile concentrate ale acestora de a-i reduce baza financiară, de a o descompune și compromite.

În vara anului 1961 a mai fost lichidat o mănăstire – cea de femei din Călărași, în care la momentul închiderii locuiau 81 de cenobite. Autoritățile au acționat după tiparele deja rodate și au început să pregătească din timp procedurile obișnuite ale falsei „autolichidări”. În nota informativă cinică și sub aspectul tonului, și al fondului prezentată de A.I. Oleinic la CC al PC al Moldovei la 20 iunie 1961 se spunea că în procesul de lichidare a mănăstirii, după metoda deja însușită temeinic, au fost implicați „cei mai loiali lucrători ai cârmuirii eparhiale”. Un rol destul de important i-a revenit și „flexibilității arhiepiscopului Nectarie” 47. Anume prin intermediul eparhiei au fost primite „informațiile necesare despre baza materială a mănăstirii, despre starea de spirit a fiecărei călugărițe și dorințele călugărițelor de a se stabili cu traiul permanent în cazul desființării mănăstirii”. Ce-i drept, la desființarea mănăstirii a contribuit și lupta intensă între „vârfurile conducătoare ale mănăstirii și călugărițele de rând”, lipsa de spirit gospodăresc și repartizarea incorectă a mijloacelor printre cenobite. Toate încăperile primite conform contractului de arendă au fost aduse în stare de ruinare totală 48.

Mănăstirea ajunsese într-o stare în care nu mai putea nici să-și repare încăperile închiriate, nici să achite plățile obligatorii la stat. Autoritățile raionale au profitat de această situație complicată. La recomandarea lui Oleinic, comitetul executiv raional Otaci i-a prezentat mănăstirii niște sancțiuni insurmontabile, stipulate de contractul de arendă. Această acțiune a „provocat derută în rândul cenobitelor, care au început să plece de la mănăstire”, să ceară mijloace de transport de la autoritățile locale pentru a se muta la noul loc de trai. O imixtiune administrativă directă în procesul de „autolichidare” a mănăstirii nu a avut loc. Totul arăta ca o reacție adecvată a cenobitelor la falimentul financiar al mănăstirii. De aceea nu au urmat niciun fel de manifestări de nemulțumire fățișă – nici din partea populației, nici din partea călugărițelor 49.

Din cele 81 de cenobite 4 au plecat la mănăstirea de femei activă Japca, raionul Florești. Celelalte 77 de persoane s-au împrăștiat pe la cunoscuții și rudele lor. 4 călugărițe intenționau să plece în Polonia și așteptau vizele de plecare. După declarația oficială a lui Oleinic că plecarea lor este „extrem de nedorită”, nu le-a ieșit nimic din această idee. La 27 iunie 1961 Patriarhul Alexie a citit raportul arhiepiscopului Nectarie despre închiderea mănăstirii Călărășeuca și a scris pe ea o rezoluție mâhnită: „Este trist că se închide mănăstirea Călărășeuca. Și mai trist este că călugărițele acestei mănăstiri preferă să se ducă în lume decât să se stabilească la mănăstirea Japca” 50.

În august 1961, când Oleinic a raportat că în republică au rămas doar trei mănăstiri active, pe câmpul memoriului său a apărut nota: „Pentru aceasta trebuie să efectuăm acțiuni concentrate orientate spre închiderea acestor mănăstiri” 51. Munca pe ascuns pentru descompunerea frăției monahale a continuat. De la sfârșitul lunii aprilie 1962 Nectarie a început să-l pregătească puțin câte puțin de acest eveniment regretabil pe Patriarhul Alexie. Patriarhului probabil că nu i-a plăcut repezeala necuviincioasă a arhiepiscopului și în rezoluție pe un raport al lui Nectarie a indicat că dânsul consideră că este „prematur să plece de la mănăstirea Chițcani atât călugării, cât și Preasfințiții 52. Când se va anunța – dacă se va anunța – oficial necesitatea de a elibera mănăstirea, presupusă pentru alte necesități speciale, atunci se va putea soluționa chestiunea atât în privința că- lugărilor acestui Lăcaș, cât și în privința Preasfințiților” 53. Probabil că Alexie se revolta în adâncul sufletului de faptul că mănăstirile moldovenești sunt închise cu mâinile eparhiei însăși, dar nu putea face nimic. Ca și Nectarie. Iar împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Oleinic, se simțea stăpân pe situație. El a elaborat un plan ordinar de acțiuni de pregătire pentru lichidarea mănăstirii Chițcani:

„1. Prin intermediul starețului mănăstirii să se afle locul de trai al rudelor fiecărui călugăr și să fie prezentate informațiile despre aceasta la CC al PC al Moldovei pentru munca organizațiilor de partid din teritoriu pentru ca rudele călugărilor să-i ia de la mănăstire.

Să fie identificați călugării bătrâni care nu au rude și care și-au exprimat dorința de a pleca la azilul de bătrâni…

Să fie studiată situația bisericească în s. Chițcani și în satele vecine, să fie detectați fanaticii și alte elemente care au legătură cu călugării, susțin mănăstirea și sunt capabile de provocări în perioada de lichidare a mănăstirii și să fie informate la timp organele de partid, comitetul executiv raional Bender și alte organe pentru luarea măsurilor necesare.

Să fie identificați din numărul călugărilor cei care în perioada lichidării mănăstirii pot cauza neplăceri în acest proces și să fie luate măsuri la timp.

Prin intermediul starețului mănăstirii să fie luate măsuri pentru ca deja de pe acum să fie sistate trasul clopotelor și slujbele și de la începutul până la sfârșitul lichidării să fie paralizate clopotele.

Efectuarea transportării călugărilor din mănăstire să fie începută după alegerile în Sovietul Suprem al URSS treptat, câte 5-10-15 persoane pe zi în funcție de situație.

Toți călugării apți de muncă care s-au împrăștiat pe la casele lor trebuie plasați imediat în câmpul muncii, iar cei în vârstă, care și-au exprimat dorința de a merge la azilul de bătrâni, de asemenea, trebuie plasați acolo.

Transportarea de la mănăstire să nu fie făcută în zilele de sărbători religioase și de duminică.

La cererile starețului mănăstirii să fie asigurat numărul necesar de mijloace de transport pentru a-i duce pe călugări” 54.

Planul a fost îndeplinit întocmai. Întâi de toate datorită acțiunilor „altor organe”, deja cunoscute nouă din istoria închiderii celorlalte mănăstiri. Iar pentru a camufla activitatea secretă de lichidare a mănăstirii, au fost aplicate procedeele verificate demult. Prin intermediul starețului călugării au fost convinși să depună cereri de plecare din mănăstire cu rugămintea de a li se elibera o anumită cantitate de produse și bani, precum și constrânși să semneze un borderou pregătit special cu această ocazie. Mai mult decât atât, cu ajutorul aceluiași stareț au fost pregătiți „inițiatorii părăsirii mănăstirii”. După încheierea operațiunii, pentru ca tabloul „autolichidării” să fie complet și convingător, împuternicitul avea de gând să ia de la stareț „o declarație întemeiată pe date concrete privind imposibilitatea existenței în viitor a mănăstirii (venituri, cheltuieli etc.)”. Nu au fost date uitării nici obișnuitele măsuri preventive de curmare a eventualelor proteste, de exemplu, serviciul în ture zi și noapte a membrilor gărzii populare în zona mănăstirii, în satul Chițcani și în satele învecinate cu acesta 55.

Aplicând aceeași schemă, în toamna anului 1962 a fost închisă și mănăstirea de bărbați Căpriana. În raportul adresat Patriarhului Alexei arhiepiscopul Nectarie a prezentat lichidarea mănăstirii drept o consecință inevitabilă a unor circumstanțe de forță majoră.

„În luna iunie a anului curent, scria Nectarie, am raportat personal Preasfinției Voastre despre starea materială grea a mănăstirii. În mănăstire se aflau circa optzeci de frați. Ministerul și secția gospodăriei comunale le-a dat în arendă 25 de clădiri (3 lăcașuri, șapte imobile de locuit și celelalte clădiri auxiliare, șuri, depozite etc.). Toate clădirile nu au fost reparate de mult și necesită reparație capitală, iar neefectuarea acesteia va servi la rezilierea contractului și plata daunelor stipulate și a costului reparației necesare. Mănăstirea nu are venituri, deoarece pământul e într-o cantitate limitată, doar 5 ha, iar veniturile bisericești sunt mici… Călugării erau solicitați temporar la muncă în pădure de gospodăria forestieră, dar numai temporar și ca excepție, deoarece este o încălcare (exploatarea muncii angajate) și gospodăriei forestiere de acum înainte îi este interzis să-i solicite la muncă” 56. De fapt, interdicția de a utiliza forța de muncă angajată le era impusă mănăstirilor. Această interdicție nu avea nicio tangență cu angajarea de lucrători de către gospodăriile forestiere.

„La sfârșitul verii a anului curent, își continua relatarea Nectarie, îndeosebi după strânsul recoltei, a început frământarea în rândul cenobiților și sub influența rudelor și a cunoscuților care îi vizitau cenobiții își exprimau dorința că atâta timp cât mai sunt produse și bani, ar fi mai bine să împartă totul între ei și să se împrăștie pentru ca mai târziu să nu rămână fără nimic.

Eu l-am trimis la mănăstire pe Protoiereul Catedralei Mușcinschi (fost arhiereu) care a constatat că într-adevăr toți cenobiții din mănăstire au această stare de spirit și chiar hotărârea deplină de a pleca acum, înainte de iarnă.

După plecarea câtorva cenobiți în mănăstire s-a creat o atmosferă și mai tensionată, susținută din exterior (de rude, cunoscuți și călugării care au plecat).

O confirmă și starețul care a comunicat că sunt cazuri când vin rudele cu mijloace de transport să-i ia pe unii cenobiți.

La 11 octombrie a. c. am primit prin poștă de la starețul mănăstirii raportul că a început o plecare în grup a cenobiților și că la 9 octombrie a. c. au plecat 8 persoane.

În aceeași zi a venit un mesager de la mănăstire cu un nou raport al starețului, prin care acesta informează că au plecat deja 19 persoane, că niciun fel de încercări de a-i îndupleca ale starețului nu au ajutat și frăția rămasă cere, agitată, să fie satisfăcută imediat cu partajarea bunurilor, alimentelor și banilor, deoarece au decis cu toții să părăsească mănăstirea atâta timp cât mai există posibilitatea și autoritățile civile locale le pun la dispoziție mijloace de transport și le asigură stabilirea cu traiul la rude și angajarea la muncă”.

În încheierea raportului său, Nectarie a prezentat destrămarea mănăstirii ca fiind rezultatul opțiunii benevole a călugărilor, întru- cât „nimeni nu are dreptul să-i țină pe călugări și să-i pună piedici voinței lor libere de a părăsi mănăstirea” 57.

Astfel, în anul 1962 s-a terminat distrugerea infrastructurii monastice a RSS Moldovenești. Informația despre începutul, mersul și rezultatul acestui proces din anii 1946-1962 o vedeți în tabelul 3.

Tabelul 3. Tabelul cronologic al închiderii mănăstirilor moldovenești în anii 1946-1962

 

Denumirea mănăstirii	Data închiderii
1. Mănăstirea de bărbați Condrița	1946
2. Mănăstirea de femei Frumoasa (fuzionată cu Hirova)	Sfârșitul lui 1946 – începutul lui 1947
3. Mănăstirea de bărbați Bocănești	1947
4. Mănăstirea de bărbați Țipova	1949
5. Mănăstirea de bărbați Rudi	1949
6. Mănăstirea de bărbați Zloți	Decembrie 1949 – începutul lui 1950
7. Mănăstirea de bărbați Sârbești	Sfârșitul lui 1950-1951
8. Mănăstirea de bărbați Hâncu	1951
9. Mănăstirea de bărbați Hârjauca	1952
10. Mănăstirea de bărbați Curchi	1953
11. Mănăstirea de femei Saharna	1957
12. Mănăstirea de femei Răciula	Cel târziu 3 iulie 1959
13. Mănăstirea de femei Hirova	Cel târziu 3 iulie 1959
14. Mănăstirea de femei Vărzărești	Cel târziu 3 iulie 1959
15. Mănăstirea de bărbați Țigănești	Cel târziu 3 iulie 1959
16. Mănăstirea de bărbați Suruceni	Cel târziu 3 iulie 1959
17. Mănăstirea de bărbați Dobrușa	1959
18. Mănăstirea de bărbați Pripiceni	1959
19. Mănăstirea de femei Tabăra	1960
20. Mănăstirea de femei Cușelăuca	1960
21. Mănăstirea de bărbați Hârbovăț	1961
22. Mănăstirea de femei Călărășeuca	1961
23. Mănăstirea de bărbați Chițcani	1962
24. Mănăstirea de bărbați Căpriana	1962

Pasat, 2. P. 896. Anexa 1.

A rămas activă doar mănăstirea de femei Japca. În anul 1963, iar apoi și în 1964, Oleinic se pregătea s-o închidă și pe aceasta. A elaborat, după cum se obișnuia în astfel de cazuri, un plan care conținea setul standard de acțiuni de „descompunere”. Mănăstirea, ca și anterior celelalte, începea deja să fie sufocată cu impozitele și angajamentele de arendă neîndeplinite. În raportul adresat Mitropolitului Nectarie din 27 aprilie 1963 comisia eparhiei scria: „Mănăstirea putea să îndreptățească întreținerea cenobitelor cu produsele existente în depozit, dar nu este în stare să plătească toate impozitele, să facă reparațiile necesare, dacă nu-i va fi acordat ajutor din partea eparhiei sau a autorităților bisericești superioare” 58. Ulterior, deja în 1967, Tanasevschi, care l-a înlocuit pe Oleinic în funcția de împuternicit, a explicat păstrarea cu adevărat miraculoasă a mănăstirii Japca printr-o frază destul de enigmatică: „Dintr-o serie de considerente la timpul respectiv închiderea mănăstirii Japca a fost amânată” 59. Care erau „considerentele” acestea? În documentele istorice din timpul respectiv pe care le-am studiat nu am reușit să găsim niciun fel de explicații cât de cât clare. Și totuși, ne putem da seama de câte ceva.

În primul rând, închiderea tuturor celorlalte mănăstiri de femei din republică le-a dus pe călugărițele cele mai ferme și mai devotate ideii de a-L sluji pe Hristos în ultimul lăcaș care s-a păstrat. Acestea erau cenobitele care nu vedeau o altă cale pe care s-o urmeze în viață. Aceste călugărițe, în frunte cu stareța, care a fost anterior martoră a închiderii mănăstirii de femei Călărășeuca și știa prețul vicleniei și perfidiei autorităților, au dat dovadă de fermitate și principialitate, nu s-au lăsat prostite și au respins însăși ideea de „autolichidare”, care a funcționat cu succes în timpul închiderii tuturor celorlalte mănăstiri. În al doilea rând, datorită talentelor diplomatice ale egumenei Serafima s-a reușit amânarea evacuării călugărițelor din mănăstire care părea să fi fost deja planificată. În toamna anului 1963 stareța i-a comunicat lui Nectarie și împuternicitului Consiliului: „Dacă vom pleca acum, nu vom avea niciun ungher unde să stăm, nici produse, dar se apropie iarna. În schimb la primăvară vom putea să ne luăm vreo căsuță și o bucățică de pământ pentru grădină” 60. Egumena a beneficiat cu maxim folos de răgazul care i-a fost acordat. A organizat deplasarea unei delegații la Moscova, a scris o adresare către Patriarhie și Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea ca mănăstirea Japca să fie lăsată să activeze. Cenobitele altor mănăstiri nici nu au încercat să facă așa ceva. Toate acestea nu semănau, firește, deloc cu o „autolichidare”. Așadar, autoritățile trebuiau să le alunge cu forța pe călugăriţe? Aceasta însă ar fi depășit flagrant regulile jocului stabilite chiar de autoritățile înseși.

În al treilea rând, Serafima a tulburat autoritățile civile și duhovnicești făcând aluzii la posibilele ecouri internaționale evident nedorite. Ea a cerut ca în cazul închiderii să „li se ofere posibilitatea unor călugărițe să plece la una din mănăstirile ortodoxe din Republica Populară Polonă, de unde veniseră în anul 1914” 61.

Scenariul tipic de închidere a mănăstirilor moldovenești nu a funcționat. Iar în primăvara anului 1964 încercarea eșuată de a închide mănăstirea în pofida voinței și dorinței călugărițelor – pe calea „autolichidării”, a ajuns în rândul exemplelor negative de administrare abuzivă, care se înscriu cât se poate de logic în categoria acelor „considerente”, din cauza cărora a fost amânată închiderea mănăstirii Japca. Încercări de a închide lăcașul au fost făcute și mai apoi. Dar mănăstirea a reușit să se adapteze, s-a învățat să trăiască și să supraviețuiască în condiții nefavorabile. După cum informa protoiereul V. Mihalaș, multe călugărițe considerau că doar datorită egumenei Serafima, „care în decurs de 20 de ani a mers în repetate rânduri la Moscova cu scrisori și petiții”, mănăstirea a rămas deschisă până la momentul dezmembrării URSS 62.

Valeriu Pasat, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

 

Note:

28  Idem.

29  Idem. C. 200.

30  Idem.

31 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской ССР о церков- ной обстановке в республике. 1 августа 1961 г. – Пасат, 3. С. 111.

32 Справка лектора ЦК КП Молдавии Л. Зембы в отдел агитации и про- паганды ЦК КП Молдавии о происшествии в с. Васиены при передаче здания церкви местным органам власти от 28 августа 1961 г. – Пасат, 3. С. 113-120.

33  Докладная записка ответственного организатора ЦК КП Молдавии Л. Жилина и консультанта Дома политпросвещения ЦК и Кишинев-

ского ГК КП Молдавии В. Захарова в ЦК КП Молдавии о самовольном открытии церкви жителями с. Мындык Дрокиевского района от 26 января 1962 г. – Пасат, 3. С. 145.

34 Письмо секретаря Каушанского РК КП Молдавии Г. Мазурова в ЦК КП Молдавии и х Молдавской ССР об активизации деятельности церковников в с. Карагасаны Каушанского района и анонимном письме с угрозами, поступившем в адрес секретаря парторганизации колхоза им. Ленина от 28 августа 1962 г. – Пасат, 3. С. 188.

35 Документы о беспорядках в с. Цыпала Ново-Аненского района, вы- званных действиями председателя сельсовета, запретившего священнику Ванаге проживать в доме, построенном для него верующи- ми. 18-20 июля 1963 г. – Пасат, 3. С. 231-233.

36  Из отчета уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника о работе за 1964 г. от 26 января 1965 г. – Пасат, 3. С. 304.

37 Из жалобы жителей с. Кирютня Чадыр-Лунгского района председателю Совета министров СССР Н.С. Хрущеву о разорении церкви в селе от 22 февраля 1962 г. – Пасат, 3. С. 155-157.

38 Спецсообщение председателя КГБ при Совете министров Молдав- ской ССР И.Т. Савченко начальнику 2-го Главного управления КГБ СССР при Совете министров СССР О.М. Грибанову о закрытии Гербовецкого мужского монастыря от 15 мая 1961 г. – Пасат, 3. С. 60.

39 Информация уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдав- ской ССР о ликвидации Гербовецкого монастыря от 19 мая 1961 г. – Пасат, 3. С. 60-62.

40  Idem. C. 61.

41  План оперативных мероприятий Каларашского райотдела милиции в связи с предстоящим закрытием Гербовецкого мужского монасты- ря от 17 апреля 1961 г. – Пасат, 3. С. 55-57.

42 Справка заместителя председателя КГБ при Совете министров Мол- давской ССР Г.М. Волкова о подготовке к закрытию Гербовецкого мо- настыря от 18 апреля 1961 г. – Пасат, 3. С. 57-58.

43  План оперативных мероприятий Каларашского райотдела милиции в связи с предстоящим закрытием Гербовецкого мужского монасты- ря от 17 апреля 1961 г. – Пасат, 3. С. 55.

44 Спецсообщение председателя КГБ при Совете министров Молдав- ской ССР И.Т. Савченко начальнику 2-го Главного управления КГБ СССР при Совете министров СССР О.М. Грибанову о закрытии Гербовецкого мужского монастыря от 15 мая 1961 г. – Пасат, 3. С. 60.

45  Архив Московской Патриархии. Ф.1. Оп.4. Д.988. Л.36-37.

46  Idem. Л. 35.

47 Информация уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии о ликвидации Каларашов- ского женского монастыря от 20 июня 1961 г. – Пасат, 3. С. 67.

48  Idem. С. 67.

49  Idem.

50 Письмо управляющего делами Московской патриархии архиепископа Пимена архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о ре- золюции патриарха Алексия на его рапорте о закрытии Каларашовского монастыря. – Пасат, 3. С. 69.

51  Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ А.И. Олей- ника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской ССР о цер- ковной обстановке в республике от 1 августа 1961 г. – Пасат, 3. С. 109.

52 În momentul închiderii în mănăstirea Chițcani locuiau doi episcopi – episcopul Krasnoiarskului Ioanichie (Speranski I.N.) și episcopul de San Francisco și California Feodor.

53  ANRM. F. 2848. Inv. 2. D. 392. F. 116.

54 План мероприятий уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника по подготовке к ликвидации Кицканского монастыря. Май 1962 г. – Пасат, 3. С. 172.

55  Idem. С. 173.

56 Рапорт архиепископа Кишиневского и Молдавского Нектария патриарху Алексию о положении дел в Киприяновском мужском монас- тыре. – Пасат, 3. С. 195. 21 октября 1962 г.

57  Idem. С. 196.

58 Сообщение уполномоченного Совета по делам религий по Молдавской ССР С.С. Танасевского в Совет о Жабском женском монастыре от 27 февраля 1968 г. – Пасат, 3. С. 393.

59  Idem. С. 394.

60  Idem. С. 393.

61 Инструктивное письмо Совета министров Молдавской ССР исполко- мам городских и районных советов депутатов трудящихся об усилении научно-атеистической работы и недопущении мер администриро- вания по отношению к верующим и служителям культов от 1 апреля 1964 г. – Пасат, 3. С. 273.

62  Михалаш В. История Кишиневско-Молдавской епархии с 1945 по 1995 гг. Диссертация на соискание ученой степени кандидата богословия. Сергиев Посад. Троице-Сергеева Лавра. 1997. С. 60.