Anii prigoanei. Consolidarea clericilor și a activului bisericesc ca răspuns la persecuții

Dragi cititori ai portalului Moldova Ortodoxă, cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Capitolul 9.

„Vreți să luăm iar topoarele în mâini?” (anii 1961-1965)

Continuare din: Și iarăși proteste… Noile „autolichidări” monastice

Prima reacție a credincioșilor la ofensiva fără precedent a comuniștilor asupra bisericilor și a mănăstirilor a fost un șoc social-psihologic acut, dar de scurtă durată. Una dintre manifestările lui era reducerea așa-zisei „activizări a oamenilor bisericii”. În cazul dat, era vorba de cea mai răspândită formă legală a acestei activizări – depunerea plângerilor orale și scrise privind înregistrarea preoților și bisericilor, precum și privind reluarea slujbelor bisericești în lăcașurile în care fuseseră sistate. Din iulie 1960 până în iulie 1961 numărul demersurilor scrise s-a redus de trei ori, iar numărul vizitelor în grup – de aproape cinci ori. Însă credincioșii moldoveni și-au venit în fire destul de repede după șocul inițial. Și peste cinci ani, în anul 1966, campania de depunere a cererilor orale și scrise privind înregistrarea preoților și bisericilor, cu toate că nu a atins nivelul anilor 1950, a recuperat destul de viguros prăbușirea statistică din anul 1961.

Descriind acest fapt foarte neplăcut pentru regimul comunist și raportându-i despre el conducerii, împuternicitul Consiliului pentru treburile cultelor religioase încerca să-i discrediteze în fel și chip pe inițiatorii unor astfel de adresări – foști slujitori ai cultului, călugări, activiști bisericești. Oleinic îi numea pe oamenii aceștia instigatori, acuzându-i de faptul că ei „în timpul funcționării bisericii se pricopseau temeinic pe seama credincioșilor” 63. Dar toate acuzațiile acestea erau anulate de un fapt simplu și evident: banii pentru deplasările la Chișinău și la Moscova erau colectați de credincioșii, tot de ei erau semnate petițiile, și nu doar de foștii preoți și starosti bisericești. Uneori printre semnatari erau și invalizi și participanți ai Marelui Război pentru Apărarea Patriei, văduve de război și chiar tineri, „care manifestau grijă” față de bătrânii credincioși etc. Desigur, aceste semnături erau „organizate” și colectate pe la case. Însă nimeni nu-i silea pe oamenii aceștia atât de diferiți să semneze. Le era cu mult mai simplu să refuze să semneze decât să o facă. Pentru aceasta era nevoie de un anumit curaj civic.

În același timp trebuie să menționăm și că, uneori, destul de rar, aveau loc cazuri de falsificare a semnăturilor sub cereri. Însă „auten- ticitatea” delegaților petiționari care plecau în capitala republicii și la Moscova pe banii poporului nu trezește nicio îndoială. Împuternicitul considera că lucrul „cel mai periculos” în această situație era indiferența unor lucrători de partid și sovietici care nu luau niciun fel de măsuri „de înlăturare a cauzelor care generau acest torent de plângeri și cereri” 64. Dar, de fapt, ce puteau să întreprindă aceștia? Presiunea și intimidarea administrativă ieșeau treptat din modă, iar să umble pe la case și să încerce să-i convingă pe oameni să nu se plângă era absolut inutil.

Situația creată nu putea să nu îngrijoreze Moscova, deoarece avea un iz pronunțat de scandal și se putea solda cu neplăceri pentru autoritățile republicane. La 28 noiembrie 1967 președintele Consiliului pentru treburile religiilor, V.A. Kuroedov, i-a expediat Președintelui Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, A.F. Diordița, o scrisoare cu următorul conținut: „Consiliul pentru treburile religiilor consideră necesar să vă informeze despre faptele tot mai frecvente de parvenire din RSS Moldovenească a scrisorilor și cererilor colective ale credincioșilor în care ei se plâng de cazurile de administrare abuzivă comise de persoanele oficiale în timpul închiderii în anii trecuți a bisericilor ortodoxe și insistă ca activitatea acestora să fie reluată. La organele centrale ale puterii în anul 1967 au parvenit 68 de scrisori; la Moscova au fost cu plângeri 11 delegații ale credincioșilor.

Atrag atenția și astfel de fapte că în multe sate credincioșii țin în mâinile lor clădirile de rugăciuni închise și organizează paza permanentă lângă ele. Astfel, în s. Prodănești, raionul Florești, fac de gardă în decursul multor luni zi și noapte lângă biserica închisă și insistă asupra reluării slujbelor în ea. Evenimente analogice au fost observate și în s. Grinăuți raionul Edineț” 65.

Din informația anexată la scrisoare reieșea indicația clară cum să fie rezolvată problema care se agravase. În timp ce bisericile stăteau sigilate, în timp ce se ruinau în fața ochilor credincioșilor în loc să fie „valorificate cultural-economic”, era imposibil de stăvilit plângerile și protestele credincioșilor. „Trebuie remarcat, se spunea în nota lui Kuroedov anexată scrisorii, că o mare parte din cereri în anul 1966 a parvenit din localitățile în care asociațiile religioase nu mai erau deja înregistrate, însă clădirile bisericești nu au fost valorificate în scopuri social-culturale sau economice”. Iar astfel de clădiri bisericești în republică erau nici mai mult, nici mai puțin de 360 (potrivit altor date 380), un număr cât se poate de comparabil cu numărul celor închise în perioada asaltului și presiunii asupra bisericilor.

Unele dintre ele care nu existau pe hârtie continuau să fie utilizate pe furiș de comunitățile bisericești. Dezorganizarea sovietică apărea într-o lumină absolut nefavorabilă pe fundalul grijii manifestate de credincioși față de lăcașuri, al disponibilității lor permanente de a efectua reparații și alte lucrări necesare. Reprezentanții autorităților remarcau că din raioanele „în care fie că nu există deloc biserici active, fie că există 1-2 biserici, aproape că nu parvin cereri de deschidere a bisericilor, și dimpotrivă, din raioanele în care sunt mai multe biserici active parvin mai des cereri de deschidere a bisericilor”. În fond, valorificarea economico-culturală a clădirilor bisericești ar fi putut într-adevăr să-i aplice o lovitură puternică bisericii și influenței ei. Deocamdată însă comuniștii au fost nevoiți să recunoască faptul ca atare al „tensionării situației bisericești” 66, generate de torentul de demersuri, cereri și delegați care aproape întotdeauna spuneau că „clădirea bisericii este cât se poate de pregătită pentru a începe în orice moment slujbele” 67. La mijlocul anilor 1960 în aceste plângeri au apărut motive neașteptate pentru autorități, consonante cu argumentele disidenților moscoviți: drepturile omului, democrația, libertatea conștiinței, Constituția sovietică.

Lichidarea a 12 mănăstiri, închiderea a 320 de biserici și distrugerea comunităților „în extincție” au fost, probabil, performanța principală a regimului în „asaltul cerurilor” declarat de Hrușciov 68. În rest, în ceea ce nu ținea de clădiri și construcții, de colectarea forțată a semnăturilor sub declarațiile de ieșire din „cei douăzeci” și de închidere a bisericilor sau de articolele demascatoare contra bisericii și preoților în presa republicană și cea locală, ci de viața religioasă cotidiană a poporului, regimul nu prea avea cu ce să se laude.

Încă mai planau în aer ecourile trâmbițelor, surlelor și țambalelor care au glorificat închiderea ultimei mănăstiri de bărbați – Căpriana – și transmiterea încăperilor ei sanatoriului de tuberculoși, când împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a purces la alcătuirea unui memoriu nu prea optimist. Memoriul era dedicat situației religioase din republică și măsurilor de distragere a populației de la oficierea ritualurilor religioase 69. După ce a făcut declarația ritualică că „întreaga muncă a organizațiilor de partid și sovietice ale republicii în vederea limitării activității preoțimii, reducerii rețelei bisericești și monastice, îndepărtării credincioșilor de religie … era susținută de populație”, Oleinic a descris destul de veridic starea reală a lucrurilor. El a recunoscut că „într-un șir de localități ale republicii, bisericoșii continuă să manifeste mult activism și caracter ofensiv, fără a întâmpina o rezistență serioasă din partea opiniei publice și a organelor locale ale puterii”. Totodată, împuternicitul a informat că într-o serie de cazuri casele construite de credincioși pentru clerici încă până la venirea comuniștilor se aflau în continuare „în folosința preoților și aceștia le consideră proprietatea lor, pe când aceste case sunt proprietatea statului”. Faptul că autoritățile locale nu se grăbeau să-i alunge în ajunul iernii pe preoți cu familiile lor din casele în care locuiau îl supăra în mod evident pe Oleinic.

Nu-i plăcea nici faptul că unele soviete sătești au decis să dea dovadă de omenie și „în locul sechestrării pe cale administrativă de la preoți a caselor ce-i aparțin statului, au ales să ajungă la înțelegere cu popii în privința modalității de utilizare ulterioară a acestor case. Astfel, de exemplu, Sovietul Sătesc din s. Prajila, raionul Florești, s-a înțeles cu popa în privința schimbului casei de stat pe care o ocupa; Sovietul Sătesc din s. Caracui, raionul Cotovschi, s-a apucat să încerce să-l convingă pe popă ca acesta să-și păstreze 3 camere din casa de stat pe care o ocupa, iar 5 camere să i le cedeze școlii; Sovietul Sătesc din s. Glinoe, raionul Tiraspol, i-a permis comunității bisericești să procure din contul mijloacelor comunității o încăpere de locuit pentru popă; bisericoșii din s. Dănuțeni, raionul Ungheni, au instalat în fața ochilor autorităților locale casa finlandeză procurată de ei pentru popă. Iar în s. Țipala, raionul Bulboaca, bisericoșii, în pofida legilor sovietice, au distrus ghereta paznicului bisericii și în decursul unei săptămâni au construit din casa finlandeză procurată în or. Chișinău o locuință pentru popă”. Și chiar în ciuda îmboldirilor lui Oleinic, aceste soviete locale nu au început totuși să ia „măsuri ferme în această chestiune” 70.

Confruntarea planurilor anuale de lucru ale împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în prima jumătate a anilor 1960 denotă că o serie întreagă de acțiuni antireligioase planificate era trecută dintr-un an în altul, fără să se soldeze, probabil, cu rezultatele scontate. În pofida „pretextelor minuțios chibzuite”, împuternicitul încerca să obțină fără cine știe ce succese de la organele executive bisericești hotărârea ca acestea să înceteze să le plătească starostilor, casierilor, prescurăreselor și coriștilor pentru participarea la activitatea comunității. Din an în an se planifica mai întâi „încetarea completă”, iar apoi „reducerea la minimum” a unor astfel de ritualuri ca sfințirea caselor, „umblatul copiilor cu colindul pe la casele cetățenilor de sărbătorile religioase ale Crăciunului, Anului Nou, Bobotezei, Paștelui etc.” 71, precum și sistarea comerțului cu cruciulițe, icoane și alte atribute religioase la piețele republicii. Iar și iar în planurile și rapoartele împuternicitului apăreau temele tradiționale: „popii vagabonzi”, folosirea de către credincioși în scopuri religioase a clădirilor și inventarului bisericilor închise, dar „nevalorificate”.

O formă pasivă, dar de masă, de rezistență a populației republicii la practicile ateiste ale autorităților era respectarea cu obstinație a tradițiilor, „anturajul” ortodox al celor mai importante etape ale vieții (nașterea, nunta, înmormântarea). Potrivit datelor Secției Agitație și Propagandă a CC al PC al Moldovei, în anii 1959-1960 au fost înregistrate 17 558 de cazuri de cununie și 94 238 de cazuri de botez și „în majoritatea covârșitoare ritualurile au fost oficiate de persoane tinere”. Luând în considerație faptul că cifrele erau „cu bună știință diminuate, micșorate cu scopul de a ascunde veniturile bisericii”, reieșea că în condițiile păstrării ritmurilor existente de „reducere a numărului ritualurilor religioase”, pentru „eradicarea completă” a acestora „ar fi nevoie de o perioadă între 25 și 200 de ani” 72.

Așa ceva însă nu se încadra nicidecum în așteptările ideologice ale comuniștilor, care au anunțat în noul program al PCUS tranziția rapidă la comunism. Dacă până și într-un raion atât de „vechi sovietic” al RSS Moldovenești cum e Tiraspolul în anul 1961 în circa 40 de mii de gospodării din cele 46793 mai existau icoane 73, ce să mai vorbim de partea „basarabeană” a republicii? Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Oleinic, își liniștea șefii moscoviți făcând trimiteri la discuțiile cu mulți cetățeni, majoritatea dintre care „au și uitat când au fost la biserică, nu țin niciun post, lucrează în zilele de duminică și zilele sărbătorilor religioase, în fond, sunt necredincioși”. Însă, adăuga cu tristețe Oleinic, „își botează copiii, se cunună în biserică” 74.

Elanul administrativ al autorităților care corelau distrugerea infrastructurii bisericești cu diminuarea religiozității populației republicii nu avea temeiuri suficiente. Fariseismul politic al persecutorilor locali ai credinței nu putea ascunde statornicia tradițiilor ortodoxe chiar și în familiile persecutorilor înșiși. Aceiași „cârmuitori de la Chiriutnea”, deveniți faimoși pentru „incursiunile à la Mamai asupra bisericii”, acei despre care țăranii spuneau: „ne iau de gât, ne scuipă în suflet, jignesc sentimentele sfinte ale omului credincios”, își duceau, pe ascuns de șefii de partid, bătrânii la „la popi străini să le ierte păcatele, să le boteze copiii” 75. Comisiile de sprijin la efectuarea controlului asupra respectării legislației privind cultele, înființate pe lângă comitetele executive raionale în prima jumătate a anilor 1960, și-au schimbat de trei ori componența 76, dar majoritatea activiștilor locali de partid, sovietici și comsomoliști incluși în componența lor continuau să fie pasivi.

Erau menționate cazuri de „îngăduință excesivă” a conducerii locale față de activismul religios al credincioșilor. În satul Catranâc, raionul Fălești, sub nasul autorităților locale (și fără nicio împotrivire din partea lor) a fost reparată biserica inactivă 77. În toiul persecuțiilor asupra ortodoxiei credincioșii din satul Mândâc, raionul Drochia (colhozul „Biruința”), au deschis cu de la sine putere, luând în prealabil cheile de la Sovietul Sătesc, biserica, care nu funcționa oficial din anul 1944, au pus pază în jurul ei și au început să țină slujbe. „În pofida unor astfel de cazuri inadmisibile, raportau în ianuarie 1962 lucrătorii de răspundere ai CC al PC al Moldovei L. Jilin și V. Zaharov, comitetul raional de partid Drochia, organizația de partid de bază a colhozului «Biruința» nu le-au dat o apreciere politică evenimentelor respective și până în prezent nu iau niciun fel de măsuri” 78.

Nici chiar reforma administrației eparhiale, menită să restrângă la minimum influența păstorilor asupra enoriașilor, nu a adus beneficii cât de cât însemnate în lupta cu credința ortodoxă din republică. În raportul pentru anul 1961 împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Oleinic, s-a grăbit să se laude: „toată preoțimea a fost înlăturată de la activitatea financiar-economică a bisericii, ca rezultat, restructurarea administrației bisericii este în fond încheiată sub aspect juridic. Rapoartele privind activitatea financiară și economică pentru anul 1961 nu au fost întocmite de preoți, ci de consiliile bisericești” 79. În realitate situația era cu totul alta. Iar supraveghetorii comuniști ai bisericii, recunoscând că „noua modalitate de administrare a Bisericii Ortodoxe Ruse ne oferă posibilitatea (italicele mele – V.P.) să scoatem asociațiile religioase de sub influența preoților” 80, nu puteau să nu vadă realitatea. În anul 1965 noul împuternicit al Consiliului pentru treburile religiilor în Moldova, S. Tanasevschi, a recunoscut: în ciuda reformei „în unele cazuri capii reali ai tuturor treburilor bisericești rămân slujitorii cultelor, iar organul executiv este doar un paravan pentru activitatea popilor. Mulți slujitori ai cultelor nu doresc să se împace cu reorganizarea efectuată a administrației bisericii, atât din motive materiale, cât și din cele principiale” 81.

Împuternicitul considera că această situație din parohiile moldovenești are aceleași rădăcini ca și curentele de opoziție din interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse. Era vorba despre activitatea arhiepiscopului Ermoghen, precum și a preoților N. Eșliman și G. Iakunin. După cum se știe, acești preoți moscoviți, în scrisorile lor deschise adresate în noiembrie 1965 Președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, N.V. Podgornâi, și Patriarhului Alexie insistau cu îndârjire să fie anulată hotărârea Soborului Arhiereilor din 1961 privind reforma administrației parohiale. Ceea ce „disidenții bisericești” încercau să obțină de jure, în Moldova (cel puțin parțial) se întâmpla de facto, în opinia lui Tanasevschi, „nu fără influența scrisorilor celor doi preoți schismatici”, cu toate că în Moldova nu erau „manifestări și stări de spirit fățișe” de susținere a acțiunilor lui Eșliman și Iakunin 82.

În Moldova doar câțiva slujitori ai bisericii păstrau în mod demonstrativ (s-ar putea spune chiar sfidător) rânduiala parohială veche. Dar atât administrația eparhială, cât și practic toți preoții din Moldova și-au păstrat influența reală asupra chestiunilor organizatorice, financiare și economice ale activității comunităților. Viața își urma cursul. Nu erau de ajutor nici permanentele „convorbiri” ale împuternicitului cu preoții, îndeosebi cu cei tineri, în timpul înregistrării, nici nesfârșitele „dezbateri” despre încălcările legislației privind cultele în comitetele executive ale sovietelor orășenești și raionale, nici „avertismentele severe”. Contactele intense între organele executive bisericești și eparhie îi ofereau ca și mai înainte eparhiei posibilitatea de a „exercita o influență considerabilă asupra starostilor bisericești și altor membri ai organelor executive ale asociațiilor religioase” 83. Visurilor comuniștilor la încetarea totală a contactelor între comunități și arhiereul cârmuitor nu le-a mai fost dat să se împlinească.

Viața internă a parohiilor, rămânând în mare parte nederanjată de autorități și iscoadele acestora, își urma rânduiala de mult stabilită. Anume de aceea încălcările legislației privind cultele în ceea ce se referă la administrarea bisericească, în principal puteau fi depistate, doar în cazul apariției fricțiunilor și conflictelor între preoți și organele administrației bisericești. Anticipând, vom menționa că această situație s-a păstrat în decursul întregii perioade pe care o cercetăm. La consfătuirea Consiliului pentru treburile religiilor consacrată bilanțului restructurării administrației Bisericii Ortodoxe Ruse (iulie 1970) S. Tanasevschi se plângea: „Membrii organelor exec[utive] nu sunt schimbați la noi de mulți ani (din anii 1960-61), în ele încă mai sunt mulți preoți. Dacă pe undeva organele executive devin nesupuse, preoții pregătesc un fel de «puciuri», grupuri… Se intensifică influența cârmuirii eparhiale asupra creșterii defalcări- lor de la comunitățile religioase. Eparhia are acum posibilități foarte mari de a domina societatea rel[igioasă]” 84. Câțiva ani mai târziu în rândul clericilor se evidenția ca și mai înainte un grup de adversari activi ai reformei administrației bisericești, care nu s-au împăcat nicidecum cu faptul că „nu ei sunt conducătorii asociațiilor religioase, ci organele executive”. „Unii slujitorii ai cultului, scria succesorul lui Tanasevschi în postul de împuternicit al Consiliului pentru treburile religiilor, A.F. Viconschi, se amesteca cu brutalitate în treburile financiare, economice și organizatorice ale organelor executive și nu rareori chiar încerca să le substituie pe acestea” 85.

Deja la sfârșitul guvernării lui Hrușciov, conducerea de la Moscova a început să înțeleagă că politica persecuțiilor administrative asupra bisericii și a propagandei antireligioase neînfrânate îi irită pe credincioși, și nu se soldează cu rezultatele scontate. În iulie 1964 a fost editată scrisoarea Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse nr. 113/ss privind cazurile de administrare excesivă în raport cu biserica și măsurile de înlăturare a unei astfel de practici. Însă noile curente ajungeau lent până la conducerea Moldovei. Scrisoarea Consiliului, citită la un seminar special de la Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești de către împuternicitul pentru Moldova, Oleinic, care s-a „evidențiat” el însuși considerabil pe tărâmul persecutării bisericii ortodoxe, a provocat obstrucția din partea asistenței.

În decursul citirii acestei scrisori a Consiliului, după cum relata despre acest episod inspectorul superior al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, I.T. Kolokolkin, „t. Oleinic cita fapte referitoare la acțiunile incorecte ale organelor sovietice locale ale republicii. Conducătorul seminarului respectiv, șeful Secției organizații și inspecții a Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, t. Morozov S.A., în loc să tragă concluziile politice necesare din faptele de administrare în raport cu biserica din partea unor lucrători ai organelor sovietice locale și să-i avertizeze pe cei prezenți în vederea respectării stricte a legislației sovieticeprivind cultele, întrerupe brusc cuvântarea I. Oleinic și îi adresează o replică prolixă, declarând următoarele:

«Andrei Ivanovici! Ori de câte ori vă ascult, întotdeauna îi apărați pe bisericoși și că trebuie să deschidem biserici». Această declarație a lucrătorului de conducere al Consiliului de Miniștri i-a înviorat pe unii lucrători «bolnavi» de mâncărime administrativă, care au început să strige replici vădit incorecte. De exemplu, adjunctul președintelui comitetului executiv raional Anenii Noi, t. Lozovaia, a spus că astfel (adică fără aplicarea administrării) noi nici [în] 200 de ani nu o să-i punem capăt bisericii, religiei. Trebuie remarcat că anterior t. Morozov a lucrat ca secretar al comitetului orășenesc de partid Cahul, unde în timp ce activase el, a fost închisă pe cale admi-nistrativă biserica” 86.

„Abordarea moldovenească” a soluționării problemelor bisericești, pe fundalul căreia chiar și Oleinic părea un „militant pentru drepturile” credincioșilor, nu era împărtășită de conducerea moscovită responsabilă pentru treburile bisericești. În decembrie 1964 (deja după destituirea lui Hrușciov), Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a analizat munca împuternicitului său pentru Moldova, Oleinic, și a ajuns la concluzia că conducerea republicii are lacune serioase în procesul luptei cu religiozitatea. „Faptul că reducerea în ultimii 5 ani a rețelei bisericii de peste două ori nu a condus la o diminuare considerabilă a ritualurilor religioase, menționa Consiliul, denotă că multe biserici nu au fost închise ca urmare a îndepărtării de religie a credincioșilor, ci în pofida voinței lor” 87. Consiliul a declarat fără echivoc că în Moldova politica represiunilor în raport cu biserica, clericii și credincioșii nu s-a soldat cu rezultatele așteptate:

„S-a creat așa o situație, în care administrarea excesivă în raport cu biserica din partea unor lucrători de conducere ai organelor locale ale puterii intensifică fanatismul religios și, în același timp, controlul nesatisfăcător asupra respectării legislației privind cultele este folosit de preoțime și bisericoși pentru extinderea activității dincolo de cadrul legilor sovietice existente. Toate acestea mențin în mod inevitabil în republică un nivel înalt al respectării ritualurilor religioase și veniturile mari ale bisericii și reduc adesea eficiența muncii științifico-ateiste efectuate de organele de partid și sovietice” 88.

Demiterea în toamna anului 1964 a lui N.S. Hrușciov pentru voluntarism și subiectivism scotea tot mai mult în evidență stupiditatea „competiției neanunțate a raioanelor la închiderea bisericilor” 89. Pe acest fundal prin toată Moldova se răspândeau zvonurile (care aveau să se adeverească ulterior) despre faptul că noua conducere a țării are de gând să slăbească presiunea asupra bisericii. Clericii și credincioșii „pescuiau” din articolele presei sovietice aluziile vagi la schimbările care urmau să se producă. Acum, considerau credincioșii, când „a fost anulată o serie de limitări pentru colhoznici, vor fi anulate și limitările în privința bisericii”. Autorii unei scrisori anonime, expediate în ianuarie 1965 de la Chișinău Președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, A.N. Kosâghin, scriau: „În ultimul timp, îndeosebi în timpul aflării lui Hrușciov în postul de prim secretar al CC al PCUS și de Președinte al Consiliului de Miniștri al URSS, au fost închise în toată Uniunea Sovietică multe biserici. Nu poporul a închis bisericile, ci conducătorii partidului din teritoriu la indicațiile venite de mai sus. Cu toate că bisericile au fost închise, nimeni nu poate închide religia, ea a fost, este și va fi” 90.

În același timp era criticat și mitropolitul Nectarie – pentru pasivitate în ceea ce ține de apărarea intereselor bisericii. Clericii și credincioșii își manifestaseră și mai înainte nemulțumirea față de poziția oportunistă a eparhiei 91. Acum însă în acțiunile lor a apărut și un oarecare principiu organizatoric. Este vorba de un personaj pe care deja îl cunoaștem – fostul arhimandrit Varlaam Chirița, care, cu toate că a ieșit încă în anul 1948 din jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, continua să întrețină legături strânse cu clerul moldovenesc. A.I. Oleinic afirma că Chirița „își îndreaptă toate acțiunile spre suprimarea oricăror manifestări loiale din partea mitropolitului Nectarie, acuzându-l de închiderea multor biserici și mănăstiri”. Împuternicitul îl considera în general pe Chirița drept organizatorul principal al campaniei de depunere a cererilor de deschidere a bisericilor inactive. „Oamenii credincioși, îi scria Varlaam Chirița Eparhiei în februarie 1965, vă părăsesc pe dvs. și vin la umilul de mine…”. Și tatăl lui Varlaam, arhimandritul Macarie, se întâlnea cu mitropolitul, și, după toate aparențele, încerca să-l convingă pe Nectarie să acționeze mai intens 92.

Valeriu Pasat, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

Note:

63 Из информационного отчета уполномоченного Совета по делам религий по Молдавской ССР С.С. Танасевского о работе за 1966 г. от 28 января 1967 г. – Пасат, 3. С. 368.

64  Idem. С. 369.

65  Письмо председателя Совета по делам религий В.А. Куроедова в Совет министров Молдавской ССР об участившихся жалобах молдавских верующих на действия должностных лиц и требованиях возобновить богослужения в незаконно закрытых церквах от 28 ноября 1967 г. – Пасат, 3. С. 377-378.

66 Из информационного отчета уполномоченного Совета по делам религий по Молдавской ССР С.С. Танасевского о работе за 1967 г. от 31 января 1968 г. – Пасат, 3. С. 390.

67  Idem. С. 387.

68  În patru ani, ca rezultat al atacurilor distrugătoare, numărul bisericilor din RSS Moldovenească s-a redus de peste două ori: la 1 ianuarie 1960 în republică erau înregistrate 541 de biserici, la 1ianuarie 1964 – 231 (de facto erau și mai puține), iar la 1 noiembrie 1964 – 222.

69 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской ССР о религиозной обстановке в республике и мерах по отвлечению населения от исполнения религиозных обрядов от 9 ок- тября 1962 г. – Пасат, 3. С. 189-193.

70 Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Мол- давской ССР А.И. Олейника в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской ССР о религиозной обстановке в республике и мерах по отвлечению населения от исполнения религиозных обрядов от 9 ок- тября 1962 г. – Пасат, 3. С. 190.

71 План мероприятий уполномоченного Совета по делам русской православной церкви при Совете министров СССР по Молдавской ССР А.И. Олейника на 1961 г. от 7 января 1961 г. Пасат, 3. С. 44.

72 Из справки, подготовленной сотрудниками отдела агитации и пропаганды ЦК КП Молдавии «О руководстве ЦК ЛКСМ Молдавии атеистическим воспитанием молодежи» (1961 г.). Пасат, 3. С. 124.

73  Idem.

74  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 2320. Л. 37-45.

75 Из жалобы жителей с. Кирютня Чадыр-Лунгского района председателю Совета министров СССР Н.С. Хрущеву о разорении церкви в селе от 22 февраля 1962 г. – Пасат, 3. С. 155.

76  Из отчета уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника о работе за 1964 г. от 26 января 1965 г. – Пасат, 3. С. 302.

77  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 2221. Л. 27.

78  Докладная записка ответственного организатора ЦК КП Молдавии Л. Жилина и консультанта Дома политпросвещения ЦК и Кишинев- ского ГК КП Молдавии В. Захарова в ЦК КП Молдавии о самовольном открытии церкви жителями с. Мындык Дрокиевского района от 26 января 1962 г. – Пасат, 3. С. 146.

79  Отчет уполномоченного Совета по делам РПЦ при Совете министров СССР по Молдавской ССР А.И. Олейника о работе за 1961 г. от 10 марта 1962 г. – Пасат, 3. С. 132.

80 Докладная записка уполномоченного Совета по делам религий по Молдавской ССР С.С. Танасевского в Совет об усилении влияния патриарха Алексия и его аппарата на митрополита Нектария от 2 ноября 1966 г. – Пасат, 3. С. 348.

81 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам религий при Совете министров СССР по Молдавской ССР С.С. Танасевского о работе за 1965 г. от 8 февраля 1966 г. – Пасат, 3. С. 329.

82 Из информационного отчета уполномоченного Совета по делам религий по Молдавской ССР С.С. Танасевского о работе за 1966 г. от 28 января 1967 г. – Пасат, 3. С. 358.

83 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам религий при Совете министров СССР по Молдавской ССР С.С. Танасевского о работе за 1965 г. от 8 февраля 1966 г. – Пасат, 3. С. 329.

84  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 5. Д. 645. Л. 144.

85 Из информационного отчета уполномоченного Совета по делам религий по Молдавской ССР А.Ф. Виконского в ЦК КП Молдавии о ра- боте за 1975 г. от 25 февраля 1976 г. – Пасат, 3. С. 608.

86 Из справки старшего инспектора Совета по делам РПЦ И.Т. Колокол- кина о соблюдении законодательства о культах в Молдавской ССР от 11 декабря 1964 г. – Пасат, 3. С. 289.

87 Из протокола №15 заседания Совета по делам РПЦ при Совете министров СССР от 24 декабря 1964 г. – Пасат, 3. С. 295.

88  Idem.

89 Из докладной записки председателя Совета по делам религий при Совете министров СССР В.А. Куроедова в ЦК КПСС «О фактах на- рушения социалистической законности в отношении верующих в Молдавской ССР» от 6 декабря 1966 г. – Пасат, 3. С. 351.

90 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам религий при Совете министров СССР по Молдавской ССР С.С. Танасевского о работе за 1965 г. от 8 февраля 1966 г. – Пасат, 3. С. 337.

91 De exemplu, un credincios care se ascundea după pseudonimul „Ilia Hramov” i-a trimis la 23 octombrie 1962 arhiepiscopului Chișinăului și Moldovei, Nectarie, o scrisoare în care îi condamna activitatea: „Preasfinția Voastră, Vă felicităm cu plecăciune cu prilejul zilei Dvs. onomastice și Vă urăm să Vă duceți măreața cauză începută de Dvs. până la triumfalul Dvs. sfârșit! De activitatea Dvs. eminentă, de luminăția și strălucirea Dvs. orbitoare pentru Basarabia și împrejurimile ei de acum strigă la cer pietrele, lupii blestemă și șobolanii pier. Credincioșii moldoveni se roagă de acum de mult ca vântul năvalnic și fără putință de întoarcere să ducă dintre aceste hotare piticania Dvs. durdulie împreună cu servitorii – Petka și toată ceata Dvs. în tartar unde colaboratorul Dvs. Vedliar prosperă, unde flacăra Dvs. nu ațipește și viermele nu doarme”. – Пасат, 3. С. 198.

92 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам религий при Совете министров СССР по Молдавской ССР С.С. Танасевского о работе за 1965 г. от 8 февраля 1966 г. – Пасат, 3. С. 336-337.