Crâmpeie din viața unui mare stareț ortodox: Părintele Nicolae Gurianov de la Zalit

Părintele Nicolae Gurianov de la Zalit este cunoscut, mai ales în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, ca unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești de la sfârșitul secolului al XX-lea.

Înainte de toate, trebuie să amintim faptul că el s-a format și a început ca nevoitor de o forță neobișnuită nu numai fără un povățuitor necesar, „în chip minunat, după deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu”, dar și în cea mai tragică perioadă a vieții Bisericii Ortodoxe din Rusia, în acel moment când în țară fusese declanșată o campanie fără precedent pentru lichidarea ei.

În istoria Bisericii au fost și astfel de nevoitori, care au dobândit o reușită duhovnicească fără povățuitori văzuți. Printre ei se pot enumera Cuvioșii Pavel Tebeul, Antonie cel Mare, Maria Egipteanca și alții.

Părintele Nicolae, asemenea acestor sfinți, după cum adeverește Cuviosul Paisie Velicikovski, „în mod minunat, printr-o deosebită pronie a lui Dumnezeu, a fost anume chemat către o astfel de viață, în care de unul singur te lupți pentru desăvârșire și nepătimire, și pentru care trebuie tărie de înger”.

 Crâmpeie din viața Părintelui Nicolae Gurianov de la Zalit

Părintele Nicolae de la Zalit, după numele de mirean Nicolae Gurianov, s-a născut la 26 mai 1910, în satul Samolva Gdoskului, în familia unui proprietar particular de pământ.

În anul 1926 termină școala pedagogică din Gatcin, iar în 1929 primește o parțială pregătire pedagogică la Institutul din Leningrad, din care a fost exclus pentru că la o ședință s-a pronunțat împotriva închiderii uneia din Bisericile din apropiere.

Părintele Nicolae de la Zalit Părintele Nicolae Gurianov

După aceasta a fost supus represiunilor petrecând vreme de șapte ani în Saktavkar în detenție. Ieșind din închisoare, Nicolae a lucrat ca învățător în școlile din raionul Tosnensk, căci înscrierea la Leningrad îi fusese refuzată.

După aceea, când raionul Gdovska a fost ocupat de soldații nemți, împreună cu alți locuitori Nicolae a fost izgonit de nemți în Pribaltica. Aici el devine student al Seminarului Vilensk, deschis în anul 1942. Învățând două semestre în acesta, el a fost hirotonit de către Mitropolitul Serghie (Voscresenski) în Catedrala Mășterii Mântuitorului Iisus Hristos din Rija și după aceea a slujit în diferite Biserici de mir din Pribaltica.

Între anii 1949-1951 Părintele Nicolae a studiat autodidact în cadrul sectorului de la fără frecvență al Seminarului din Leningrad, iar în 1951 a fost admis la întâiul curs al Academiei. Deoarece aici nu era și curs la fără frecvență, a făcut doar un an, după care nu și-a mai continuat studiile.

În anul 1958 a ajuns la ostrovul Zalit, în care a și petrecut ceilalți patruzeci și patru de ani ai vieții sale.

Toate acele daruri binecuvântate – nepătimirea, dragostea, înainte vederea, darul de a povățui – pe care el le ascundea întru sine, le-a dobândit prin nemijlocita călăuzire a lui Dumnezeu. Dar până la împlinirea vremii știute de Dumnezeu, Starețul a rămas tăinuit și necunoscut. Timpul aflării Starețului, când el deschise larg ușile chiliei lui sărace pentru toți cei în nevoi, sosi odată cu căderea regimului comunist.

De ce mergeau oamenii la el? El nu părea a fi cineva deosebit și nu prea vorbea. Însă din minunatele și neașteptatele, în simplitatea lor, povățuiri ale sale, se răspândea ceva înalt, de o cerească înțelepciune, și prin ele omul – neprivind la lipsa de cultivare și neiscusința exprimării exterioară a cuvintelor Starețului – cunoștea fără greșeală voia lui Dumnezeu, prevedea duhovnicește, eliberându-se din captivitatea achiziționarilor și propunerilor ademenitoare ale vieții, începea să vadă într-o cu totul altă lumină calea propriei lui vieți, conștientiza deodată nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, atât în raport cu sine însuși, cât și față de alți oameni.

Nimeni nu știa prea mult despre ce fel de nevoințe făcea Părintele Nicolae în ostrov. El ascundea acest lucru de toți și în apropierea lui nu lăsa pe nimeni, singur purtând grijă de sine, cu excepția ultimilor zece ani din viața sa, când deja nu mai putea face acest lucru.

Părintele a fost un om de cea mai adâncă credință și nici pentru o secundă nu s-a îndoit de acoperământul lui Dumnezeu, care este întins peste fiecare credincios și asupra întregii Biserici în totalitatea ei. „Totul va fi așa cum aveți voi nevoie” -spunea el adesea oamenilor care se temeau, ca și când ar fi zis că nici un fel de împrejurare nu poate pune stăpânire asupra unui creștin, dacă în el este o credință autentică și neîndoielnică.

Părintele Nicolae a plecat la Domnul în ziua de 24 august a anului 2002.

Întâmplări minunate

La Părintele Nicolae din ostrovul Zalit veneau oameni nu numai din toate colțurile Rusiei, ci și din toate părțile globului pământesc. Câteodată el însuși li se înfățișa acestora adresându-le cuvinte de mângâiere, povățuitoare, sau de mustrare. Pentru el, se pare, nu existau granițe teritoriale sau temporale, ca și cum el ar fi trăit în altă dimensiune și în alt fel de trup.

Al doilea dirijor al orchestrei simfonice din Chicago, venind în Petersburg la un turneu de spectacole, ajunse la Stareț în ostrov și îi aduse la cunoștință temerea sa: în ajunul turneului soția lui suferise o catastrofă automobilistică, în urma căreia îi muri copilul pe care îl purta în pântece. Această amintire o neliniștea în sufletul ei și îi aducea gânduri întunecate, cum că în acest fapt trebuie văzut un semn al ne-încuviințării lui Dumnezeu pentru căsătoria lor. Starețul îl mângâie pe muzicianul ce venise și îi spuse că această temere este nefolositoare. În ziua următoare fericitul muzician sună în America, ca să împartă bucuria cu soția lui. „Eu știu totul”, – îi răspunse aceasta de la celălalt capăt al firului. „De unde?” – întrebă dirijorul uluit. „A venit la mine în timpul nopții, pe când eu dormeam ușor, și m-a mângâiat cu cuvinte de dragoste și de îmbărbătare”. Astfel de cazuri erau foarte dese.

Dragostea, pogorământul și îndelunga răbdare în legătură cu aproapele au fost principalele puncte ale povățuirilor sale.

Roaba lui Dumnezeu Z. sosi la Părintele cu necazul ei: nora ei fusese necredincioasă bărbatului ei. Părintele Nicolae zărind-o în mulțimea celor veniți, o invită în casă, se așeză pe scaun și după o pauză îi zise: Nu-i despărți pe ei, că de nu tu vei merge în iad să te muncești. Femeia, nemaiputându-se reține, a plâns, și pe urmă mult timp păstra în sufletul său lecția iubirii, dată ei în ostrov. Cu trecerea timpului în familia fiului ei totul se aranja.

Un pelerin ce stătea lângă ograda casei Părintelui și, din pricina rușinii care îl muncea, nu numai că nu se hotăra să se adreseze acestuia, dar nici măcar ochii să și-i ridice spre el, auzi glasul liniștit al Părintelui Nicolae: „Mergi și cheamă-l!” îi zise ucenitei sale de chilie. Aceasta îl invită pe cel ce sosise la Bătrân, care îl unse cu ulei sfințit, în tot timpul repetând: „Cu tine este mila lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu este cu tine…”. Și starea lui apăsătoare se descordă și dispăru de la această rază a iubirii Părintelui.

Părintele Nicoale a fost un mare iubitor al simplității: „Unde e simplitate, acolo îngerii sunt cu sutele, dar unde e deșteptăciune, acolo nu e nici unul” – repeta el zicala cea îndrăgită a Cuviosului Ambrozie de la Optina.

Odată, unei întregi mulțimi care se adunase, le-a dat o lecție impresionantă de simplitate, nerostind nici măcar un singur cuvânt. Când ieși mai apoi la cei veniți și așezați în jurul cerdacului său, la început oamenii păreau că se înfioară la apariția Bătrânului. După aceea o ușoară nerăbdare apăru printre cei adunați. Fiecare vroia mai repede să vorbească despre ale lui, fiecare neluându-l în seamă pe cel de alături, pe ale lui le socotea cele mai importante și mai vrednice de luat în seamă. Dar Bătrânul tăcea. În acest timp, pe lângă portiță trecu un pescar din acele locuri, ce avea în jur de cincizeci de ani, adâncit în zilnicele, obișnuitele și lipsitele de viclenie cugetări ale sale. Deodată părintele îl chemă pe nume. Pescarul se opri, își scoase șapca și merse spre Părintele Nicolae. Acesta îl binecuvântă pe pescar, pe fața căruia străluci un surâs plin de bunăvoire. După aceasta pescarul își înfundă șapca pe cap și se îndreptă spre poartă. Această scenă mută nu ținu mai mult de două minute. Dar mulți înțeleseră sensul ei. Părintele în acest fel le spuse celor adunați: „Aflați simplitatea atât de voi înșivă și veți dobândi binecuvântarea”.

Sursa: https://www.crestinortodox.ro/