Pilda lucrătorilor viei – Predica la Duminica a 13-a dupa Rusalii

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Cuvântul psalmodiat de cor, „Cine este Acela Împăratul slavei?”, ne este nouă introducere la cuvântul dumnezeiesc al Evangheliei de astăzi. Să-l ascultăm:

„Zis-a Domnul: Ascultați pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi (slujitorii lui Dumnezeu), pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, și au făcut cu ele tot așa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui. Și, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe acești răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-ați citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri»? De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. Iar arhiereii și fariseii, ascultând pildele Lui, au înțeles că despre ei vorbește” (Matei 21, 33-45).

Preaiubiților, am înțeles toți că e vorba de o parabolă ce a fost rostită de Mântuitorul chiar în Săptămâna Patimilor, înainte de pătimirea Sa, adică înainte de Cruce și de Înviere. Era la Templu, și cărturarii și fariseii se aflau de față. Înțelesul ei ne dezvăluie o icoană a istoriei. De aceea, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască lumina acestui înțeles. Stăpânul este Dumnezeu; via – darurile Lui și lumea aceasta, referitor la poporul ales, așa cum citim la Profetul Isaia cap. 5: via e însuși poporul lui Dumnezeu. „Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. A săpat-o, a curățit-o de pietre, a sădit-o cu viță de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a și un teasc, și avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă”. „A împrejmuit-o cu gard”, am ascultat rostindu-se de către Mântuitorul. Gardul împrejmuirii – Legea pe care a dat-o prin Moisi, ca să-i fie ocrotire, zid împotriva răului, a păcatului. „A săpat în ea teasc” – teascul, în vie, reprezenta locul unde se striveau strugurii și instrumentul pentru producerea vinului. Aici, teascul are înțelesul de altar.

Deci, în mijlocul viei altarul de jertfă, pe care jertfește fiecare cu darul lui. „Și a clădit turn” – turn de strajă, de veghe. Turnul e reprezentat prin mai-marii poporului, arhierei, farisei, acei care aveau datoria să străjuiască la păzirea Legii și deci la ocrotirea poporului, a viei, după voia Stăpânului – a lui Dumnezeu. „Și a dat via lucrătorilor, iar el a plecat departe”. – După ce-ți încredințează darul, te lasă să ucenicești, să lucrezi. Dumnezeu parcă Se retrage. Și tainic El te inspiră, dar fără să te silească. Se pare că e departe, și, totuși, chiar atunci când crezi că e departe, iar tu te rogi cu foc, e mai aproape ca oricând de tine. E taina aceasta a libertății, pentru că într-adevăr ucenicul să cunoască darul uimitor al libertății, să fie cu adevărat răspunzător și el de fapta lui.

Să aibă mângâierea că lucrul făcut e și al lui. E totodată și darul lui Dumnezeu, dar și osteneala lui. Nimic nu vom înțelege în Scriptură fără acest, dacă vreți, paradox, această antinomie. Adică, în ce înțeles: lucrarea darului lui Dumnezeu și a ostenelii noastre. Ai spune că totul este dar, și așa este; dar spui că fără osteneala ta nimic nu este, și așa și este. Și atunci, unde este adevărul? Sau darul, sau osteneala? Ei bine, adevăr e și una și alta. Asta înseamnă paradox. E și darul lui Dumnezeu, și osteneala mea, fără de care nu capăt nimic. Aici e taina libertății, aici e taina bucuriei, a înălțării, a oricărui progres, dacă vreți, a oricărei sporiri în istorie. Și aici e și taina căderii și-a durerii, în același timp. Căci în această taină a libertății însăși moartea și-a găsit loc. Păcatul și moartea… De aceea spune Sfântul Grigorie de Nyssa că păcatul descoperă totodată și libertatea, și pierderea libertății. Și libertatea că poți să faci rău, din nefericire. Ai pierdut libertatea și ai devenit robul răului.

… „Și a plecat (stăpânul) departe”. Dar a sosit vremea roadelor. Căci, dacă i-a lăsat în libertate pe oameni, nimeni nu este scutit de răspunderea rodului, într-o lume a zidirii, a creației. Au n-a spus Mântuitorul: „După roade îi veți cunoaște”? Numai rodul ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu și înaintea istoriei, înaintea oamenilor. Și ați văzut ce spunea proorocul Isaia: n-a adus via roade, ci aguridă.

A venit să ceară Dumnezeu rodul. Dar lucrătorii, când i-au văzut pe slujitori, au pus mâna pe ei, i-au bătut, i-au lovit, i-au ucis. Slujitorii, sau slugile trimise de stăpân sunt profeții, în Vechiul Testament. Și de-a lungul sutelor de ani mulți profeți au îndurat această ucidere a lucrătorilor viei. Au fost, așa cum va spune Apostolul mai târziu, Sf. Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, că au fost batjocoriți, loviți, mulți dintre ei uciși, ferestruiți, cu pietre uciși, puși la cazne, uciși cu sabia, pribegind în piei De oaie, în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Și din nou Mântuitorul adaugă. Dacă într-o perioadă acești slujitori au fost primiți de lucrătorii viei precum s-a spus, a trimis alți slujitori; au pătimit mai rău decât cei dintâi. Iar la urmă a trimis pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Fiul era El însuși, Mântuitorul. El, Care se pregătea să întâmpine acum crucea, așa precum pregătise pe ucenici de-a lungul lunilor care premerseseră, când le spunea: „Iată, ne suim în Ierusalim, și Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, care Îl vor batjocori, lovi, scuipa, răstigni, omori”. Și acum le spune direct fariseilor, la Templu. Lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis: Acesta este moștenitorul. Veniți să-l omorâm, să avem noi moștenirea lui. Cuvântul uimește: „Să avem noi moștenirea”.

Noi credem că aici Mântuitorul spune de-a dreptul tocmai fariseilor, le descoperă păcatul lor. Pentru că ei făceau din virtutea lor valoarea supremă, mântuitoare. Deci: „să avem noi moștenirea” – în noi este totul, nu mai avem nevoie nici de Fiul. Altfel spus – mântuirea prin ei. Să nu fie! Căci greu este cuvântul. „Și punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis”. Profeticește Mântuitorul cum va fi ucis, răstignit în afara templului, pe dealul Golgotei (al Căpățânii). Și aici se încheie drama unui anumit timp al istoriei – cu răstignirea. Observați: nu vorbește Mântuitorul aici de înviere. Acest fapt a dat temei celor mai ascuțiți cercetători ai Scripturilor să încredințeze că Mântuitorul a rostit această pildă cu această taină profetică și că e un adevăr al Scripturilor. Căci dacă ar fi fost spusă mai târziu, de altcineva, ar fi fost vorba și de înviere. Mântuitorul acum le pune în față ultimul lor păcat – al crucii. Și răspunderea: „Când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?”. Și I-au răspuns – nu toți, unii numai: „Pe acești răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor”. La Sf. Evanghelist Luca, aceeași pildă mai are un răspuns. Unii din farisei au zis: Să nu fie, Doamne! S-au cutremurat în fața unui asemenea cuvânt, unei asemenea sentințe.

Până aici pilda se referă mai ales la farisei și cărturari. Dar observați: nu e vorba – și aș vrea să subliniez acest lucru – de poporul întreg, de poporul ales; pentru că nu osândește via, ci numai pe lucrători, pe farisei și cărturari. Deci niciodată n-ai dreptul să osândești un neam întreg. Nicăieri în Scriptură nu este vorba de osânda unui neam, ci numai de cei care au fost răspunzători pentru el, cei care s-au aflat în turn – adică la veghe, la strajă, și nu și-au împlinit chemarea. De aici înainte pilda se deschide într-o viziune asupra întregii istorii. Și zice Mântuitorul: „Au n-ați citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri»?”. De unde este cuvântul acesta? Îl rostise odinioară Psalmistul, așa cum citim la Psalmul 117. Mântuitorul reproduce cuvântul întocmai: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. Și de la Domnul a fost aceasta și minunată este în ochii noștri” (Ps. 117, 22-23).

Pe cine reprezintă această piatră? Nabucodonosor, regele Babilonului, având în captivitate o mare parte din neamul ales, între aceștia fiind și Daniel, a avut o viziune și a chemat pe înțelepții săi să-i dezlege, să-i tâlcuiască. Dar cei din neamul său nu s-au priceput, și atunci a chemat și pe Daniel. Și așa i-a vorbit profetul: „O, rege! Tu priveai și iată un chip – acest chip era peste măsură de mare și strălucirea lui neobișnuită – stătea înaintea ta și înfățișarea lui era grozavă. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul și brațele de argint, mijlocul și coapsele de aramă, pulpele de fier, iar picioarele parte de fier și parte de lut. Tu priveai și iată o piatră desprinsă, nu de mână, a lovit chpul peste picioarele de fier și Domn lut și le-a sfărâmat. Atunci au fost sfărâmate în același timp fierul, lutul, arama, argintul și aurul și au ajuns ca pleava de pe arie vara și vântul le-a luat cu sine fără ca să se găsească locul lor; iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare și a umplut tot pământul” (Daniel 2, 31-35). În scurt, tâlcuirea acestei viziuni înseamnă împărățiile care s-au desfășurat începând cu vremea aceea (cu circa 450-500 de ani înainte de Mântuitorul), care reprezentau fie puterea aurului, a argintului, a aramei, a fierului, a lutului, și care, toate s-au spulberat în istorie. Dar Piatra a crescut și a devenit un munte înalt care străjuie peste tot pământul.

Iar Piatra – cum vor spune Sf. Apostol Pavel și Petru – era Hristos. Piatra ajunsă în capul unghiului. În vremea veche, în construcții, piatra unghiulară era acea piatră care lega doi pereți, două ziduri; pusă la locul de îmbinare, în unghi, unde se îmbinau cele două ziduri, și care făcea legătura între ele. Și de aceea vă spuneam că pilda se desfășoară într-o viziune asupra întregii istorii. Piatra unghiulară care lega și leagă cele două ziduri, cele două lumi – Israelul și Neamurile, adică întreaga umanitate. Atunci, cuvântul pune cea mai adâncă temă a Revelației, a Descoperirii dumnezeiești, și anume că în Hristos, pentru conștiința creștină, potrivit Revelației, e dată unirea tuturor neamurilor pământului, e dată posibilitatea împăcării tuturor, e dată posibilitatea salvării. El este, așa cum Îl descoperă Scripturile, Mesia – Hristosul, Trimisul lui Dumnezeu – și Unicul; căci se descoperă aici unicitatea lui Hristos, a acestei Pietre unghiulare. Căci ar putea spune cineva: Bine, dar au mai fost și alți profeți, și alți întemeietori de religii. Cum Hristos este unic? – Da, El este unic prin însuși faptul că este Fiul pe care Îl trimite Stăpânul viei, potrivit parabolei.

Este Fiul unic al Părintelui ceresc, Care n-are decât un singuri Fiu, Despre Care a rostit și la Botez, la Iordan, și la Muntele Taborului: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultați!”. El este unic și, fiind unic, El poate da unitatea umanității întregi. Căci dacă n-ar fi unic, și dacă am mai aștepta și alți profeți, pe care l-ar alege istoria? Ce derută, ce crize s-ar produce neîncetat în adâncul conștiinței umane! Dar, repet, Dumnezeu nu are decât un singur Fiu, pe El L-a trimis, și El a luat păcatul întregii omeniri, l-a pironit pe cruce și, El, unicul, a biruit acea povară strivitoare a păcatului și a morții, prin Înviere. Și, așa cum au mărturisit Părinții Bisericii, în frunte cu Marele Atanasie, El cu adevărat este Unicul Mântuitor, pentru că este Unicul Dumnezeu și Om totodată. În nici o religie, în nici o profeție, în nici o descoperire dumnezeiască nu ni se comunică vreun mesia, vreun salvator care să fie totodată și Dumnezeu și om, ca Iisus Hristos. Nici Mahomed, nici Budha, și nici alții, oricare ar fi. Și conștiința religioasă creștină înțelege acest fapt: că eu, ca om, nu pot fi mântuitor; oricare dintre noi. Toți suntem cu greșelile noastre. Numai El, pentru că e și Dumnezeu și Om, ne poate salva. Numai Cel fără păcat poate izgoni păcatul. Numai Cel care a biruit moartea poate să biruie și moartea mea; numai cel care a înviat mă poate învia și pe mine. De aceea El e cu adevărat Piatra cea din capul unghiului, așa cum Se descoperă El. Și adaugă: „de la Dumnezeu este aceasta” – pentru că El e Fiul lui Dumnezeu.

„Și se va lua împărăția de la neamul acesta și se va da neamului care va aduce roade”. – Deschide perspectiva istoriei, adică a întemeierii Bisericii și a chemării neamurilor. Și, firește, la acel prag al istoriei, la acea plinire a vremii, așa precum spun Scripturile, și neamul cel dintâi și ales, care a primit chemarea, și el va cunoaște taina acestei Pietre din capul unghiului, care a unit cele două lumi. Cum va spune Sf. Pavel: Dacă ramurile din această rădăcină au dezvăluit strălucirea Evangheliei, dar tulpina din care au răsărit, prin Hristos, Care-i Rădăcina!

Și cuvântul de încheiere, și mai greu și uimitor: „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi”. Repet, greu este cuvântul. Deodată spune, pentru o conștiință care ia aminte la Evanghelie, că nu poți să te ferești din calea Ei, nu poți trece dincolo de Hristos. Sau tu cazi, împotrivindu-te, sau Ea cade peste tine, n-O poți evita. Și, deodată, această descoperire te uimește, te frământă, te zguduie. Un suflet chinuit îmi spunea nu demult: Orice cuvânt și gând al meu când știu ce ecou are în sufletele celorlalți… dar mai mult, chiar simpla lui iradiere… Gândirea este o energie care se răspândește. Și dacă răspândesc această gândire rea, vinovată, a mea, care-i infectează pe cei din jurul meu, cum voi răspunde? Căci ea rămâne, fie în jurul meu, fie în cei pe care i-am smintit, i-am tulburat. Această răspundere, de care nu pot să nu țin seama. Și cum să cazi tu peste Piatra? Și cum te sfarmi, dacă tu cazi?

Când un vas cade pe piatră, se înțelege că se sparge. Dar în Evanghelie totul trebuie înțeles duhovnicește. Nu-i vorba de o violență fizică, în nici un chip. Și nu e cu putință să întemeiezi pe Evanghelie violență fizică. Nu e cu putință, nu ai nici un drept. Și a fost o mare prăbușire, o mare cădere, o mare eroare și tragedie în istorie când s-a încercat să se îndreptățească uneori chiar osândiri la moarte. Iertați-mă că trebuie să numesc Inchiziția. În numele Evangheliei… Și prin aceasta și alții au încercat să justifice faptele lor rele. Or, în Evanghelie, vă rog să rețineți, nu poți întemeia nici un fel de violență fizică. Numai adevărul, care trebuie să convingă cu armele adevărului. Și de ce nu poți întemeia în Evanghelie o violență fizică, ci numai duhovnicește, prin Duhul adevărului? – Pentru că începutul Evangheliei este prin Duhul Sfânt. Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt S-a întrupat și din Fecioară, în curăție sfântă. Atunci, întreaga Evanghelie este iluminată duhovnicește, căci temeiul Evangheliei este Duhul Sfânt, Duhul adevărului.

Deci „Cine va cădea pe Piatra aceasta se va sfărâma” – te sfarmi atunci când vrei să lovești tu în ea. Aduceți-vă aminte, ca să înțelegem duhovnicește, de Sf. Pavel, când mergea la Damasc să-i prigonească pe creștini. Și pe drumul Damascului Mântuitorul i S-a descoperit. Lumina aceea orbitoare care l-a prăbușit la pământ. Și trei zile și trei nopți n-a văzut și n-a mâncat. Și auziți cuvântul: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Cine ești, Doamne? Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigonești. Zadarnic îți este ție să lovești cu piciorul în țepușă”. Saul mergea să lovească și lumina Duhului Sfânt l-a prăbușit. Și, cu alte cuvinte, Mântuitorul i-a spus: Tu lovești, tu te rănești. Când lovești în bine, în adevăr, în frumusețea divină, nu binele îl distrugi, nu adevărul îl distrugi, nici frumusețea negrăită. Pe tine te rănești, pe tine te ruinezi, pe tine te distrugi. De aceea spune Dumnezeu prin gura proorocului Ezdra: „Nu pe Mine M-ați părăsit, ci pe voi înșivă”. Când părăsești binele și adevărul te părăsești pe tine. Ca să te cunoști pe tine, trebuie să-L cunoști pe Cel după al cărui chip ai fost zidit – Fiul lui Dumnezeu făcut Om; Dumnezeu-Omul. Și atunci, lovind în El în tine lovești. „Cel ce va cădea pe Piatra aceasta se va sfărâma” – și Saul era să se sfărâme, dacă n-ar fi ascultat cuvântul. Și oricine nu ascultă, sărmanul, pe el se părăsește, pe el se pierde, pe el se sfărâmă. Nu sunt atâtea suflete chinuite care se sfărâmă, se pisează lăuntric în zbuciumul patimilor și în căutarea vieții celei adevărate?!

Și invers: „Peste cine va cădea Piatra îl va strivi”. Dacă tu te împotrivești, te sfarmi. Și chiar dacă tu rămâi cumva închis în tine, ai zice neutru, vine Ea, Piatra. A venit Hristos la lume, a venit Fiul lui Dumnezeu, trimis în lume. Deci fie tu te îndrepți spre Dumnezeu, fie Dumnezeu Se îndreaptă spre tine. Și se descoperă aici că mântuirea nu e cu putință altfel, decât în cele două porniri: de la Dumnezeu și de la tine, de la harul Lui și de la libertatea ta. Și numai din întâlnirea lor se naște mântuirea. Nu e nevoie să mai stăruim: „Peste cine va cădea Piatra îl va strivi”. Am aflat din profeția lui Daniel cum imperiile au pierit unul după altul: și cel de aur, și cel de argint, și cel de aramă, de fier, de lut. Nici aurul, nici argintul, nici arama, nici fierul, nici toate altele odraslite de ele nu dirijează istoria. Ci, dimpotrivă, Piatra aceea care s-a înălțat ca un munte deasupra întregii istorii. Iar Piatra aceea este Hristos. Și ferice de tot sufletul care și-a întemeiat viața și casa pe Piatra.

Închei cu acel cuvânt al Evangheliei Mântuitorului unde tot de piatră este vorba: „De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le îndeplinește, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip (adică pe toate opiniile noastre mișcătoare ca nisipul). Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit în casa aceea, și a căzut. Și căderea ei a fost mare” (Matei 7, 24-27). Pentru că n-a fost temelia ei pe Piatra, pe Hristos. Facă Domnul ca fiecare suflet din cei de față și orice suflet din lume… Temelia casei lui neclătinată de nimic să fie…

Părintele Constantin Galeriu