Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, Sfântul Grigorie Palama

La cinstita și de viață făcătoare Cruce

(…)

16. (…) Chemând mulțimea, dimpreună cu ucenicii Lui, Le-a spus lor: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea și să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16, 24-25).

17. Așadar, El a chemat mulțimea, dimpreună cu ucenicii Săi, și a mărturisit atunci pe deplin, vestindu-le lor aceste mărețe și mai presus de fire, și cu adevărat dumnezeiești, iar nu omenești planuri, pentru a arăta că cere acestea nu numai de la ucenicii Săi aleși, ci de la tot omul care crede în El. Iar a urma lui Hristos înseamnă a trăi potrivit Evangheliei Sale, dând pildă de toată virtutea și cucernicia. Cât despre îndemnul de a-L urma și de a se lepăda de sine, ridicând crucea, acesta înseamnă a nu se cruța de moartea întru batjocură, pentru virtue și pentru adevărul învățăturilor celor dumnezeiești. Chiar dacă este măreț și mai presus de fire a se lepăda cineva de sine și a se da disprețului și morții, nu este totuși de necrezut: căci (nici) împărații pământului n-ar îngădui vreodată să fie urmați la război de oameni ce n-ar fi gata să moară pentru ei. Ce este atunci de mirare în faptul că Împăratul cerurilor, venind să locuiască pe pământ după cum făgăduise, pentru a da piept cu obștescul vrăjmaș al neamului omenesc, Își caută însoțitori potriviți pentru aceasta? Dar împărații pământului nu-i pot învia pe cei ce și-au primejduit viața pentru ei. Căci ce ar putea oare să mai primească un mort de la aceștia? Ba mai mult, chiar și împărații, dacă au murit pentru un țel cucernic, își pun nădejdea în Domnul. Astfel, Domnul îi răsplătește cu viață veșnică pe cei ce se primejduiesc ca să-L urmeze.

18. (…) „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Ce înseamnă acest cuvânt: cel ce ar vrea să-și izbăvească sufletul, acela și-l va pierde, iar cel ce și-l va pierde, acela și-l va izbăvi? Firea omului este îndoită: omul cel din afară, vreau să spun trupul, și omul cel dinlăuntru, adică sufletul. Deci, când omul cel din afară se dă pe sine morții, el își pierde sufletul pe care-l avea (în trup). Căci cel ce și-a pierdut astfel sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelie, acela întru totul și cu adevărat și-l va mântui, căpătând prin el viața cerească și veșnică, purtătoare spre înviere, făcându-se ceresc și veșnic și după trup. Iar cel ce-și iubește viața sa, și nu este gata să și-o piardă, din pricina îndrăgirii acestui veac vremelnic și a tot ce ține de el, își va pierde sufletul său, lipsindu-l de viața cea adevărată, și se va pierde – vai! – și pe sine, încredințându-și sufletul osândei celei veșnice. Și prea milostivul Stăpân, ca și cum ar plânge pentru sufletul acela, arătând mărimea nenorocirii sale, spune: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Nimic altceva decât pe cele care-n veacul de acum sunt soocotite de cinste și plăcute foarte, și pe care el le-ar prefera unei morți mântuitoare. Dar oare ce-ar putea afla el de dat, în veacul acesta, în schimbul acelei vieți în Duh cu care lumea întreagă nu se poate asemui?

(…)

20. (…) Crucea înseamnă răstignirea trupului, cu patimile și cu poftele sale. (…) Astfel, a-ți răstigni trupul, cu patimile și poftele sale, aceasta înseamnă și ca omul să nu săvârșească nimic din ceea ce este neplăcut lui Dumnezeu. Și chiar dacă trupul ne trage în jos și ne siluiește, cuvine-se ca fiecare dintre noi să se străduiască să-l ridice la înălțimea Crucii. Ce vreau eu să spun? Venind pe pământ, Domnul Și-a petrecut viața în sărăcie; și nu numai că Și-a dus viața astfel, ci a și propovăduit, spunând: „Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33).

21. (…) Prin urmare, dacă cineva vede că mintea și cugetul său se apleacă spre bogăţie și îmbuibare, să cunoască el că o astfel de judecată este trupească și înrobită celor josnice, căci oricine a fost pironit pe cruce nu poate să se îndrepte spre astfel de ţeluri. Drept care unul ca acela trebuie să-și suie pe cruce gândul său, pentru ca, nemaicăzând de acolo, să nu se mai despartă de Hristos cel răstignit pentru el.

22. Așadar, cum va începe acel om să-și ridice cugetul său la înălţimea Crucii? Nădăjduind în Hristos, Atoatestăpânitorul, să se lepede el de toată agoniseala nelegiuită; iar de va dobândi el câștig după dreptate, fără să fie prea mult aplecat spre el, să-l chivernisească în chip înţelept, făcându-le parte din el – pe cât cu putinţă – semenilor săi aflaţi în nevoie. Căci a renunţa la propriul trup și a-l purta spre cruce, după cum cere porunca, aceasta n-o pot face decât cei ce sunt oameni ai lui Dumnezeu, trăind după Dumnezeu: nefiind ei prea mult aplecaţi spre propriul trup, se slujesc de acesta doar ca de un împreună lucrător cu ei pentru cele ce le sunt de trebuinţă, iar dacă li se ivește prilejul, ei sunt gata în orice clipă să renunţe la el. Orice om care ar face astfel cu bunurile și bogăţiile trupești, chiar dacă n-ar putea face mai mult, s-ar purta bine și într-un fel plăcut lui Dumnezeu. Și încă, vede cineva în sine o cugetare desfrânată, care se ridică în el, cu oarecare putere? Să știe atunci că încă nu s-a răstignit pe sine. Atunci cum se va răstigni el oare? Să fugă de privirea iscoditoare a femeilor și de legăturile necuvenite cu acestea și de vorbirea cea ușuratică, să pună frâu tuturor acelor lucruri care hrănesc patima, să se lepede de ospeţe, de beţii, de lăcomia pântecelui, de somnoroasa lenevire. Să amestece el înfrânarea năravurilor cu smerenia cugetării, chemându-L pe Dumnezeu, cu inima zdrobită, împotriva patimilor lui, 20. (…) Crucea înseamnă răstignirea trupului, cu patimile și cu poftele sale. (…)
(…)

25. Așadar, aceasta este înţelepciunea lui Dumnezeu și puterea Lui, a birui prin slăbiciune, a se înălţa prin smerenie, a fi bogat și a se îmbogăţi prin sărăcie. (…).

Sfântul Grigorie Palama, Omilia 11 în Sfântul Grigorie Palama, Omilii, volumul 1, traducere de Dr. Constantin Daniel revăzută de Laura Pătrașcu (Parascheva Grigoriu) și stilizată de Răzvan Codrescu, București, Editura Anastasia, 22012, p. 128-134.