Cum voi pleca din viaţă?

Se pare că moartea e o altă stare a vieţii, o stare din care nu te poţi întoarce.

Zădarnic încearcă unii să nege că moartea e soră-geamănă cu viaţa. Dar unde (dacă nu în moarte) se află cea mai mare parte dintre rudele noastre?  Unde sunt zecile de mii de generaţii care au trăit până la noi? Şi unde vom ajunge într-o bună zi cu toţii, când toboşarii Cerului vor bate insistent chemarea de pe urmă?

Chiar nu vă pasă? Nu vă interesează? Nu vreţi să ştiţi că, zilnic, o parte din noi moare, ca să renască în acelaşi timp? Celulele umane trăiesc doar şapte ani, fiind clonate de altele identice cu ele, astfel încât odată la şapte ani murim şi totodată renaştem, intrând în pielea altui organism.

Opriţi-vă din când în când din goana veţii şi meditaţi asupra veşniciei. Nu vă grăbiţi să neglijaţi prezenţa nemuririi. Fiţi cât mai des cu cei apropiaţi, iubiţi-i, ajutaţi-i, spuneţi-le cuvinte de încurajare, dar nu uitaţi că viaţa şi reversul ei se află deopotrivă în interorul nostru şi nimeni nu poate şti ce stare va prevala în clipa următoare.

Mai bine întrebaţi-vă de pe acum cu sinceră temeritate:

Cum voi pleca din viaţă? Cu teamă sau cu împăcare? Strigând şi blestemând ori sărutând cu gingăşie lacrima din ochii celor dragi?

***

În clipa când murea, înconjurat de rude şi prieteni, Gheothe a strigat:

– Lumină! Să se facă lumină!

Oare la ce s-a referit?

Oare nu cumva şi moartea, ca şi viaţa, e plină de lumină?

Dacă acesta este adevărul, atunci nu moartea trebuie să ne înspăimânte, ci faptele urâte care ne ţin prizonieri în întuneric…

Extras din Fărâme de suflet, Aurelian Silvestru, Ed. Tocono, 2011, p.242; 245