Revenirea la patriarhat

Indiferent dacă ne place sau nu, un număr tot mai mare din reprezentanții următoarei generații se vor naşte în familii care cred că tatăl este cea mai potrivită persoană care şi-ar putea asuma responsabilitatea şi ar putea lua decizii importante.

“Dacă noi, cetățeni ai Romei, am fi putut supraviețui fără o soție, cu toţii am fi făcut-o fără a avea nevoie de această bătaie de cap”, a declarat generalul roman, omul de stat și cenzorul Quintus Metellus Caecilius Macedonicus, în anul 131 î.Hr.

Totuşi, el a continuat să insiste că scăderea ratei natalităţii le cere bărbaţilor romani să-şi îndeplinească datoria de a procrea, indiferent de cât de iritante ar fi femeile romane. “Din moment ce natura a decretat astfel încât noi să nu le putem stăpâni cu uşurinţă şi nici să nu putem în niciun fel trăi fără ele, trebuie mai degrabă să dăm prioritate perpetuării noastre în timp, decât unei plăceri temporare”.

Cu o populaţie care a crescut de șase ori în ultimii 200 de ani, gândirea modernă este obişnuită cu supoziţia că bărbații și femeile, indiferent de cât de înstrăinați ar fi, vor crește întotdeauna suficienţi copii pentru a spori numărul populației, cel puțin până când ciuma sau foametea nu-i va opri. Aceasta este o presupunere care nu doar corespunde îndelungatei noastre experiențe cu privire la un univers care cu timpul devine din ce în ce mai aglomerat, dar care se bucură şi de susținerea unor gânditori influenți precum Thomas Malthus și numeroșii săi continuatori.

Cu toate acestea, deja mai mult de o generație, popoarele îndestulate, sănătoase şi pașnice din întreaga lume au născut prea puțini copii pentru a evita o scădere a populației. Acest lucru ne demonstrează că în pofida diminuării considerabile a ratei mortalităţii infantile și a copiilor sub vârsta de cinci ani, astăzi este nevoie de mult mai puțini copii (doar aproximativ 2,1 per femeie în societățile moderne), pentru a evita declinul demografic. Ratele natalității sunt în scădere cu mult sub nivelul de suplinire de la o țară la alta – de la China, Japonia, Singapore și Coreea de Sud, la Canada, Insulele Caraibe, întreaga Europă, Rusia, și chiar şi regiuni din Orientul Mijlociu.

Cuprinse de frica unui viitor în care numărul persoanelor în vârstă depășește numărul persoanelor tinere, multe guverne fac tot ce le stă în putere pentru a încuraja oamenii să aibă copii. Singapore a sponsorizat evenimentele de genul “speed dating”, în speranța de a aduce împreună profesioniștii care dau dovadă de o implicare prea mare în muncă, pentru a oferi acestora posibilitatea de a se căsători și de a procreea. Franța oferă stimulente fiscale generoase pentru cei care doresc să pună bazele unei familii. În Suedia, statul susține financiar îngrijirea copiilor pentru a ușura tensiunea care apare în urma îmbinării muncii cu viața de familie. Totuși, chiar dacă astfel de politici pronataliste categorice pot încuraja oamenii să aibă copii la o vârstă mai tânără, există puține dovezi că acestea i-ar determina să nască mai mulți copii. Atunci când guvernele merg atât de departe înapoi, ajungând la descoperirea Romei imperiale, când condițiile culturale și economice descurajează părințenia, nici măcar un dictator nu-i mai poate forța pe oameni să meargă înainte și să se înmulțească.

De-a lungul întregii istorii umane, există multe exemple de popoare, sau grupuri sociale, care preferă să evite eforturile şi cheltuielile care ar trebui să le aibă un părinte. Într-adevăr, fertilitatea în scădere este o tendință continuă a civilizației umane. Atunci de ce oamenii nu au fost pe cale de dispariţie încă cu mulţi ani în urmă? Răspunsul scurt este – patriarhatul.

Patriarhatul nu înseamnă pur și simplu faptul că bărbaţii conduc. Într-adevăr, acesta este un sistem de valori particular care nu doar impune bărbaţii să se căsătorească, ci și să ia de soție o femeie care ar avea o stare socială corespunzătoare. Modelul patriarhal concurează cu multe alte viziuni masculine privind o viaţă prosperă și din acest motiv este predispus să revină în cicluri. Cu toate acestea, înainte de a degenera, patriarhatul este un sistem cultural, care contribuie la menţinerea ratei natalității ridicate în rândurile înstăriților, maximizând în același timp și investițiile părinților în copiii lor. Nici o civilizație avansată nu a învățat încă cum să dăinuiască în timp fără patriarhat.

Printr-un proces de evoluție culturală, societățile care au adoptat acest sistem social particular care implică mult mai mult decât o simplă dominație masculină au maximizat numărul populației lor și prin urmare – puterea lor, în timp ce societățile care nu au făcut-o, fie au fost depășite, fie acaparate. Această perioadă din istoria omenirii poate fi neplăcută pentru persoanele cu viziuni liberale, cu toate acestea, ea are toate şansele să revină în actualitate.

Baby Boom Conservator

Relația istorică dintre patriarhat, populație și putere are implicații profunde chiar în timpurile noastre. Statele Unite ale Americii constată că astăzi în Irak, populația încă reprezintă o putere. Bombe inteligente, rachete ghidate prin laser și aeronave fără pilot pot extinde foarte mult raza de acțiune violentă a unei puteri hegemonice. Dar adesea, anume numărul trupelor terestre schimbă istoria. Chiar și cu o rată a fertilității aproape de nivelul de suplinire, Statele Unite ale Americii nu dispun de numărul necesar de oameni pentru a deține un rol imperial în lume, exact așa cum Marea Britanie a pierdut capacitatea de a face acest lucru după ce ratele natalității s-au prăbușit la începutul secolulului XX. Pentru țări cum ar fi: China, Germania, Italia, Japonia și Spania, în care familiile cu un singur copil sunt acum o normă, calitatea capitalului uman (a investiţiilor făcute în resursele umane în vederea îmbunătăţirii productivităţii acestora) poate fi înaltă, dar pur și simplu a ajuns să fie prea rar întâlnită, pentru a-i fi pusă în pericol existența.

Fertilitatea în scădere este, deci, responsabilă pentru multe probleme economice și financiare care domină astăzi titlurile de pe prima pagină a ziarelor. Finanțarea pe termen lung a sistemelor de securitate socială, planurile de pensii private, precum și sistemele de asistență medicală au puțin de-a face cu oameni care trăiesc mai mult. Creșterea speranței de viață la vârste mai înaintate s-a dovedit de fapt a fi destul de modestă, iar rata de îmbunătățire în Statele Unite a scăzut în fiecare din cele ultimele trei decenii. În schimb, scăderea raportului dintre populaţia aptă de muncă și pensionari devine apăsător, din cauza forţei de muncă căreia nu i-a fost dat să se nască. În timp ce guvernele măresc taxele şi impozitele pentru populația aptă de muncă, care scade văzând cu ochii, pentru a acoperi necesitățile tot mai mari de susținere a persoanelor în vârstă,  cuplurile tinere ajung la concluzia că au mai puţine posibilităţi de a întreţine şi naşte copii decât părinţii lor, declanșând astfel un nou ciclu de îmbătrânire și de declin al populației.

Scăderea ratei natalității schimbă astfel temperamentul național. În Statele Unite, de exemplu, procentul de femei născute la sfârșitul anilor 1930, care au rămas fără copii a constituit aproape 10 la sută. Prin comparație, aproape 20 la sută din femeile născute la sfârșitul anilor 1950 se apropie de sfârșitul vieții lor reproductive, fără să fi avut copii. Segmentul foarte extins lipsit de urmași al societății contemporane, ai cărui membri se trag în mod disproporționat din mișcările feministe și contraculturale din anii 1960 și ’70, nu va lăsa nicio moștenire genetică. Nici influența lor emoțională sau psihologică asupra următoarei generații nu se va compara cu cea a părinților lor.

Între timp, familiile cu un singur copil sunt pe cale de dispariţie. Un singur copil înlocuiește unul dintre părinții săi, dar nu pe ambii. Astfel familiile cu un singur copil nici nu vor contribui prea mult la numărul viitoarei populații. 17,4 la sută dintre femeile „baby boomer” care au avut doar un singur copil completează doar 7,8 la sută din copiii născuți în generația următoare. Prin contrast, aproape un sfert dintre copiii femeilor „baby boomer” descind din doar 11 la sută dintre femeile „baby boomer”, care au avut patru sau mai mulți copii. Aceste circumstanțe conduc la apariția unei noi societăți ai cărei membri vor proveni disproporționat din părinți care au respins tendințele sociale care cândva au făcut din familiile mici și fără copii – o normă. Aceste valori includ respectarea tradiționalului, religia patriarhală și o identificare puternică cu propriul folclor sau națiune.

Această dinamică ajută, de exemplu, la explicarea devierii treptate a culturii americane de la individualismul secular spre fundamentalismul religios. În statele care au votat pentru președintele George W. Bush în 2004, ratele de fertilitate sunt cu 12 la sută mai înalte decât în statele care au votat pentru senatorul John Kerry. Prin urmare, aceasta ajută și la explicarea creșterii rezistenței populare de care dau dovadă europenii de rând, în fața unei astfel de bijuterii a liberalismului secular ca Uniunea Europeană. Se atestă că europenii, care au viziuni cosmopolite, au cele mai mici şanse de a avea copii.

Înseamnă aceasta că societățile actuale lipsite de prejudecăţi, dar  cu o reproducere lentă, sunt pe cale de dispariție? Probabil că nu, dar numai pentru că ele se confruntă cu o transformare dramatică din punct de vedere demografic a culturii lor. Așa cum s-a mai întâmplat de multe ori în istorie, este vorba despre o transformare care apare atunci când elemente seculare și libertare dintr-o societate nu reușesc să procreeze și atunci oamenii aderă la valori mai tradiționale, patriarhale, iar societatea le moștenește în mod implicit.

Cel puțin, încă de pe timpurile Greciei și Romei Antice, mulți membri corupți ai societății au tras concluzia că investițiile în copii nu au adus niciun beneficiu. Mai mult, copiii au ajuns să fie considerați drept impedimente costisitoare pentru auto-împlinire și realizare în viață. Dar, deși aceste atitudini au dus la dispariția multor familii individuale, ele nu au dus la dispariția societății ca întreg. În schimb, printr-un proces de evoluție culturală, a reapărut un set de valori și norme care pot fi aproximativ defini patriarhatul.

Populația devine putere

În trecut, fără îndoială, majoritatea societăților nu au forțat reproducerea, pentru simplul motiv că acestea trebuiau să evite înmulțirea mai rapidă a lor decât cea a animalelor sălbatice cu care se hrăneau. Într-adevăr, în aproape toate societăţile arhaice, primitive, care erau compuse la prima etapă din vânători şi culegători, și care au supraviețuit suficient de mult pentru a fi studiate de către antropologi, cum ar fi eschimoșii și boșimanii tasmanieni, se găsesc legi care într-un fel sau altul au descurajat creșterea populației. În diverse combinații, acestea au presupus căsătoriile târzii, mutilarea genitală, avortul și infanticidul. Unele comunități timpurii de vânători-culegători ar fi putut de asemenea limita creşterea populației acordând femeilor poziţii de superioritate. Permisiunea pe care ar fi obținut-o un anumit număr de femele de a-și asuma asemenea funcții, cum ar fi cea de preoteasă, de vrăjitoare, de oracol, de artistă și chiar de războinică, ar fi oferit alternative semnificative pentru maternitate, fapt ce-ar fi dus la reducerea fertilitații generale sub limitele justificabile.

În erele anterioare, înainte de apariţia agriculturii, din punct de vedere militar, au existat foarte puţine motive pentru a spori fertilitatea. Războiul și cuceririle aduceau puțin folos societății. Nu existau hambare ce ar fi atras duşmanii doritori de a fura grâne, nu exista şeptel pentru a fi prădat, nici sclavia nu avea niciun sens exceptând violul. Odată cu revoluția agricolă neolitică, care a luat naștere cu  aproximativ 11.000 de ani în urmă, totul s-a schimbat. Domesticirea plantelor și a animalelor a dus la creșterea necesităţii aprovizionării cu alimente. Surplusul de hrană a dus la apariția orașelor și a permis mai multor persoane să lucreze la proiecte, cum ar fi construirea piramidelor și dezvoltarea unui limbaj scris care ar fi contribuit la înregistrarea istoriei. Dar schimbarea decisivă pe care a adus-o revoluția agricolă, a fost modul în care aceasta a transformat populația în putere. Datorită abundenței relative de produse alimentare, tot mai multe societăți au descoperit că cea mai mare amenințare demografică pentru supraviețuirea lor nu mai era suprapopularea, dar subpopularea.

În acel moment, în loc de a muri de foame, societățile cu fertilitate sporită au crescut în putere și în număr și au început să le amenințe pe cele cu fertilitate mai scăzută. În tot mai multe regiuni din lume, triburi care demonstrau  o înmulțire intensivă, s-au transformat în națiuni și imperii și au măturat orice urme de vânători și culegători care au dat dovadă de o înmulțire lentă. Era important ca războinicii să fie vânjoşi și viteji în luptă, însă și mai importantă era mulțimea lor.

Aceasta a fost lecția pe care regele Pyrrhus a învățat-o în secolul III î.Hr., când a intrat cu oștile sale greceşti în peninsula italică și a încercat să cucerească romanii. Pyrrhus a prevalat inițial în bătălia de la Asculum. Dar a fost, aşa cum se spune, o victorie ”à la Pirus”, iar Pyrrhus a putut doar concluziona că „dacă mai are loc o astfel de victorie asupra romanilor, suntem distruși”. Romanii, care până atunci procreeau mult mai rapid decât grecii, au continuat să aducă întăriri – “ca dintr-o fântână care curge continuu din oraș”, ne spune istoricul grec Plutarch. Fiind mai slab din punct de vedere numeric, Pyrrhus a ajuns să piardă războiul, iar Grecia, după ce a căzut într-o lungă perioadă de declin demografic, a devenit o colonie a Romei.

Ca şi națiunile moderne prospere, atât Grecia Antică cât și Roma, au constatat în cele din urmă că elitele lor au pierdut interesul faţă de problemele de familie. “Pe timpurile noastre întreaga Grecie a fost afectată de lipsa copiilor și de o scădere generală a populației”, a declarat cu regret istoricul grec Polybius, în jurul anilor 140 î.Hr., atunci când Grecia a cedat în fața dominației romane. “Această nenorocire s-a abătut brusc și pe neobservate asupra noastră, prin oamenii noștri care s-au lăsat pervertiţi de pasiunea pentru spectacol și pentru bani și de plăcerile unei vieţi trândave”. Dar, ca și în cazul civilizațiilor din întreaga lume, patriarhatul, atâta timp cât a putut fi susținut, a reprezentat cheia pentru menținerea populației și, prin urmare, a puterii.

Tatăl știe cel mai bine?

Societățile patriarhale sunt de multe tipuri și evoluează în diferite etape. Ceea ce au în comun sunt obiceiurile și atitudinile care contribuie în mod colectiv la maximizarea fertilitatății și a banilor pe care îi investesc părinții în creșterea copilului. Dintre acestea, printre cele mai importante se numără stigmatizarea copiilor “nelegitimi”. O măsură a gradului în care patriarhatul a slăbit în societățile avansate, este acceptarea tot mai întâlnită a nașterilor în afara căsătoriei, care au devenit în prezent o normă în țările scandinave, de exemplu.

Sub patriarhat, mamele singure și “bastarzii” nu pot fi toleraţi, deoarece aceștia compromit investițiile masculine în următoarea generație. Copiii nelegitimi nu iau numele de familie al tatălui și astfel taţii lor, chiar dacă sunt cunoscuți, au tendința de a nu-și asuma nicio responsabilitate pentru ei. Prin contrast, copiii “legitimi” devin fie o sursă de onoare, fie de rușine pentru taţii lor și pentru descendență. Ideea că copiii legitimi aparțin familiei taţilor, dar nu familiei mamelor, care nu are niciun temei din punct de vedere biologic, dă multor bărbați puternice motive emoţionale de a-și dori copii, și de a dori ca, după ce vor părăsi această lume, copiii lor să le fie moștenitori. Patriarhatul determină de asemenea oamenii să continue să aibă copii până când aceştia, la rândul lor, vor produce cel puțin un fiu.

O altă cheie pentru superioritatea evolutivă a patriarhatului este modul în care acesta penalizează femeile care nu se căsătoresc și nu au copii. Cu câteva zeci de ani în urmă, în lumea vorbitoare de limbă engleză, astfel de femei erau considerate, chiar și de propriile lor mame, drept fete bătrâne sau celibatare, compătimite din cauza sterilitatății sau condamnate pentru egoismul lor. Patriarhatul a făcut ca faptul de a deveni soție și mamă cu normă întreagă să fie un stimulent foarte puternic, pentru că acesta oferea femeilor puține alternative.

Cu siguranță, o societate organizată pe astfel de principii, în timp, ar putea foarte simplu degenera în misoginism, și eventual în sterilitate, așa cum a avut loc atât în Grecia antică, cât și în Roma antică. Mai târziu, familia patriarhală s-a dovedit a fi vulnerabilă la dezvoltarea capitalismului, care început să profite de pe urma ruperii femeii de căminul familial şi atagerea ei în câmpul muncii salariate. Dar atâta timp cât sistemul patriarhal evită să cedeze acestor amenințări, se va produce o cantitate mai mare de copii și fără îndoială copii de o calitate mai înaltă, în comparație cu societățile organizate pe baza altor principii. De toate acestea se preocupă evoluția.

Această afirmație este discutabilă. Astăzi, până la urmă, noi asociem patriarhatul cu abuzul hidos al femeilor și al copiilor, cu sărăcia și cu statele eșuate. Gândul ne duce brusc la rebelii talibani sau fanaticii musulmani din Nigeria, care ucid cu pietre femeile adultere. Totuși, acestea sunt exemple de societăți şubrede, care au degenerat în opresiuni masculine și nu reprezintă acea formă a patriarhatului, care a avut un rol evolutiv în istoria omenirii. Sub un adevărat sistem patriarhal, ca cel din Roma timpurie sau din Europa protestantă a secolului 17-lea, tații sunt motivaţi să manifeste un interes activ pentru copiii purtaţi de soțiile lor. Acest lucru se datorează faptului că, atunci când bărbații văd și sunt văzuți de alții, în calitate de susținători ai familiilor patriarhale, felul în care copiii se dovedesc a fi, influențează în mod direct propriul lor rang și propria lor onoare.

Sub patriarhat, investițiile materne în copii de asemenea cresc. În calitatea sa de economist feminist, Nancy Folbre a constatat că “controlul patriarhal asupra femeilor tinde să sporească specializarea lor în activitatea de reproducere, cu consecințe importante atât pentru cantitatea, cât și calitatea investițiilor în generația următoare”. Printre aceste consecințe se numără, fără îndoială: mai mulți copii care primesc mai multă atenție de la mamele lor, care, având alte câteva modalități de a găsi un sens în viața lor, devin mai calificate în ceea ce ține de creșterea copiilor în condiții de siguranță și sănătate. Fără a necesita o aprobare a strategiei în cauză, trebuie să observăm că o societate care prezintă femeile ca având în esență trei opțiuni: fie de a fi călugăriță, fie prostituată, fie de a se căsători cu un bărbat și de a aduce pe lume copii – a găsit un mod foarte eficient de a reduce riscul declinului demografic.

Patriarhatul și nemulțumirile sale

Patriarhatul se poate bucura de avantaje evolutive, dar nimic nu garantează supraviețuirea în timp a unei societăți patriarhale. Unul dintre motive este că bărbații ar putea să se obosească de cerințele patriarhatului. Aristocrații romani, de exemplu, în cele din urmă au devenit atât de şovăitori în ceea ce ține de  asumarea răspunderii pentru o familie, încât Cezar Augustus s-a simțit obligat să adopte de urgență legea “taxei de celibat”, pedepsindu-i în așa mod pe cei care rămâneau necăsătoriți și fără urmași. Patriarhatul poate avea privilegiile sale, dar acestea ar păli în comparație cu bucuriile de celibat într-o societate de lux: nopți petrecute în plăceri la banchete cu prietenii, vorbind despre sport, povești de război, filosofie, sau purtând discuții cu doamne ademenitoare, fete ușoare, sau curtezane ingenioase.

Femeile, desigur, au de asemenea motive să se obosească de patriarhat, în special atunci când bărbații nu își mai îndeplinesc funcțiile lor patriarhale. Istoricul Suzanne Cross observă că pe parcursul deceniilor de războaie civile din Roma, femeile romane din toate clasele sociale au fost nevoite să învețe cum să se descurce fără bărbați pe perioade prelungite, în consecință, dezvoltând un nou sentiment de individualitate și de independență. Puține femei din clasele superioare ar fi fost de acord să se căsătorească cu un soț abuziv. Adulterul și divorțul au devenit o adevărată ameninţare.

Adesea, tot ceea ce susține familia patriarhală este ideea că membrii săi mențin onoarea unei descendențe măreţe și nobile. Cu toate acestea, odată ce o societate devine cosmopolită, accelerată și plină de idei noi, de noi popoare, și noi bogății, acest sentiment de onoare și conexiune cu strămoșii începe să se stingă treptat, și împreună cu aceasta, și orice sens al necesității de reproducere. “Atunci când în gândurile de zi cu zi ale unui popor extrem de cultivat, ideea de “a avea copii”, apare ca o chestiune de alegere dintre pro și contra, înseamnă că a venit clipa unei cotituri radicale”, a observat cândva istoricul și filosoful german Oswald Spengler.

Revenirea patriarhatului

Cu toate acestea, momentul de cotitură nu înseamnă neapărat moartea unei civilizații, ci doar transformarea ei. De exemplu, familiile sterile, seculare, nobile din Roma imperială au dispărut una după alta și împreună cu ele, imaginea strămoșilor lor despre Roma. Teritoriile ce au constituit cândva Imperiul Roman au rămas populate, însă componența populației s-a schimbat. În mod implicit, aceasta a ajuns să fie compusă din unități noi de familii foarte patriarhale, ostile lumii seculare și care au fost determinate de religie, fie să se înmulțească, fie să ia calea vieții mănăstirești. Aceste schimbări au dus la nașterea unei Europe feudale, dar nicidecum la sfârșitul Europei sau la sfârșitul civilizației occidentale.

Am putea asista la o transformare similară pe parcursul acestui secol. În Europa contemporană, de exemplu, numărul copiilor pe care îi au diferite persoane și în ce circumstanțe, se corelează puternic cu convingerile acestor persoane cu privire la o gamă largă de atitudini politice și culturale. De exemplu, dacă nu aveți încredere în armată, atunci, potrivit datelor colectate de către demografii Ronny Lesthaeghe și Johan Surkyn,  sunteți mai puțin dispus de a vă căsători și de a avea copii sau este puțin probabil că vă veți căsători cândva și veți avea copii, în comparație cu cei care spun că nu au nici o obiecție faţă de armată. Sau, considerați drogurile ușoare, homosexualitatea și eutanasierea drept acceptabile? Mergeți uneori, sau mergeți vreodată la biserică? Indiferent de motiv, persoanele care răspund afirmativ la aceste întrebări sunt mult mai predispuse de a trăi singure, sau fără copii şi în concubinaj, spre deosebire de cele care răspund negativ.

Marea diferență în ratele de fertilitate dintre individualiștii laici și conservatori religioși sau culturali, prevestesc o schimbare considerabilă în societățile moderne, bazată pe motive demografice. Să examinăm datele demografice din Franța, de exemplu. Dintre femeile franceze născute la începutul anilor 1960, mai puțin de o treime au trei sau mai mulți copii. Dar această minoritate distinctă de femei franceze (cele mai multe dintre ele sunt probabil catolice și musulmane) a produs mai mult de 50 la sută din toți copiii născuți în generația lor, în mare măsură, pentru că foarte multe dintre femeile care au trăit în aceeași perioadă, au avut doar un copil sau chiar nici unul.

Multe persoane de vârstă medie, fără urmași, pot regreta deciziile care duc la dispariția descendenței lor și totuși acestea nu au fii sau fiice cu care să-și împărtășească înțelepciunea dobândită. Multitudinea cetățenilor care au doar un singur copil poate fi în măsură să investească cu generozitate în educația acelui copil, dar un singur copil va înlocui un singur părinte, nu pe ambii. Între timp, urmașii părinților care au trei sau mai mulți copii vor fi supra-reprezentați în generațiile următoare și astfel vor deveni dominante în societate valorile și ideile care i-au determinat pe părinții lor să aibă familii numeroase.

Putem deduce că istoria și în special, istoria din Vest, este plină de revolte ale copiilor împotriva părinților. Oare europenii de mâine nu ar putea, chiar dacă aceștia sunt crescuți în mod disproporționat în gospodării patriarhale, religioase, să se dovedească a fi o altă generație a anilor ’68?

Diferența esențială este că în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, aproape toate segmentele societăților moderne erau căsătorite și aveau copii. Unii au avut mai mulți decât alții, dar diferențele în mărimea familiilor dintre religioși și laici nu au fost atât de mari și lipsa copiilor a fost rareori întâlnită. Astăzi, pe de altă parte, lipsa copiilor este ceva obișnuit și chiar și cuplurile care au copii, au de obicei doar unul. Copii de mâine, prin urmare, spre deosebire de membrii generației postbelice „baby boom”, vor fi în mare parte urmașii unui segment relativ îngust și conservator din punct de vedere cultural al societății. Fără îndoială, unii membri ai generației în creștere vor respinge valorile părinților lor, așa cum se întâmplă întotdeauna. Dar când vor căuta camarazi cu idei laice și contra-culturaliste pentru a promova o cauză comună, ei vor afla că majoritatea potențialilor lor fraţi de idei literalmente nu au avut șansa să se nască.

Societățile avansate sunt din ce în ce mai patriarhale, indiferent dacă le place sau nu. Pe lângă fertilitatea sporită a segmentelor conservatoare ale societății, diminuarea bunăstării cauzată de îmbătrânirea și declinul populației va oferi acestor elemente un avantaj suplimentar de supraviețuire, stimulând, prin urmare, o fertilitatea și mai mare. Odată ce guvernele restituie funcții pe care cândva și le-au însușit de la familii, oferind astfel sprijin vârstei înaintate, oamenii vor înțelege că au nevoie de mai mulți copii pentru a-și asigura bătrânețile și vor căuta să sporească atașamentul copiilor față de ei prin intermediul valorilor religioase tradiționale cum ar fi cele prezente în Biblie: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…“.

Societățile care sunt în prezent cele mai seculare și mai generoase în pofida unei situații a bunăstării sociale în declin, vor fi cele mai predispuse la revigorări religioase și la o renaștere a familiei patriarhale. Populația absolută a Europei și a Japoniei ar putea scădea drastic, dar restul populației, printr-un proces similar selecţiei naturale, va fi adaptată la un nou mediu în care nimeni nu se poate baza pe un guvern care ar înlocui familia, în care un Dumnezeu patriarhal poruncește  membrilor familiei să-și înăbușe  individualismul și să se supună tatălui.

autorul: Phillip Longman

Traducere de Veronica Dârzu

sursa: mesager.net