Între Calvin şi Pangloss

Încercînd să folosească prilejul deconspirării dosarelor de securitate ale clerului B.O.R. pentru a mai da o lovitură „credintei strămosesti”,  dl. Cătălin Avramescu promovează, în nr. 859, 25-31august, al săptămînalului „22”, o „Românie reformată”.

Impresionat de o vizită în Perth, Scotia, pe parcursul căreia „o doamnă amabilă din congregatia locală” i-a lămurit că „liderul public” al prezbiterienilor e „Jesus Christ”, dl. Avramescu ne somează să abandonăm Ortodoxia pentru a ne putea bucura de „civilizatia occidentală”: „Să părăsim cu totii bisericile acestea «ortodoxe»,” se înfierbîntă dl. Avramescu, „pentru a redeveni oameni liberi. Să nu vă pară rău după ele, căci sînt lucruri din lumea aceasta. Dacă e să avem un viitor întru spirit, el va fi într-o Românie reformată”. Un sceptic ar putea răspunde că si „civilizatia occidentală” e „din lumea aceasta” si că deci nu are nici un rost să schimbăm o zădărnicie pentru alta. Din nefericire pentru sceptic dl. Avramescu stie că „zădărnicia” occidentală e mai confortabilă, are „tren, banii de hîrtie si apa la robinet”, nu iobagi si latrine în fundul curtii. Si toate acestea datorită Reformei.

„Modernitatea civilizată […] a devenit pe deplin posibilă abia după ce Luther a anuntat printilor germani principiile Reformei”, scrie domnul Avramescu dîndu-ne a întelege că „modernitatea” astepta undeva, într-o debara, fluierul de început al lui Luther. Această lectură teleologică si prezentistă a istoriei Reformei – numită, în istoriografia britanică, old hat(Whig) sau old guard(marxistă) – nu se mai practică de aproximativ cincizeci de ani, de pe vremea debuturilor lui Sir Geoffrey Elton, fiind mai apoi demontată de întrega scoală istoriografică revizionistă, de la Christopher Haig, Eamon Duffy si David Cressy, la Peter Lake si J.C.D. Clark. Neintimidat însă de bibliografia ultimilor decenii, dl. Avramescu se dedă cu plăcere celor mai simpliste sloganuri istoriografice de sfîrsit de secol nouăsprezece: „Fără Reformă, nu am fi avut ziare, nu am fi avut Societatea Regală cu stiinta mecanică a naturii a lui Robert Boyle si a lui Isaac Newton […] nu am fi avut nici măcar cerealele de la micul dejun,” se înfiorează domnia-sa. Dl. Avramescu alege să ignore nu numai rolul catolicilor în dezvoltarea „stiintei noi” – de la Copernic la Galilei, si de la jansenistul Pascal la Iezuiti si Minimi  – dar si relatiile de multe ori persecutoare pe care le-a avut protestantismul cu stiinta si filosofia (de la prigoana anticarteziană dezlăntuită de Voetius si concedierea profesorilor de la Oxford sau Cambridge care nu semnau declaratia de credintă anglicană, pînă la actualele dezbateri între evolutionisti si protestantii adepti ai lui intelligent design, care nu e decît o reînviere a sistemului newtonian asa cum a fost el elaborat teologic de celebrele Boyle Lectures). 

În plus, faptul că un lucru s-a întîmplat nu înseamnă că el trebuia să se întîmple, asa si nu altfel. Nesocotirea contingentei istorice si eliminarea variabilelor si exceptiilor după modelul stiintelor sociale – precum politologia sau sociologia – îl duc pe dl. Avramescu la telescopări precum următoarea: „Biserica prezbiteriană a introdus, pentru prima dată, în Scotia, un sistem universal de educatie, animat de ideea că fiecare în parte trebuie să fie în stare să înteleagă singur Biblia. După două secole, scotienii descopereau locomotiva, logaritmii, macadamul si economia politică modernă.” 

Presupunînd că cineva ar dori să se convertească la o religie al cărei merit se socoteste în locomotive si metri pătrati de macadam, nu putem decît să regretăm că dl. Avramescu nu încearcă să fie mai specific. Domnia-sa scrie că prezbiterienii au dat lumii macadamul, calvinii genevezi au dat lumii pe Rousseau si pe „legendarii ceasornicari”, „quakerii au întemeiat Pennsylvania, iar puritanii Bostonul”, în vreme ce „Japonia s-a deschis către lumea modernă datorită protestantismului european si tunurilor americane”. Dl. Avramescu neglijează însă să precizeze la care dintre aceste confesiuni ar trebui românii să se convertească pentru a se bucura, în tihnă si cu profitabil temei, de foloasele „civilizatiei occidentale”? Pentru că ele nu sînt otova, între Archbishop Laud si Cotton Mather e o distantă ca între T.S. Eliot si Armata Salvării. quakerii au întemeiat Pennsylvania din cauza Puritanilor care i-au amendat, întemnitat si biciuit (au scăpat oricum mai ieftin decît indienii, căzuti pradă „războaielor sfinte”) silindu-i să împungă fuga mai la sud. Istoria Noii Anglii e plină de procese religioase, de persecutii si de excomunicări în urma cărora diferite grupuscule reformat-milenariste au fugit din Massachusetts în Rhode Island, Connecticut, Utah etc. Nici calvinii olandezi nu prea se dădeau în vînt după quakeri, după cum nici anglicanii nu se omorau după prezbiterieni. Adică, ba da, se omorau, deoarece din cauza lor, a intolerantei Kirk-ului,ziceau Anglicanii Vechiului Regim si mai nou Conrad Russell, s-a ajuns la război civil în Anglia, la decapitarea lui Charles I, si la exilul lui Charles II. Asadar, Reformă, Reformă, dar să stim si noi care e lozul cîstigător, care denominatiune e mai bună de primărie: să asfalteze, să fie punctuală cu ridicatul gunoiului, cu tunsul gazonului si cu alte asemenea victorii ale spiritului. 

În comparatie cu micile, desi îndelungatele si cumva sîngeroasele, dispute intestine protestante, Ortodoxia are, în viziunea dlui Avramescu, păcate mult mai grave: „Este oare o coincidentă că toate tările ortodoxe – Rusia, Belarus, Serbia, Bulgaria, Ucraina, cu partiala exceptie a Greciei – sînt exemple de dezastre economice si sociale?” Acestei întrebări a dlui Avramescu i se poate răspunde cel mai bine, în adevărată dialectică evanghelică, printr-o altă întrebare: Este oare o coincidentă că toate tările ortodoxe, cu exceptia Greciei, au avut de suportat decenii de dezastru economic si teroare socială comuniste? E oare o coincidentă faptul că în Cuba si în alte tări (catolice) din America Latină, din Africa sau din Asia unde a încercat/reusit să se instaleze, comunismul a produs dezastru economic si social? Nu trebuie să nesocotim nici ipoteza că, în nimicnicia noastră, nici măcar ingineria socială protestantă nu ne poate salva, după cum nu am observat să-i fi rentabilizat pe africanii convertiti de misionari baptisti, anglicani sau penticostali. Sau poate apartheid-ul Africii de Sud ar fi un exemplu de reusită protestantă africană.

Oscilînd astfel între Calvin si Pangloss, între acuta constiintă a mizeriei omenesti asa cum apare ea în cadrele vietii românesti si elatia indusă de contemplarea celei mai bune dintre lumile Occidentale posibile , dl. Avramescu, în răspăr cu istoria veacului trecut, e sigur că poate detecta în stranele Ortodoxiei viermele comunist: „În ce priveste România, o istoriografie patriotardă ne învată că Biserica Ortodoxă a fost un element central în identitatea românilor. Dacă este asa, atunci ar trebui să îsi asume răspunderea pentru marasmul în care se zbate această tară […] În secolul al XIX-lea, ortodoxia românească se organizează ca biserică de stat, ascunzîndu-se sub pulpana puterii politice, o poveste tristă, al cărei final îl găsim în dosarele de colaboratori de la CNSAS. Ce relevantă mai are o asemenea biserică, vă întreb?” Asadar, în vreme ce bisericile protestante, edictate de printii nord-europeni si folosite de acestia ca departament al cultelor, educatiei si moravurilor, merită extazele dlui Avramescu pentru meritul de a fi fost „element central” al identitătii si civilizatiei „omului european” (să întelegem că evreii nu sînt „oameni europeni”?), legăturile dintre Ortodoxie si poporul român sînt pură inventie patriotardă. Dl. Avramescu se declară consternat de predicile ortodoxe „în care se vorbeste despre «traditie», valorile «neamului» si despre «înainte-stătători». Dar Cristos nu a spus: Am venit să mîntuiesc poporul român! Mă îndoiesc că în planul Mîntuirii crestine natiunea aceasta are un loc rezervat. Nu cred că în Rai ne vom aseza pe bănci tricolore.” Desi nu stiu prea multe despre Rai – pînă si Dante e rezervat în privinta asta –, as îndrăzni să speculez că nu e ca o biserică protestantă unde se stă pe bănci. Dar pînă la băncile Raiului, tricolore sau de plus, un popas pe băncile unei biblioteci bune i-ar da prilejul dlui Avramescu să-si completeze bibliografia despre legăturile dintre protestantism si nationalism (se poate începe cu Patrick Collinson si Adrian Hastings). Dacă protestantii au ceva în comun cu ortodocsii, atunci e faptul că sînt organizati în biserici nationale autocefale, spre deosebire de Catolici. De aici, si pericolul filetismului. Discursul mesianic-national a jucat un rol important în dezvoltarea protestantismului, atît prin supralicitarea „puritătii” germane/nordice opuse coruptiei Romei/Sudului superstitios, cît si prin paradigma „noului Israel”, a „poporului ales”. Englezii, olandezii, americanii, toti au sucombat figurismului, ideii că au de jucat un rol mesianic după model veterotestamentar. Din punct de veder istoric, nationalismul e parte a discursului identitar protestant. Protestantă e si ideea pe care se bazează articolul dlui Avramescu, si anume că succesul material e un indiciu al „electiunii”, al „sfinteniei”, al atletismului spiritual. Apărută din nevoia de a mai îmblînzi asceticul discurs teologic al lui Calvin, descurajant pentru credinciosii nevrozati de tensiunea posibilei si probabilei damnări, belsugul exterior ca semn al mîntuirii e o „erezie” din punct de vedere al ortodoxiei predestinationiste calvin-augustiniene.

Admitînd că algoritmii istoriei pot fi calculati cu abacul dlui Avramescu, de ce să ne oprim la rolul protestantismului în dezvoltarea ceasurilor cu cuc si a căilor ferate, de ce să nu mergem de la vînătorile de vrăjitoare, pînă la comunism (de la Marx si Engels, pînă la fabienii eugenisti), rasism fundamentalist (vezi Episcopalienii în secolele XVII-XIX si, în secolul XX, Southern Baptists si K.K.K., organizat pe structură de lojă masonică protestantă), eugenia suedezilor care le-a îngăduit mai apoi să aibă un sistem de asigurări sociale relaxat, eficientele masacre coloniale, militarismul prusac si strînsa legătură dintre Biserica Lutherană germană si hitlerism, persecutia Catoliclor irlandezi de către Anglicani, colaborarea cu regimul comunist a clerului polonez si maghiar, atît catolic cît si protestant, si alte delicatesuri „tolerante” si „verticale”. Dacă totul e determinat de religie, atunci extrema stîngă occidentală (left-wing nuts) are dreptate atunci cînd consideră religia o unealtă a exploatării, imperialismului si opresiunii. De fapt, acuzatiile intelectualilor de stînga occidentali ne arată că relatia dintre Protestantism si the chattering classes/ „clasele sporovăitoare”, nu e cu nimic mai bună decît relatia dintre Ortodoxie si „societatea civilă” românească, cu singura deosebire că, la protestanti, pietismul, păsunismul popular stie să combată mai cu spor convusliunile antireligioase ale „oamenilor de gust”.

În fine, dacă tot e să ne convertim la o religie solvabilă, de ce să nu mergem pe mîna ateismului? Dacă protestantismul ne-a adus modernitatea, ateismul ne-a adus postmodernitatea. Căile ferate si sistemul mecanicii celeste al lui Newton sînt depăsite, si protestantismul odată cu ele, după cum o dovedesc băncile goale din catedralele muzeu. Descoperirea si decriptarea genomului uman, cea mai mare izbîndă stiintifică de la Newton încoace, ne-au adus-o si o duc la îndeplinire atei precum James D. Watson, Francis Crick sau cei 93% dintre membrii Academiei Nationale Americane de Stiinte care se declară „necredinciosi”. Poate că, în spiritul proverbialei noastre capacităti de a „arde etapele”, am luat-o deja înaintea Occidentului, de vreme ce dl. Avramescu e convins că: „Din punct de vedere practic, România este oricum o tară ateistă”. sîntem deci în avangardă! Poate că actuala stare a României nu se datorează Ortodoxiei, ci ateismului prin care ne bransăm la „noua ordine mondială”. Poate că actuala mizerie românească promite lucruri mari, poate că nu e decît echivalentul dezolării Angliei Revolutiei Industriale. Trăim în plin Dickens: orice anglofil autentic ar trebui să jubileze. 

În această lumină, proiectul reformator al dlui Avramescu ne apare doar ca mostră a paseismului unui intelectual pe care dragostea de Hobbes, Oldenburg si Reform Club l-a făcut să se piardă cu firea. Oricui i se poate întîmpla, o dată. Singurul mod de a evita repetarea acestor momente ne e indicat tot de dl. Avramescu atunci cînd ne îndeamnă să „interiorizăm si să practicăm” reforma în „interior”. Pornind de la acest principiu, mi-e teamă că, în conformitate cu logica precipitată a domniei-sale, dlui Avramescu nu îi rămîne altceva de făcut decît să se reformeze si să tacă. „Elementary, old bean”.