Între succes și vocaţie

Probabil dacă am face un sondaj de opinie în rândul celor care acum sunt la început de cale şi încearcă să se realizeze într-un fel sau altul, adresându-le întrebarea: “Ce este cel mai important în această viaţă?”, cu siguranţă răspunsul cel mai frecvent ar fi – să te realizezi, să devii un om de succes. Această realizare şi succes ar presupune diverse criterii de la o persoană la alta, totuşi în esenţă acestea ar fi – să am o muncă prestigioasă, o bunăstare materială şi respectul şi aprecierea celor din jur.

Astfel acestui succes îi consacrăm mai întreaga viaţă. Iniţial părinţii încearcă se ne dea posibiliatatea de a merge la cele mai bune şcoli, de a urma o facultate la una din cele mai prestigioase universitaţi. În paralel înfăptuim diverse studii şi activităţi care ne vor duce către realiazarea acelui miraclos „succes”. Pentru societatea de astăzi nu mai sunt „de succes” cei care vor să-şi îndeplinească vocaţia, care aleg să fie educători sau profesori. Sau cu atât mai mult acei, care ar alege medicina, nu de dragul unei posibile bunăstări, ci pentru slujirea aproapelui, care ar dori să o profeseze şi în cel mai îndepărtat colţişor al ţării, ştiind că nu o fac în zădar, ci pentru că aceasta le este chemarea, că acesta le este talantul oferit de Dumnezeu.

Desigur mulţi vor zice: şi cum să trăieşti cu acel salariu oferit astăzi, cum să-ţi întreţii o familie, să-ţi creşti copiii. Dar de fapt nu există acei care cu adevărat să-şi îndeplinească vocaţia şi să moară de foame. Desigur că nici elicopter în curte nu vor avea, căci Dumnezeu nicicând nu ne dă extremele. Dar dacă vei munci cu adevărat şi te vei consacra muncii pe care o faci, vei activa din dragoste pentru oameni şi Dumnezeu, vei avea şi cele necesare.

Atitudinea creștină faţă de succes este una simplă: scopul nu ar trebui să intre în conflict cu viziunea mea asupra lumii, trebuie să muncesc mult, onest şi cu dăruire, și în cazul în care rezultatul pe care mi-l doream este unul vizibil – să-i mulţumesc Domnului şi să-mi continui calea!

Dacă am reuşit să realizez ceva (am o afacere prosperă, în paralel devin o persoană recunscută , oamenii cu un renume apreciază că ceea ce fac eu, este calitativ şi bun), ar fi greșit să pretind că nu mă bucură acest fapt, de fapt, ar fi chiar o ipocrizie .

Dar ce e de făcut atunci când succesul ne ocoleşte? Să începem prin încercarea de a înțelege ce anume ne deranjează: că nu ne reuşeşte ceea ce ne-am dori noi, sau totuşi lipsa recunoașterii. În primul caz am putea să fim mai insitenţi, dublând eforturile depuse, cerând ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune, apelând şi la părerea duhovnicului: poate mai bine să încerc o altă activitate? În cel de-al doilea caz – să ne amintim că dorinţa aprecierii lumii acesteia – este ridicolă și goană după vânt .

Cel mai important e ca în orice activitate să muncim de dragul conținutului său și nu pentru apreciere şi succes. Acest lucru poate fi formulat astfel: nu contează dacă voi fi primul în această categorie, totuşi o voi face-o în continuare pe atât de bine, pe cât îmi stă în putere, pentru că îmi place această muncă, pentru că o consider necesară și utilă, şi de fapt o datorie a mea.

Chiar și în lumea monahismului şi a preoţiei există aprecieri pentru munca depusă şi slujirea înfăptuită. Cu atât mai mult se pot bucura de aprecieri cei ce duc o viaţă în lume, aprecierea nefiind în contradicție cu creștinismul. Totuşi succesul și munca cu dăruire nu sunt neapărat sinonime.

Omul este chemat să-şi înmulțească talanții primiţi de la Dumnezeu, iar acest lucru este posibil doar printr-un efort de voință, prin muncă. Dar dacă munceşti cu dedicare deplină, și oricum nu ai mari realizări, nu ar trebui să consideri că viaţa este un insucces, fiecare are o anumită limită a puterilor, a darului primit.

Este probabil foarte greu să munceşti doar pentru realizarea unui succes în viaţă, pentru a fi apreciat şi respectat. Hristos ne spune „Slavă de la oameni nu primesc”(Ioan 5,41), astfel îndemnându-ne la un alt scop, la o altă slujire. Este total diferit când munceşti, depunând efort de dragul muncii pe care o faci, din dragostea pentru cei pentru care o faci.

Este foarte important ca fiecare dintre noi să muncească cu dăruire, cu dragoste faţă de munca pe care o face. Deşi noi nu conştientizăm, totuşi foarte mult depindem de cei din jur. „O muncă de nimic” a unei asistente medicale sau a unei profesoare, după cum le poate aprecia societatea astăzi, poate deveni o adevărată tragedie. A înfăptuit o greşeală – şi nu mai suntem la fel de sănătoşi, a fost neglijentă şi indiferentă faţă de copil, rănile sufleteşti provocate, pot fi distrugătoare.

Să încercăm să căutăm mai puţin succesul acestei lumi şi să tindem către înmulţirea şi realizarea darurilor primite. Să încercăm să ne îndeplinim vocaţia adevărată. Să ne facem munca cu dăruire şi cu dragoste, iar de va fi aşa, când vom fi judecaţi de Hristos la a doua Sa venire, vom auzi:

Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. (Mt.25.23).

Muncind cu dragoste şi dăruire acolo unde suntem, o să simţim că Dumnezeu ne-a ales pentru o finalitate mult mai înaltă decât cea pe care ne-am stabilit-o noi. Atunci vom simţi că ne-am atins vocaţia şi chiar succesul: când Dumnezeu ne va propune ceva mult mai înalt, decât ne-am propus iniţial.

Natalia Lozan