O zi de Pateric cu maica Luciana de la Buciumeni

Exemplul unei maici nonagenare, care se nevoieşte de mai bine de şapte decenii în aceeaşi mănăstire şi care vine în continuarea unei filiaţii de schimnice care au asigurat, dincolo de cele văzute, o înaltă trăire ascetică în vremuri în care trupul viu al monahismului românesc a fost amputat de comunism, este pentru noi, cei de astăzi, ca o gură de oxigen. Maica Luciana Partenie, de la Mănăstirea Buciumeni, din Arhiepiscopia Dunării de Jos, la cei 92 de ani, luminează cu strălucirea memoriei şi cuvântul cuvioşiei sale prezentul nostru bezmetic.

Într-una din zilele acestei veri, i-am trecut şi noi pragul Lucianei Partenie, o maică de 92 de ani, din puternica vatră monahală a Buciumenilor, din judeţul Galaţi, Arhiepiscopia Dunării de Jos. Calmă, zâmbitoare, te cântăreşte de cum îi calci pragul şi ştie, cu siguranţă, din primul moment, cu cine are de-a face. Ne-a primit aşezată pe marginea patului, cercetându-ne pe interior, cu curiozitatea şi ştiinţa marilor rugători ai pustiei, „citindu-ne“ direct în inimă. Ce a văzut, ce a aflat după această „scanare“, nu ştim. Cert este că a acceptat să răspundă întrebărilor noastre, cu măsură însă, căci nu slobozenia vorbei, ci tăcerea îi este mai aproape monahului.

Ucenica schimnicei Teoctista

Maica Luciana Partenie trăieşte în Mănăstirea Buciumeni din 1940. Adică de la începutul îmbrăcării sale în haina îngerească a călugăriei. A fost ucenica maicii Teoctista Busuioc, schimnica care s-a nevoit 15 ani într-o scobitură de munte, la vreo 25 de kilometri de Peştera Sfintei Teodora de la Sihla, în adâncimea pădurilor, până ce acestea s-au pus în tăiere şi lumea a început să tulbure cu prezenţa ei rătăcită taina şi liniştea pustiei; maica de 83 de ani, care primise marea schimă la Ierusalim şi care, în 1977, în chilia ei de la Buciumeni, într-o zi, i-a spus uceniţei sale că „mâine la 8:00 mă duc la Domnul!“, fiind grijită cu cele de drum de părintele Clement de la Sihastru, înştiinţat şi el de acelaşi înger de plecarea călugăriţei…

Opt ani singură în mănăstire

„În 1960, mănăstirea a fost închisă de comunişti, iar maicile au fost alungate. Am rămas doar eu cu maica schimnică Teoctista. După plecarea ei la Domnul, am fost încadrată ca îngrijitor de biserică şi de cimitir“, ne povesteşte maica Luciana, punctând momentele importante ale vieţii ei de mănăstire: intrarea în monahism, fuga de acasă la mănăstire, încurajată de o nană şi ascunsă sub coceni într-o căruţă cu boi, condusă de un frate mai mic, primirea în mănăstire, supărarea tatălui, împăcarea lui de către maica stareţă Leonida Vrânceanu etc.

„După chemarea maicii Teoctista la Domnul şi închiderea mănăstirii noastre, mergeam 7 kilometri până la Mănăstirea Sihastru, prin pădure, la slujbă. Mă întâlneam cu turme de mistreţi, dar le ocoleam şi nu-mi făceau nimic. Opt ani am stat singură în mănăstire. Aveam grijă de biserică, făceam candelele, făceam curăţenie, aveam grijă de cimitir. Nu puteam să las mănăstirea în părăginire. Apoi, o vreme, aici a funcţionat o tabără de preşcolari. Mă necăjeau copiii. Scriau cu pământ pe ferestre! Mă odihneam puţin, căci atunci când dormi prea mult ai vise multe şi te poţi sminti. Iarna mai venea lupul la colţul prispei. Dar eu strigam la el şi pleca. Într-un an cu zăpadă până în vârful merilor, am mâncat o săptămână numai grăunţe fierte. Şi în tot timpul acesta îmi făceam canonul, cum puteam şi eu. Citeam în biserică. Citeam zilnic din Psaltirea asta, pe care o am de peste 70 de ani. Cât am stat singură aici, mă controla miliţia. Nu aveam voie să găzduiesc pe nimeni. Într-o zi, la vreo şase ani după ce s-a dus maica mea, a venit unul Metodi. Hoţ mare! Dar eu nu ştiam cine e! M-a întrebat cu cine sunt în mănăstire şi i-am răspuns că sunt cu Dumnezeu. Venise cu vreo trei după el. Mi-a cerut să doarmă în fânul din grajdul vechi. Eu nu i-am dat voie, dar m-a ameninţat să nu spun la nimeni, şi n-am avut ce face. Niciodată nu am vorbit despre el. O fac acum, pentru că Metodi e mort de un an. N-am spus nimic, pentru că mi-a fost frică. Omul ajunsese mare. Făcuse Şcoala «Ştefan Gheorghiu»!“ ne spune maica.

A face ascultare doar pentru bine

Timpul tors se înfăşura nevăzut pe fusul după-amiezii. Ascultam fascinaţi povestirile acestei maici, care a trăit ca o pustnică în mijlocul pustiului comunist, prefăcându-i prigoana în dulceaţa nevoirii de sine şi în dragoste adâncă pentru Dumnezeu. „Cel mai mult în mănăstire mi-a plăcut ascultarea. Ştiu şi o poezie despre ea: Ascultarea este-o floare,/ Rară sfântă şi curată./ Ea din început a fost/ Chiar de Dumnezeu lăsată./ Ascultarea-i o podoabă/ Drepţilor din cerul sfânt,/ Căci cu ea se-mpodobiră,/ Cât au fost pe acest pământ./ De n-aş fi avut în viaţă/ Crinul ascultării sfinte/ N-aş fi fost ca pârâiaşul/ Prin livezile-nflorite…

Ascultarea în mănăstire este mare lucru. Este supunere la stăpânire. Că stăpânirea de la Dumnezeu este. Poate să fie şi un băţ pus în mijlocul poporului, dar dacă este trimis de la Dumnezeu, trebuie să-i faci ascultare!“, mărturiseşte maica.

Am întrebat-o ce sfat ne-ar da nou, celor din pustiul acestui prezent bezmeticit. „Urmaţi calea Domnului! Sculaţi-vă de dimineaţă, închinaţi-vă, spuneţi rugăciunea de mulţumire Domnului, faceţi ascultare pentru bine. Nu pentru rău. De la maica mea schimnică am învăţat să rămân în mănăstire şi să am răbdare. Să mă rog la Maica Domnului, ca să fiu izbăvită de tot răul. Să mulţumesc Domnului pentru toate. De când fac acestea, nu am păţit nimic, niciodată. M-a apărat Maica Domnului. Să stai singură atâţia ani aici nu o poţi face decât cu sprijinul ei. Când veneau ăia de la partid şi mă întrebau cum stau eu singură în mijlocul pădurii, le spuneam că nu sunt singură, ci cu Maica Domnului!“, ne mărturiseşte aceasta.

Puternică, bucuroasă şi răbdătoare

Ne-am luat în cele din urmă la revedere de la maica Luciana şi am plecat să-i vizităm vechea chilie. În muzeul mănăstirii, i-am descoperit icoana care i-a stat călăuză şi martor zbuciumului, lacrimilor, bucuriilor şi rugăciunilor ei. O icoană veche, aparte, cu Iisus Pruncul dormind. Şi-n taina acestei icoane, am înţeles noi că de fapt maica Luciana nu a fost niciodată singură. Că nimic din nevoirile ei nu a rămas nerăsplătit. O mărturisesc amintirile ei, zâmbetul şi dragostea cu care te primeşte şi mai ales lumina pe care o simţi izvorând din toată fiinţa cuvioşiei sale. Şi, atunci, este firesc să te întrebi: oare cum de se poate aceasta? Cum de se plinesc toate într-un trup zdrumicat zi de zi, ceas de ceas de truda ascultărilor şi a sutelor, miilor de mătănii şi închinări în cumpăna nopţilor? Ce o face atât de puternică pe maica Luciana şi acum, la 92 de ani?

Încercând un răspuns, nu ne putem gândi decât la lecţia fundamentală a vieţii, pe care maica şi-a însuşit-o, cu seninătate şi bucurie, cu inocenţă, răbdare şi tăcere. Cu multă tăcere: ascultarea! Ascultarea ce se aşază firesc în toată trăirea fiinţei ei, ca rod al unei continuităţi neîntrerupte a unei filiaţii de schimnice, care s-au nevoit la Buciumeni de-a lungul vremii, precum cuvioasele Teoctista Busuioc şi Agata Ciuciu, ale căror vieţi luminează continuu prezentul din fereastra Patericului românesc…