Pentru aceasta ne atragem ispite, pentru că mergem împotriva smere­niei, împotriva dragostei

Ascultarea de duhovnic înseamnă că pentru fiecare hotărâre sau pas pe care do­resc să îl fac trebuie să cer binecuvântarea duhovnicului?

– Lumea înţelege ascultarea de duhovnic ca pe un fel de aprobare a unui act, a unei acţiuni. Vreau să fac cutare lucru, am aprobare sau nu am aprobare? Din păcate mulţi rămân doar la asta.

Eu nu cer aprobarea duhovnicului meu, ci cu toată smerenia îl întreb dacă e bine ceea ce vreau să fac. Când venim la duhovnic, trebuie să fim gata să renunţăm la hotărârea noastră în favoarea hotărârii duhovnicului.

Omul cu experienţă duhovnicească, omul cu experienţă în lupta cu patimile şi cu demonii, cunoaşte că toate loviturile pe care le-a primit, toate înfrângerile şi faptele lui de ruşine s-au datorat faptului că s-a încrezut în cugetul său. Pri­vesc înapoi şi văd că, de câte ori am făcut o faptă de ruşine, am făcut-o prin propria hotărâre, convins că voi face ceva bun. Dacă faptele noastre şi hotărârile luate cu de la sine putere nu au adus încă roadele despre care vorbesc, mai este vreme.

Un om cu experienţă duhovnicească îşi pune întotdeauna cugetul la încerca­re. Nu primesc îndată gândul care mi-a venit. Fă cutare! Voi face o treabă grozavă şi îl voi întrece pe cutare sau cutare. Merg la duhovnicul meu nu căutând să-mi aprobe această hotărâre pe care eu o cred bună, ci întrebându-l: „Părinte, am cutare gând, cum crezi, este bun acest gând sau nu este bun?”

Aşa vedem că făceau călugării în Pa­teric, venind la avva Sisoe, la avva Antonie: „avva, voiesc să fac cutare lucru. Ce zici, bine fac?” „Nu-ţi este de folos, fiule!” sau „Domnul să te binecuvânteze!” Pentru aceasta merg eu la duhovnic şi pentru asta îl ascult şi cred că Dumnezeu îmi dă răspuns pentru smerenia mea, pentru că mă vede sincer în cău­tarea adevărului, în căutarea smereniei.

Din această stare a neîncrederii în propriul cuget cer binecuvântare de la duhovnic şi îl ascult. Desigur că sunt liber să fac ce voiesc, dar voi culege roadele. Pentru că atunci când nu accept un sfat, ispita în care intru nu se datorează atât faptului că nu mi-am ascultat du­hovnicul, ci mai ales că m-am încrezut în cugetul meu. Şi Adam s-a încrezut în cugetul său, şi Eva s-a încrezut în puterea ei oratorică şi polemistă când a intrat în discuţie cu diavolul. Şi până la urmă au pierdut. Pentru aceasta ne atragem ispite, pentru că mergem împotriva smere­niei, împotriva dragostei.

Extras din Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, p. 51-53