Douăzeci de pricini pentru care trăiesc oamenii

Mi se pare că pricinile pentru care trăim pe acest pămînt sunt multe. Dar din cele multe voi însemna aici pe acestea:

Întîia pricină pentru care noi trăim pe pămînt este că nu am fost vrednici să trăim în Rai. Şi de aceea am fost izgoniţi pe pămînt, pentru că am călcat porunca lui Dumnezeu (Fac. 3, 6, 12, 23).

A doua pricină este pentru a ne face canonul aici pe pămînt întru necazuri şi sudoarea feţii pînă la moarte (Fac. 3, 17-19).

A treia pentru ca împlinind binecuvîntarea lui Dumnezeu să crească şi să se înmulţească oamenii pe pămînt (Fac. 1, 28).

A patra pentru ca oamenii să stăpînească pămîntul şi toate vieţuitoarele cele făcute de Dumnezeu, în apă, în aer şi pe pămînt (Fac. 1, 26).

A cincea pentru ca să păzim poruncile lui Dumnezeu aici pe pămînt unde am fost izgoniţi şi prin păzirea lor să intrăm iarăşi în patria noastră cea veche, Raiul (Mat. 19, 17; Num. 15, 40; Col. 1, 13).

A şasea pentru ca prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu să ne mîntuim (Ps. 3, 8; 36, 39; I Ioan 2, 25; I Tim. 4, 8; Ioan 5, 24).

A şaptea pentru ca să facă oamenii voia lui Dumnezeu “precum în cer aşa şi pe pămînt” (Mat. 6, 10; 26, 39; Luca. 22, 42).

A opta pentru ca să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, din tot cugetul nostru şi din toată puterea noastră (Deut. 6, 5; Mat. 22,37-38).

A noua pentru ca din iubirea noastră faţă de Dumnezeu să-i păzim poruncile Lui şi să ne facem locaş lui Dumnezeu, după cea scrisă: “,Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeste pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”. Şi iarăşi: “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvîntul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi pe el, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 21-23; I Ioan 5, 2; II Ioan 5, 6).

A zecea pricină pentru care trăim pe pămînt este spre a împlini Legea lui Dumnezeu prin a ne iubi unii pe alţii şi pe aproapele ca pe noi înşine, deoarece dragostea este împlinirea Legii (Rom. 13, 8-10).

A unsprezecea este pentru ca să trăim pe acest pămînt ca fraţii şi ca familie împreună cu toate popoarele lumii, deoarece avem acelaşi Tată în ceruri, după cum spune Scriptura: Oare nu este un singur părinte pentru noi toţi? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu? Şi iarăşi: “Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru noi toţi” (Efes. 4, 6).

A douăsprezecea pentru ca să ne veselim cu nădejdea mîntuirii noastre, cugetînd pururea la Taina Iconomiei în Trup a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care a mîntuit lumea prin împreuna lucrare a celor patru însuşiri ale Sale:

Bunătatea Sa cea desăvîrşită,
Înţelepciunea Sa cea desăvîrşită,
Dragostea Sa cea desăvîrşită,

Puterea lui cea desăvîrşită, după cum zic despre aceasta purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri Maxim Mărturisitorul şi Grigore de Nyssa. Căci bunătatea lui Dumnezeu s-a arătat prin aceea că nu a trecut cu vederea zidirea Sa cea zdrobită de diavol, ci milostivindu-se de a doua oară o a zidit pe ea. Înţelepciunea, că a izvodit chipul zidirii de-a doua oară, şi al vindecării. Dreptatea, că nu cu tiranie a făcut mîntuirea omului celui ce de voie se stăpînea de păcate şi de diavolul. Iar puterea, că nu a îngăduit desăvîrşit să slăbească firea omenească cea coruptă în Rai, făcînd-o astfel îndemînatică de a se putea reînnoi spre mîntuire la plinirea vremii (Vezi la Sfîntul Nicodim Aghioritul, “Paza celor cinci simţuri”, cap.XI despre “Tai¬na Iconomiei în Trup a Domnului”, pp. 383-384, M-rea Neamţ, 1826).

A treisprezecea pricină pentru care trăim pe pămînt este pentru ca prin privirea zidirilor celor făcute de Dumnezeu şi prin înţelegerea cea despre buna orînduială a mişcarii lor, ca printr-o oglindă să privim cu mintea la Ziditorul lor şi să-I cunoaştem veşnica Lui putere şi Dumnezeire (Rom. 1, 20; Ps. 17, 1-2; Înţel. lui Solomon 13, 3-5, Is. Sirah 42, 20-22; 43, 1-7 s.a.).

A patrusprezecea pricină pentru care trăiesc oamenii pe pămînt este ca ei, prin bogoslovia cea adeveritoare şi prin cea tăgăduitoare (sau cum i se mai zice catafatică – pozitivă şi apofatică – negativă), pururea să cunoască pe Dumnezeu şi minunile Lui din toata zidirea şi din aceasta pururea să se îndemne a-L iubi pe El şi a-L lăuda neîncetat (I Tes. 5, 17; Ps. 33, 1). Deoarece, după dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu şi toate se zice şi este cu dumnezeiasca cuviinţă ca un pricinuitor al tuturor (adică după bogoslovia cea adeveritoare), şi nimic din toate nu este, fiind mai presus de fiinţă (după bogoslovia cea tăgăduitoare). Zice Încă cu împreună glăsuire şi dumnezeiescul Părinte Dionisie Areopagitul ca “Dumnezeu şi din toate cele ce sunt se laudă după asemănarea tuturor cărora este pricinuitor. Şi este iarăşi prea dumnezeiască cunoştinţă a lui Dumnezeu ceea ce prin necunoştinţă se cunoaşte, după unirea cea mai presus de minte”. Şi iarăşi: “Dumnezeu şi intru toate toate este şi întru nimeni nimic. Şi dintru toate tuturor se cunoaşte, si din nimic nimănui” (Sfîntul Dionisie Areopagitul, cap. 7 din “Despre dumnezeieştile numiri”. Vezi si la Sfîntul Nicodim Aghioritul, op. cit., pp. 359-360). Deci toţi cei ce trăiesc pe pămînt sunt datori a-L cunoaşte şi a-L lăuda pe Ziditorul lor şi a toată făptura, Dumnezeu, şi în cele ce Îl înţeleg din zidiri şi din Sfintele Scripturi să-L laude pe El ziua şi noaptea (Ps]. 41, 1-2). Iar în cele ce covîrşesc pe a lor minte să-L slăvească prin spaimă şi minune, deoarece cele mai presus de minte, de minunare şi de spaimă sunt pricinuitoare. Apoi sa inteleaga ca zidirea lui Dumnezeu este tal¬cuire a Scripturii, iar Scriptura este talcuire a zidirii (Sfîntul N. Aghioritul, op. cit., p. 772).

A cincisprezecea pricină pentru care oa¬menii trăiesc pe pămînt este de a se face dumnezei după dar, după cea scrisă: “Eu am zis: «Dumnezei sunteţi…»” (Ps. 81, 6). Dumnezeu, din nemărginita Sa bunătate şi dragoste faţă de om, a binevoit de a face pe om alt dumnezeu peste toate cele facute de El. Şi după cum El stăpîneşte toate ca Cel ce este Ziditor a toate, aşa şi oamenii ca dumnezei după dar să stăpînească toate cele făcute de El pe pămînt.

A şaisprezecea pricină pentru care trăim pe pămînt este de a împlini porunca cea dată de Dumnezeu Care zice: “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc. 6, 36).

A şaptesprezecea pricină este pentru ca să plinim altă poruncă a Mîntuitorului Care zice: „Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este.” (Mat. 5, 48).

A optsprezecea pricină este de a sluji lui Dumnezeu cu frică şi a ne bucura Lui cu cutremur (Ps. 2, 11).

A nouăsprezecea pricină pentru care oamenii trăiesc pe pămînt este de a împlini porunca cea dată de Mîntuitorul de a se iubi unii pe alţii precum şi El ne-a iubit pe noi (Ioan 15, 12), şi de a iubi pe vrăjmaşii noştri (Mat. 5, 44). Ca prin această iubire să ne facem după putere asemenea Lui şi fii ai Tatălui nostru Celui din ceruri. Că El face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mat. 5, 45; Lc. 6, 35-36).

Şi, în sfîrşit, zic că a douăzecea pricină pentru care trăiesc oamenii pe pămînt este ca toţi împreună să-L laude pe El, după cum Duhul Sfînt ne învaţă zicînd: „Lăudaţi pe Domnul toate neamurile; lăudaţi-L pe El toate popoarele; Că s-a întărit mila Lui peste noi şi adevărul Domnului rămîne în veac” (Ps. 116, 1-2). Amin!

de Arhimandrit CLEOPA ILIE