Bătrânul Simeon; singurul vieţuitor al monahismului românesc călugărit la vârsta de 100 de ani

A străbate, la pas, potecile rătăcite prin Munţii Builei este dintru început nevoinţă. Drumul până în inima munţilor este foarte greu, mai ales pentru aceia mai puţin obişnuiţi cu suişul şi coborâşul printre stânci, unde rădăcinile proeminente ale fagilor îţi dau tot timpul senzaţia că trebuie să te agăţi de ele pentru a putea învinge povârnişul. După câteva ore de mers, am ajuns în gura de rai a Schitului Pătrunsa, acolo unde totul este pace şi linişte, într-o deplină şi fericită armonie. Călugării îşi vedeau fiecare de ascultările lor, iar cel mai vârstnic dintre ei, monahul Simeon, singurul bătrân călugărit după un secol de viaţă, ne-a primit în chilia sa, unde aveam să aflăm urcuşul spiritual al unui destin, care a culminat cu tunderea în monahism, la venerabila vârstă de 100 de ani.

S-a născut într-o familie de olteni din Vânju Mare

Ce poate fi mai frumos, decât să vieţuieşti în imediata apropiere a bisericii schitului! Chilia monahului este înconjurată de viaţă, în totala accepţiune a cuvântului. Pe acolo trec şi sentorc toţi cei care trudesc în ascultare, nimeni nu se lasă furat de tumultul treburilor şi nimeni nu uită să ceară blagoslovenie bătrânului. Când am ajuns, acesta era în faţa chiliei, cu privirea spre turla bisericii şi cu mâinile împreunate, în semn de-nchinăciune. Neam apropiat cu sfială ca nu cumva să-l tulburăm din rugăciune, dar el a surâs întrebător, ca şi când se minuna de faptul că ne-am încumetat să înfruntăm Munţii Builei şi, ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa. În încăperea aceea modestă, aveam să desluşesc o pace adâncă, mângâiată de o rază de lumină care se strecura printr- un ochi de geam aburit. Îmi rostuiam cu grijă fiecare gând, încercând să-mi ascund emoţia de a lua cuvânt de învăţătură de la un astfel de om. Bătrânul Simeon a început să-mi relateze momente de viaţă, care începeau acum aproape 100 de ani, undeva în Mehedinţi, la Vânju Mare. Mi-a vorbit despre familia din care plecase şi a cărei longevitate o moşteneşte. Părinţii săi au fost oameni simpli, care se îndeletniceau cu munca pământului, dar au avut grijă să-şi crească toţi cei şase copii în spiritul credinţei creştine şi al dragostei pentru muncă. Toţi fraţii au fost atraşi de învăţătură, doi dintre ei ajungând chiar profesori universitari.

Asceza şi rugăciunea au şters toată grija cea lumească

Cu mare bucurie l-am ascultat, încercând să delimitez contrastul între vocea- i extrem de penetrantă şi zâmbetul, care nu-i dispărea nici o clipă. Vorbele simple ale acestui oltean neaoş erau fascinante, de o sinceritate debordantă. Despre anii pe care i-a trăit în lume avea multe poveşti interesante, unele mai blânde, altele mai dure, după cum au fost vremurile. Monahul Simeon nu era un înţelept, ci mai degrabă înţelepţit. După un secol de viaţă, bătrânul nu se sfia să ne povestească despre bunele şi relele pe care le-a trăit în lume şi nu încerca să ascundă faptul că la vremea aceea a făcut de toate, trecând prin toate păcatele şi nimicniciile vieţii. Pe Dumnezeu a început să Îl cunoască destul de târziu şi se căieşte sincer pentru anii în care s-a dedulcit cu patimile şi plăcerile vieţii, dar după toate astea, a încercat să tragă linie şi să se cerceteze în profunzimea fiinţei sale rătăcite. Văzând cât de sărac sufleteşte se găsea, a hotărât atunci să plece în căutarea lui Dumnezeu. N-a fost deloc uşor drumul spre mântuire, iar căile cercetate o viaţă au dus toate în acelaşi loc al rugăciunii. Fratele Victor, căci acesta era numele lui de mirean, nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată. A trăit cumpătat,carne a mâncat doar în copilărie, iar fiertura de legume şi ceaiurile de plante i-au dat întotdeauna sentimentul de saţietate. Secretul sănătăţii sale are o temelie fondată pe post şi rugăciune.

Frăsinei, primul popas spre mântuire

A venit o vreme, după ce viaţa i-a desluşit suişuri şi nebănuite coborâşuri, când fratele Victor a privit neputincios spre cer, rugându-se la Puterile Cereşti să-i arate calea spre locul în care săşi poată plânge păcatele. Aşa a ajuns în obştea de la Frăsinei, unde a rămas zeci de ani ca frate de mănăstire. Întrebându- l de ce nu s-a călugărit atâta amar de vreme, m-a privit fix şi, renunţând la zâmbetul de până atunci, mi-a mărturisit că încă din tinereţe făcuse un jurământ cu sine însuşi, acela de a se călugări doar la vârsta la care ispitele vor fi din ce în ce mai puţine şi când calea spre mântuire îi va fi pe deplin cunoscută. Încercările însă au fost nenumărate şi cu cât se apropia mai mult de Dumnezeu, cu atât necuratul îl ispitea mai tare. A făcut ascultare la grajduri, la grădină, la muncile forestiere şi la tot ceea ce implica viaţa de frate de mănăstire la Frăsinei. Viaţa monahală i-a desluşit cele mai întortocheate căi spre cele sfinte, dobândind în felul acesta o trăire monastică aparte. Odată ajuns aici, s-a rupt definitiv de viaţa pe care o trăise în lume, lăsând în urmă dulceaţa înşelătoare a vieţii, pe care a înlocuit-o pentru totdeauna cu asceza şi rugăciunea.

 A primit jugul monastic la un secol de viaţă

Acum vreo doisprezece ani, Dumnezeu şi Maica Domnului au rânduit ca fratele Victor să mai urce o treaptă a căii spre mântuire şi, după ce a trăit o vreme prin pădurile din Munţii Builei, a urmat cărăruia care se opreşte la Schitul Pătrunsa şi a rămas aici pentru totdeauna. Iată că după zeci de ani de căutări şi incertitudini, a ales săşi trăiască ultimii ani din viaţă în sihăstria Pătrunsa. Mi-a povestit cât de fericit era în obşte şi cât de mult îi datora părintelui Varsanufie Gherghel, stareţul mănăstirii, care, pe lângă faptul că l-a primit în familia monahală a schitului, l-a ajutat să îmbrace haina curată a călugăriei. Nu e zgârcit la vorbă monahul Simeon, dar când vine vorba despre ziua în care a devenit călugăr, bătrânul se pierde cu firea, ridicându-şi privirea spre cer. I-am respectat tăcerea, încercând să păstrez doar ceea ce clipa lăsa să se cearnă printre nemărturisite trăiri: “Nu m-a lăsat Bunul Dumnezeu, când am împlinit 100 de ani, m-am călugărit. Vedeţi dumneavoastră, există pentru fiecare o vârstă a minţii, la care se trezeşte în noi credinţa de creştini”, mi-a spus bătrânul, cu privirea înălţată spre cer, în semn de binecuvânt. Iar astăzi, el însuşi ne priveşte din ceruri, acolo unde a trecut la Domnul, la venerabila vârstă de 101 ani.

Mariana Borloveanu,

Revista Lumea credintei nr. 9 (134), septembrie 2014