Icoanele Maicii Domnului

Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes este cel care a dat impuls răspândirii deosebite a cinstirii Maicii Domnului în Biserică. Un alt sinod ecumenic, al Vll-lea, de la Niceea (787) a avut însă, mai cu seamă în Răsărit, o mare influenţă asupra dezvoltării cultului cinstirii icoanelor, în general, şi a icoanelor Maicii Domnului, în special.

Maica Domnului este reprezentată în general în conca absidei bisericilor, deasupra sfântului altar, cu Fiul său dumnezeiesc în braţe, ţinându-L pe genunchi, prin ea s-a înfăptuit planul de mântuire, care a dat roade pentru prima dată şi pe deplin în dânsa. Ea este astfel icoana personală a Bisericii.

Înaintea iconostasului, la dreapta şi la stânga, sunt reprezentaţi Fecioara Maria din scena Bunei Vestiri şi Arhanghelul Gavriil: Buna Vestire marchează momentul întrupării lui Hristos şi reprezintă un fel de uşă a tainei mântuirii (ea este pictată şi pe uşile împărăteşti). Adormirea Maicii Domnului este zugrăvită chiar deasupra acestor uşi, ca o prefigurare a destinului ceresc al întregii Biserici.

În toate casele ortodoxe, se găseşte un loc special împodobit cu icoane, în care icoana Maicii Domnului se află, alături de cea a lui Hristos, la loc de cinste.Ortodocşii se închină la icoane sărutându-le după o închinăciune, conform indicaţiilor Sinodului al Vll-lea Ecumenic: „Cine nu sărută icoanele, să fie anatema!”

Din cele scrise până aici, putem trage concluzia că evlavia ortodoxă faţă de Maica Domnului se caracterizează prin înrădăcinarea ei dogmatică în însăşi taina întrupării mântuitoare; toate manifestările acestei evlavii exprimă în acelaşi timp şi un simţ al sacrului şi al uimirii în faţa operei lui Dumnezeu, precum şi o duioasă afecţiune fiască insuflată de credinţa sigură că suntem permanent înconjuraţi de dragostea şi de ocrotirea Maicii noastre preasfinte.

(Părintele Placide Deseille, Credința în Cel nevăzut, Editura Doxologia, 2013, p. 172)