Omul se schimbă. Azi îți dă și mâine îți cere…

– Ce este smerenia, părinte Paisie? – l-au întrebat odată câțiva ucenici.

–  Smerenia ese cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu. Când ne defăimăm pe noi înșine nu înseamnă că avem smerenie.  Ci, atunci când altul ne ocărăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdăm și zicem: ”Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască pentru păcatele mele”, aceasta veste smerenia cea adevărată.

Deci, să primim toate ca din mâna și cu voia lui Dumnezeu. Când te ocărășt cineva, Dumnezeu îi poruncește să te ocărască. Când îți ia cineva vreun lucru, Dumnezeu îi poruncește să-ți ia, ca să te facă călugăr. Când te mută de ici colo mai marele tău, Dumnezeu îți schimbă locul, ca să-ți schimbi și năravul și obiceiul. Asta ar fi smerenia cea adevărată. Iar mândria, dimpotrivă, este atunci când te încrezi în tine, în mintea și puterile tale; când socotești că ești mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune și mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci ești stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe   noi Dumenezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea  noastră. Să ne smerim, fraților, că cel mândru nu se poate mântui. Să plângem păcatele noastre aici, ca să ne bucurăm dincolo în veci,că după plecarea noastră din trup, toți ne vor uita.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Că omul se schimbă. Azi îți dă și mâine îți cere; Azi te laudă și mâine te ocărăște. Ci, să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu și nu vom greși niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiți de restul vieții, sporind în fapte bune, și mai întâi în smerenie și dragoste, ca să vă mântuiți sufletele voastre și să folosiți și pe alții, îndemnându-i spre Hristos.