Nu mai sunt în stare să mă rog lui Dumnezeu

O femeie căzuse în deznădejde după ce sotul si cei doi fii ai ei muriseră în urma unui grav accident de masină. Venise la părintele Ioan cu inima distrusă de întristare:

– Părinte, iertati-mă, nu mai sunt în stare să îmi fac canonul, nu mai sunt în stare să mă rog lui Dumnezeu. Am impresia că m-a pedepsit prea tare pentru păcatele tineretii, în timp ce pe altii îi lasă de capul lor. Nu mai pot, părinte, nu mai pot. Simt că îmi pierd mintile. Cum o să trăiesc singură? Îmi vine să îmi iau viata si să mă duc lângă ei.

– Dacă ar fi asa simplu să te duci lângă ei, ti-as da binecuvântare să îti iei viata cum ajungi acasă. Numai că sinucigasii merg în iad. Numai pe unii dintre cei bolnavi psihic îi iartă Dumnezeu. Dacă sotul si copiii tăi s-au mântuit si tu te duci în iad, nu vei fi lângă ei.

– Dar dacă vreunul a ajuns în iad? Mă voi duce să stau cu el.

– Nu se poate. Numai în rai oamenii stau în comuniune unii cu altii. În iad nu există decât plângere. Nu poti să alini durerea celui care ajunge acolo decât într-un singur fel: rugându-te pentru el să ajungă să vadă lumina.

– Si ce să fac, părinte, că nu pot să mă rog? Nu pot să mai fac Acatistul Preadulcelui Iisus.

– Nu poti să faci acatistul, o să faci altceva.

– Nu pot să mă rog pentru mine, părinte, sunt prea deznădăjduită.

– Deznădejdea înseamnă moarte duhovnicească. Noi, crestinii, nu avem voie să deznădăjduim. Chiar dacă suntem mâhniti. Deznădăjduiti sunt doar necredinciosii, cei care nu stiu să Îi ceară Domnului puterea de a depăsi încercările.

– Părinte, oricum nu pot să mă rog.

– Îti schimb canonul. În fiecare seară să faci zece metanii pentru sotul tău, si câte zece pentru fiecare dintre copii. Si la fiecare metanie să spui: „Doamne, odihneste-l în Împărătia Ta.”

A doua săptămână, când femeia a venit din nou la biserică, părintele a întrebat-o:

– Ai făcut metaniile?

– Da, părinte, le-am făcut.

– Să stii că si această osteneală a ta Dumnezeu o va primi tot ca pe o pomană, ca pe o milostenie. De acum să faci câte douăzeci de metanii pentru fiecare.

– Bine, părinte, o să fac.

– Si, dacă mai ai putere, să faci câte cinci metanii si pentru mine, să mă întărească Dumnezeu să călăuzesc sufletele asa cum trebuie.

– Da, părinte, o să fac.

Seara, după ce a făcut metaniile pentru sotul si copiii ei, s-a apucat să facă si pentru părintele. După aceea, s-a apucat să facă câteva metanii si pentru ea, fără să le numere. Îi tot cerea lui Dumnezeu putere să rabde încercările prin care trece.

În seara următoare a făcut la fel, si tot asa până ce a venit iarăsi la părintele Ioan:

– Părinte, desi nu mai aveam putere să mă rog, cu chiu cu vai am început să fac câteva metanii si pentru mine. Nu multe, dar fac.

– Important este că nu ai părăsit lupta. Diavolul abia astepta să te dărâme cu deznădejdea.

– Părinte, dar să stiti că tot îmi mai vin gânduri de deznădejde.

– Tu ce credeai, că lupta se va termina atât de usor? Suntem oameni, suntem fiinte pe care încercările ne clatină puternic. Important este să nu cedăm. Uite, de acum trebuie să citesti din Psaltire câte un psalm în fiecare zi.

– Atât de putin?

– Un psalm neapărat. Un psalm făcut cu luare-aminte. Si dacă vezi că mai ai stare de rugăciune, roagă-te în continuare. Nu te gândi să termini catisma, roagă-te atât cât poti si fii atentă la rugăciune.

Încetul cu încetul, femeia se punea pe picioare. După ce a făcut parastasul de patruzeci de zile, părintele i-a spus:

– Gata, cu ajutorul lui Dumnezeu ai depăsit momentele de cumpănă. De acum revenim la canoane obisnuite.

– Să stiti, părinte, că, dacă nu ati fi avut întelegere fată de mine în durerile prin care am trecut, nu as mai fi venit la biserică.

– Stiu, dacă ti-as fi dat un canon prea greu, te-ar fi biruit si mai tare deznădejdea. Dar canonul trebuie să vindece sufletul, nu să îl sufoce. Trebuie să fie balsam. Iar atunci când e nevoie să fie bisturiu chirurgical, duhovnicul trebuie să fie foarte atent, ca să nu moară pacientul pe masa de operatie. Stiu asta de la primul meu duhovnic, Dumnezeu să îl odihnească.