Minunată întâmplare din viaţa Sfântului Serghie de Radonej

Chiril şi Maria aveau deja pe fiul Ştefan, când Dumnezeu le-a dăruit un alt fiu – pe viitorul întemeietor al Lavrei „Sfânta Treime” – podoaba Bisericii Ortodoxe şi apărătorul de neînvins al pământului strămoşesc. Cu mult mai înainte de naşterea acestui prunc sfânt, prin minunata lucrare a lui Dumnezeu, s-a dat de ştiinţă că acesta va fi un mare ales a lui Dumnezeu şi mlădiţă a binecuvântatei rădăcini.

Într-una din zilele de duminică, cucernica lui mamă venise la biserică să asculte sfânta şi dumnezeiasca Liturghie stând smerită, după obiceiul de atunci, în pridvorul bisericii împreună cu alte femei. Liturghia începuse; se cântase deja Trisaghionul liturgic şi era nu cu mult înainte de citirea sfintei Evanghelii când, în liniştea şi tăcerea care domnea, pruncul a strigat în pântecele ei aşa încât multora le-a atras atenţia acest strigăt. Când a început cântarea Imnului heruvic, pruncul a strigat pentru a doua oară, şi mult mai tare, aşa încât s-a făcut auzit în întreaga biserică. Evident, mama s-a speriat, iar femeile ce stăteau împreună cu ea au început să se întrebe ce ar fi putut să însemne acest ţipăt de copil, însă Liturghia a continuat. La cuvintele preotului:”Să luăm aminte! Sfintele Sfinţilor!”, pruncul a strigat pentru a treia oară şi mama, sfioasă diin fire, a fost cât pe ce să cadă jos de frică şi a început să plângă.

Atunci, femeile care stăteau în preajma ei, au înconjurat-o, care liniştind-o, care vrând să o ajute şi au întrebat-o:

– Unde-i copilul? De ce strigă atât de tare?
Dar Maria, tulburându-se puţin, abia le-a şoptit printre lacrimi:
– Eu nu am copil, întrebaţi pe altcineva.
Femeile au început să cerceteze pridvorul cu privirea, dar nevăzând nici un copil nicăieri, i-au pus aceeaşi întrebare. Atunci, Maria a fost nevoită să fie sinceră cu ele şi să le spună că un alt copil nu are cu sine decât pe cel pe care îl poartă în pântece.

– Cum poate să strige pruncul, când el este în pântecele tău ?, îi replicară femeile uimite.
– Eu însămi mă mir de aceasta, le-a răspuns Maria, şi mă aflu chiar într-o stare de nedumerire şi frică…

Femeile o lăsară în pace, încetând să se mai mire de această întâmplare neobişnuită.
Cuviosul Epifanie, cel care a scris viaţa Sfântului Serghie, adaugă cu referire la această întâmplare vrednică de mirare următoarele: ”Pruncul, fiind încă în pântecele mamei, n-a strigat undeva în afara bisericii sau într-un loc singuratic unde n-ar fi fost nimeni, ci, dimpotrivă, în mulţime, pentru ca astfel să-l audă ci să se facă martori ai acestei împrejurări. Relevant este şi felul în care a strigat, nu încet, ci în aşa fel, încât s-a auzit în întreaga biserică, aceasta însemnând că slava lui se va cunoaşte ulterior în tot pământul; şi timpul în care a strigat – nu atunci când mama lui se afla undeva la arat, la semănat, ci când era în biserică şi anume în timpul rugăciunii, prin aceasta arătând că el va fi rugător puternic înaintea lui Dumnezeu. N-a strigat într-un alt loc decât în biserică, adică în loc curat şi sfânt, acolo unde se află sfinţenia lui Dumnezeu şi unde se săvârşesc sfintele slujbe, aceasta însemnând că el însuşi va fi sfinţenia întruchipată a sfinţeniei lui Dumnezeu, în frica lui Dumnezeu. Nu mai puţin vrednică de menţionat este şi împrejurarea care relatează de câte ori a strigat pruncul. El a strigat nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori, prin aceasta arătând că el va fi adevăratul „ucenic al Sfintei Treimi”.

Vine mai apoi Fericitul Epifanie cu temeiuri vechi şi nou-testamentare, cu exemple care arată cert însemnătatea acestei cifre, amintind înfricoşătoarea Taină a Dumnezeirii, a Dumnezeului Celui întreit în ipostasuri continuând: „Întâmplarea cu strigarea acestui prunc minunat s-a petrecut încă din pântecele mamei, înainte de a se naşte, vrând să ne arate prin aceasta că va fi cândva slujitor al Sfintei Treimi şi pe mulţi îi va aduce la cunoaşterea lui Dumnezeu, învăţând turma sa a crede în Sfânta Treime Una în Fiinţă şi în Unul Dumnezeu”. Într-adevăr, aceasta s-a şi împlinit, având drept confirmare faptele şi minunile sale. Faptul este credibil deoarece – spune el: „Avem atâtea exemple, cum ar fi: Sfinţii prooroci Ieremia, Isaia, Sfântul Ioan Botezătorul, care au săltat în pântecele mamei de bucuria cunoaşterii de Dumnezeu (cf. Lc.1,44), apoi Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Alipie şi Sfântul Simeon Stâlpnicul, Sfântul Eftimie cel Mare Sfântul Teodor al Edessei, Sfântul Petru mitropolitul Moscovei”.

Ca şi unii care se lăsau întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi urmau cu atenţie căile providenţei, Chiril şi Maria au înţeles arătarea voii Lui şi conştienţi fiind de aceste semne, şi-au educat copilul ca atare. După cele întâmplate, mai ales mama a devenit deosebit de atentă la starea în care se afla. Având în mintea ei permanent gândul că pruncul ce se va naşte va fi vas ales al Sfântului Duh, Maria, pe tot parcursul sarcinii s-a pregătit să vadă în el un viitor ascet. Ea însăşi, asemenea mamei lui Samson (Jud. 13,4), s-a îngrijit cu osârdie de sufletul şi trupul ei, stăruind în înfrânarea de la toate. Întotdeauna evlavioasă şi stăruitoare în rugăciune, acum dreapta mamă simţea o deosebită nevoie de a se ruga şi de aceea, deseori, se îndepărta de forfotă şi de privirile din jur într-un loc singuratic şi liniştit, vărsându-şi lacrimile fierbintei rugăciuni de mamă, care acum privea soarta viitorului copil.

– Doamne, apără-mă şi mântuieşte-mă pe mine, roaba ta, păzeşte-l şi mântuieşte-l pe acest copil pe care-l port în pântecele meu. Doamne, Cel Care păzeşti pruncii (Ps. 114, 6), fie voia Ta, Doamne, peste noi şi fie binecuvântat în veci numele Tău!, se ruga Maria. Astfel, în post aspru, în rugăciune curată şi sinceră, petrecea mama sfinţitului prunc şi astfel şi pruncul, binecuvântatul rod al pântecelui ei, se sfinţea până a se naşte cu postul şi cu rugăciunea.

La data de 3 mai 1313, în casa boierului Chiril a avut loc o mare bucurie: Mariei i-a dăruit Dumnezeu un fiu. În a patruzecea zi de la naştere, părinţii au adus pruncul la Biserică pentru a fi botezat, împlinindu-şi făgăduinţa de a-l aduce pe prunc şi de a-l închina Domnului. Întrucât în ziua aceea era prăznuit Sfântul Apostol Vartolomeu, preotul Mihail, cu evlavie, a numit pruncul cu numele de Vartolomeu.

Cu timpul, mama şi, uneori, chiar şi cei din jur au sesizat la el ceva neobişnuit. Dacă mama gusta din mâncărurile din carne, pruncul nu mai voia să alăpteze, acelaşi lucru întâmplându-se şi miercurea şi vinerea, indiferent ce mânca mama. În aceste zile pruncul rămânea flămând, aceasta repetându-se nu o dată, de două ori, ci permanent. Aşa, încât mama a început să se îngrijoreze zicând că fiul ei este bolnav. Pruncul însă nu avea nici un semn de boală, nici trupească şi nici sufletească.

În sfârşit, şi-au îndreptat atenţia la zilele când nu vroia să se hrănească şi atunci toţi s-au convins că acest post de prunc era semn de cinste ca urmare a locului ce aveau să-l ocupe mama sa şi urmaşii ei. Pruncul fiind crescut cu post încă din pântecele mamei, îi cerea acum post aspru mamei şi desigur că Maria a început să postească cu o mai mare stricteţe, excluzând mâncărurile din carne.

Odată, Maria i-a încredinţat unei femei să-i alăpteze pruncul, micuţul însă a refuzat. Iar fericitul Epifanie ne spune cu referire la aceasta: „Mlădiţa bunului trunchi nu se hrănea decât cu laptele celei ce l-a născut. Din pântecele mamei, Dumnezeu l-a cunoscut şi din scutece l-a învăţat adevărul, din leagăn s-a obişnuit cu postul şi înfrânarea a învăţat-o odată cu laptele matern…”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el: „Există mame care-şi dau copiii spre alăptare altor mame, Hristos nu a îngăduit aceasta. El ne hrăneşte pe noi cu Însuşi Trupul Său şi ne dă să bem Însuşi Scump Săngele Său”.

S-a sfârşit timpul alăptării pruncului Vartolomeu, copilul a părăsit leagănul şi întărindu-se trupeşte, el creştea şi duhovniceşte, urmând fricii de Dumnezeu; sporind în blândeţe şi bunătate, îi mângâia şi îi minuna pe cei din jur.

Chiril şi Maria, părinţii Sfntului Serghie, devin sfinţi pentru viaţa de sfinţenie pe care au dus-o şi pentru pocăinţa de care au dat dovadă până în ultima clipă. În calendarul rusesc sunt trecuţi pentru pomenire la 28 septembrie. Au fost canonizaţi în anul 1992, an al prăznuirii a 600 de ani dela canonizarea Sfântului Serghie.

Nevoitor virtuţilor te-ai arătat şi ca un adevărat ostaş al lui Hristos Dumnezeu ai luptat cu patimile din această viaţă trecătoare prin post şi priveghere, făcându-te lăcaş al Duhului Sfânt şi vas ales al Sfintei Treimi. Pentru aceasta, cercetează-ne şi pe noi, Cuvioase Serghie, şi pomeneşte-ne după cum ai făgăduit.

Extras din cartea:
„Viaţa şi minunile Sfântului Serghie de Radonej