Discursul Patriarhului Chiril la adunarea egumenilor și egumenelor Bisericii Ortodoxe Ruse în lavra „Sfânta Treime” a sfântului Serghie

La 8 octombrie 2014, în sala de festivități a Academiei de teologie din Moscova situată pe teriitoriul lavrei „Sfânta Treime” a sfântului Serghie, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a participat la adunarea egumenelor și egumenilor  Bisericii Ortodoxe Ruse. Preafericitul Stăpân a adus la cunoștința celor prezenți raportul său „Contribuția cuviosului Serghie la instaurarea vieții monahale și a mănăstirilor în Rusia”.

Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre! Stăpâne Feognost! Cinstiți părinți egumeni, maici egumene, frați și surori!

Aș vrea, în primul rând, să-mi exprim sentimentul de satisfacție profundă cu prilejul faptului că pentru prima dată în istoria modernă a Bisericii noastre are loc adunarea egumenilor și a egumenelor din mănăstirile Patriarhiei Moscovei. Sunt convins, noi avem teme de discuție, dar cel mai important este că ne-am rugat cu toții la racla sfântului Serghie în mănăstirea lui. Rugăciunea de obște a tuturor egumenilor și a egumenelor este deja un eveniment de o importanță deosebită istorică, dar dacă e să ne aducem aminte că în spatele fiecăruia dintre voi sunt numeroși monahi și monahii, putem spune că azi toți călugării Bisericii noastre sunt prezenți în „Chilia cea mare a cuviosului Serghie”. Mă bucur împreună cu voi de prilejul marii solemnități – aniversarea a 700 de ani din ziua nașterii cuviosului Serghie. Aș vrea să-mi împărtășesc gândurile mele, inclusiv cu privire la importanța cuviosului Serghie de Radonej pentru monahismul contemporan.

Problema instituirii vieții monahale întotdeauna s-a aflat în fața oamenilor care și-au ales pentru sine calea rugăciunii și a singurătății, a lepădării de lume. Unii răspund la această întrebare foarte simplu – acceptă făgăduințe și îndeplinesc totul ce se cere. Alții încearcă să creeze pentru sine condiții deosebite care ar contribui, după părerea lor, la o dezvoltare mai dinamică duhovnicească, la o accelerare a creșteri duhovnicești. Iar alții, în genere, puțin la ce gândesc – îmbracă odăjdii monahale, se atrag în viața mănăstirească, iar viața dictează singură legile sale și singură își determină cursul său. Și cei din prima categorie, și cei dintr-a doua, și cei din categoria a treia – cu toții aparțin frăției noastre monahale și, se prea poate, niciodată în toată istoria Bisericii această frăție nu a avut astefel de provocări din exterior și ispite, precum cele de azi. De aceea, atunci când mi se adresează unii din egumeni sau egumene, vorbind despre dificultățile diriguirii mănăstirilor, eu, dându-le anumite sfaturi, mă gândesc întotdeauna că însuși faptul existenței noastre în această mare frământată a vieții este un fenomen al harului și al milei lui Dumnezeu și în fiecare zi trăită de comunitatea monahală noi trebuie să-I mulțumim Domnului. Dar, totodată, noi trebuie să ne gândim la faptul cine suntem azi, care este semnificația noastră, încotro mergem, ce sarcini stau în fața noastră și, ceea ce e cel mai important, noi trebuie să ne gândim la faptul ce este  fundamental, esențial în viața monahală. Eu aș vrea să discutăm despre ceea ce este fundamental, esențial.

Lepădarea de deșertăciunea pământească, la prima vedere, aduce neapărat la viața singuratică, sihastră. Însă dezvoltarea monahismului în această direcție uneori crea diferite nearanjări, dintre care cea mai periculoasă a fost decăderea din viața Bisericii, ceea ce l-a îndemnat pe sfântul ierarh Vasile cel Mare să stabilească pravile deosebite pentru monahi.  Diversificarea condițiilor de ordin istoric și geografic, precum și specificul nevoinței personale și al gradului de creștere duhovnicească au dus la elaborarea a trei modalități de bază în organizarea vieți monahale, despre care cunoașteți bine –  este mănăstirea cu statut de viață de obște, schitul și sihăstria.

Viața în schit unește în sine calitățile atât a vieții de obște, cât și cele ale sihăstriei: călugării, având avere comună, cercul de servicii divine și ascultările, viețuind câte doi-trei într-o depărtare anumită unul de altul, ajungând astfel la singurătate, dar având un îndrumător comun –  șeful schitului. Însă schitul și chiar mănăstirea se poate îndruma nu doar de statutul vieții de obște, dar și de statutul idioritmic, adică de o viață deosebită, conform căruia fiecare monah trăiește cu gospodăria sa, în mod individual își determină ascultarea, iar serviciul divin de obște este doar în ziua de duminică și în zilele de sărbătoare.

Mănăstirea cuviosului Serghie, în care ne aflăm cu Dumneavoastră, a trecut aceste două etape. De la început a fost idioritmic sau cu viață specială, ca și majoritatea mănăstirilor în Biserica Ortodoxă Rusă din acele vremuri. După năvălirea tătaro-mongolilor noi citim, cum cuviosul Serghie singur, pentru o plată specială – pâine veche – construiește antreul chiliei unuia din frați. La etapa a doua egumenul de Radonej introduce în mănăstirea sa viața de obște ca un tip superior sau mai bine zis, mai înălțător al vieții monahale, care se coboară la comunitatea apostolilor. Mănăstirea vieții de obște presupune trapeza comună, muncile comune, averea comună, ascultări primite de la paroh, cercul zilnic de servicii divine și, bineînțeles, un conducător duhovnicesc – egumen sau egumenă. Dar chiar și aceste trăsături caracteristice ale statutului vieții de obște nu sunt cele mai importante. Cel mai important este ca membrii vieții de obște să fie „inima și sufletul mulțimii” (Fapte 4:32). Totul ce am enumerat: trapeza de obște, averea de obște, chiar și rugăciunea de obște – sunt mijloace, orientate la formarea comunității monahale, care duce viață în comun.

Noi știm că însăși viața de obște nu întotdeauna salvează comunitatea de la scindarea internă, de la existența diverselor interese la monahi și de la pierderea duhului de viață de obște, precum nu ne ferește de faptul ca la monahi să existe avere personală, aproape că au salariu, concedii, timp liber personal, ceea ce deviază complet de la statutul vieții de obște. Încearcă și spune-i monahului sau monahiei, care s-a obișnuit să viețuiască într-o astfel de mănăstire cu „viață de obște”, că nu este corect, că nu se poate de făcut aceasta, că plecarea din mănăstire trebuie să fie un fenomen excepțional, și nu unul cotidian, și că nici un fel de concediu nu poate exista, deoarece toate concediile s-au terminat cu tunderea în monahism – în acest caz nu vei fi înțeles, se vor obijdui pe tine, în special monahiile: „cum se poate, eu muncesc atâta, dar concediu nu am…”. În așa fel atmosfera lumii dă buzna în viața noastră de obște care trebuie să existe conform propriilor canoane – acelea conform cărora cuviosul Serghie și-a reconstruit mănăstirea; dar, din păcate, viața de obște nu se reușește.

Bineînțeles, ca să creăm o astfel de comunitate de monahi sau monahii, este necesară o experiență duhovnicească mare și o autoritate morală. O astfel de autoritate o avea din abundență cuviosul Serghie. Proslăvindu-L pe Dumnezeu Cel în trei Fețe încă din pântecele mamei, el a fost slujitorul Său pe parcursul întregii sale vieți. Principala relicvă sfântă a mănăstirii era biserica „Sfânta Treime”; conform chipului Preasfintei Treimi el organiza și viața călugărilor, chemându-i ca prin dragoste și unitate să se contrapună urii și scindării lumii acesteia.

Inoculând în mănăstirea sa statutul vieții de obște, Cuviosul a conferit astfel un impuls proaspăt întregului monahism rus. Din 150 de mănăstiri, care au apărut în Rusia de Nord-Est în perioada anilor 1340–1440, câteva zeci de mănăstiri au fost fondate de ucenicii și conlocutorii lui avva Serghie și ele toate erau mănăstiri ale vieții de obște, conform pildei mănăstirii „Sfânta Treime” a Cuviosului. Viața de obște a început să fie percepută ca o formă de organizare mai desăvârșită a monahismului, de aceea și o formă mai preferată de organizare a monahismului în Biserica Rusă, către care trebuie să tindă fiecare mănăstire. Astăzi, de asemenea, pentru renașterea în continuare a vieții monahale adevărate este importantă însușirea profundă de către mănăstirile contemporane a principiilor vieții de obște. Dintre care cele de bază, voi repeta, sunt: ascultarea tuturor fraților față de egumen sau egumenă, comunitatea averii, lipsa averii personale, serviciile divine zilnice la care participă, subliniez, toți rasoforii mănăstirii.

Consider că nu ar fi o exagerare să spun că renașterea monahismului rus într-o măsură considerabilă depinde inclusiv și de egumenele și egumenii actualelor mănăstiri. Fie ca pildă pentru voi să  fie cuviosul Serghie, care a manifestat un exemplu suprem de slujire în calitate de egumen. El cu adevărat a devenit egumenul întregii Rusii, cârmuitorul cârmuitorilor. Dacă nu ne vom strădui să „trăim conform cuviosului Serghie”, să-l imităm, ne va fi greu, dar poate chiar imposibil să renaștem cu adevărat duhul adevărat de viață de obște și stilul vieții mănăstirilor noastre.

Avva Serghie era pentru frați un părinte duhovnic adevărat – se cunoaște cum se îngrijea de starea interioară a călugărilor. Datorită ascultării făcute de frați față de egumenul lor, ei formau o familie monahală unită, în coeziune de idei. În timpul de față o foarte mare importanță o are comunicarea egumenului sau a egumenei cu monahii. Această comunicare întărește unitatea dintre frați care ia naștere din experiența vieții de obște în mănăstire, din participarea la serviciile divine, din împărtășania de obște de la un singur Potir al lui Hristos. Sfântul întotdeauna era alături de ucenicii săi, participa la viața lor, împărtășea cu ei greutățile și nenorocirile, manifesta o pildă a smereniei, a simplității, a înfrânării, a dragostei creștine. În nevoințe și muncă el era primul dintre frați. În fiecare zi Cuviosul venea la  slujbe, nepermițând nimănui să evite serviciul divin de obște. În persoana lui frații vedeau o pildă a faptului cum trebuie să-ți duci viața monahală.

Dar ce era important în slujirea lui avva Serghie? Datorită căror factori el a putut să ajungă la sfințenie și să aprindă în inimile oamenilor o dragoste înflăcărată pentru Dumnezeu, să crească mulți sfinți? Izvor al puterii sale duhovnicești era nevoința în rugăciune. El niciodată nu a lăsat pravila de rugăciune din chilie, rugându-se cu o deosebită sârguință pentru ucenicii săi și s-a învrednicit de la Dumnezeu să vadă multiplicarea numărului monahilor mănăstirii sale.

Cât este de important să țină minte egumenii și egumenele noastre că rugăciunea principală a lor trebuie să fie rugăciunea pentru comunitatea de monahi sau monahii! Noi avem mănăstiri atât de mari, încât egumenii și egumenele nu pot în timpul rugăciunii lor să enumere pe toți rasoforii. Dar, de fapt, nu ar fi rău să ne luăm nevoința ca în fiecare zi să ne rugăm pentru fiecare după nume, și atunci prin această rugăciune egumenii și egumenele se vor uni duhovnicește cu fiecare monah din frăția sa. Dar dacă numărul este atât de mare, încât nu este cu putință a-i enumera pe toți, atunci trebuie de divizat aceste nume, dar de rugat în mod regulat pentru fiecare dintre cei pe care Dumnezeu i-a încredințat conducerii egumenului sau egumenei.

Pe ucenicii săi Cuviosul a dorit să-i învețe anume rugăciunea interioară, rugăciunea inimii. În secolul al XIV-lea această rugăciune a minții a trecut prin înflorirea sa datorită cuviosului Grigorie Sinaitul și sfântul ierarh Grigorie Palama. Avva Serghie primea epistole de la ucenicii acestor remarcabili nevoitori-isihaști și a fost legat în mod deosebit de sfântul ierarh Ciprian al Moscovei, la vremea sa devenit călugăr pe Athos. De asemenea, a fost aproape de monahii savanți care traduceau operele isihaștilor bizantini în limba slavă. Viziunile cuviosului Serghie vorbesc despre apropierea experienței sale de experiența nevoitorilor-isihaști. În timpul vieții egumenului de Radonej, la mănăstirea lui se copiau operele cuvioșilor Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul ș.a. După pavecerniță fiecare frate trebuie să plece în tăcere în chilia sa și acolo să se roage cu sârguință și să facă lucrul manual; egumenul deseori făcea controlul chiliilor frățești și supraveghea cu ce se ocupă monahii, neconsiderând ca un lucru excesiv de a veni, a vedea, a vorbi, se prea poate, a se ruga Domnului. Despre înălțimea și puterea nevoinței rugăciunii mărturisește și înflorirea ei nemaipomenită de mai departe, care e legată în mod direct de dezvoltarea rugăciunii minții. Aceasta noi o vedem din exemplul unor nevoitori ruși de mai târziu; cuvioșii Nil Sorski, Paisie Velicikovski, Serafim de Sarov, stareții din Optina. În Rusia rugăciunea minții se dezvolta cu preponderență în cadrul monahismului vieții de obște. Este foarte important să subliniem următoarele: nu în cadrul isihasmului, dar anume în cadrul vieții de obște, deoarece stilul vieții mănăstirilor era astfel, încât el îi predispunea pe monahi la rugăciunea minții. Viața mănăstirilor se organiza în acest fel, încât fiecare, pe lângă trudele întru binele mănăstirii, să aibă timp pentru nevoința personală în rugăciune. Așa era în mănăstirile ruse care au preluat ștafeta duhovnicească de la cuviosul Serghie.

Astăzi în mănăstirile noastre trebuie să fie renăscută rugăciunea inimii și, în primul rând, singuri egumenii și egumenele sunt chemați să fie pildă de rugăciune, deoarece anume în ea este puterea monahismului. Principala avere a fiecărei mănăstiri sunt frații iubitori de Hristos și virtuoși în frunte cu egumenul sau egumena. Scopul nostru principal este de a face astfel ca locașurile de azi să fie școli de evlavie adevărată și de sfințenie.

Iată încă despre ce aș vrea să mai vorbesc. Cuviosul Serghie a fondat mănăstirea „Sfânta Treime” în vremuri grele. Însă nu doar el fonda atunci mănăstirile – multe erau în Rusia. Recent, citind texte istorice care descriau acea epocă, în special secolul al XIII-lea, am fost uimit: în ce coșmar, în ce ură viețuiau atunci oamenii!  Secolul al XIII-lea care era, în primul rând, veacul năvălirilor tătaro-mongole, era totodată apogeul luptei fratricide – strașnică, sângeroasă, crudă – al luptei dintre frați. Cnejii parcă și-au ieșit din minți, de parcă s-au rupt din lanțuri și erau gata să omoare pentru o palmă de pământ pe rudele sale, să omoare frații lor ortodocși. Cu sânge s-a acoperit pământul rus. Este suficient să citim relatarea  despre cneazul moscovit Daniil, cercetările istorice ale epocii, ca să ne convingem că chiar și cel mai pașnic cneaz care niciodată nu a fost un mare conducător de oști, care evita în orice mod lupta, a fost atras în carnagiul sângeros. Nimeni nu putea înțelege, de partea cui trebuie să fii – de-a dreapta, de-a stânga, cu vreo rudă sau alta… Și iată că m-am întrebat: secolele XI, XII, XIII – sunt 300 de ani de lupte fratricide în Rusia ortodoxă. Dar unde era Biserica? Ce făcea Biserica? Ce făceau monahii? Iar ei cu toții ședeau în mănăstiri și se rugau. Oare pentru ei era indiferent dacă se vărsau râuri de sânge frățesc? Este evident că fiecare considera că cel mai important lucru este să se roage, mântuindu-se în mănăstire – și nu făcea nimic pentru a stopa lupta fratricidă…

În ce constă importanța istorică a cuviosului Serghie? El a fost primul care de la experiența în rugăciune, dar nu de la înțelepciunea boierească, s-a pătruns de gândul privind necesitatea opririi scindării pline de ură prin contemplarea Sfintei Treimi. În experiența lui s-au unit dimensiunea personală în rugăciune cu necesitatea de a transfera această experiență interioară asupra întregului teritoriu cuprins de lupte crâncene fratricide. Și el a ieșit la slujirea societății, aidoma lui Hristos-Mântuitorul, Care de asemenea a ieșit la slujirea  socială la vârsta de 30 de ani; și noi știm că datorită unui enorm potențial duhovnicesc, de rugăciune al cuviosului Serghie, cnejii ruși s-au unit și s-a produs marea biruință pe câmpia Kulikovo. Când Dimitrii Donskoi a venit încoace, între aceste ziduri, la cuviosul Serghie, și a cerut binecuvântare pentru luptă, cuviosul Serghie știa bine ce fel de armată era la Mamai. Ea de multe ori întrecea posibilitățile rușilor. Era o armată profesionistă, bine înarmată și s-ar fi putut spune din punctul de vedere omenesc: „Cneazule, unde mergi? Vei fi distrus și nici aliați nu ai…”. Dar ce face Cuviosul? El, în primul rând, adună aliați, el unește armatele. Dar de ce cnejii au hotărât să se unească? Deoarece ei credeau starețului, doar el vorbea în baza experienței sale duhovnicești, chemând la unire, și nu din motive pragmatice. Cum dar am învins pe câmpia Kulikovo? Cu puterea lui Dumnezeu, cu puterea  rugăciunii și în urma unei acțiuni puternice de unire, săvârșite de cuviosul Serghie.

Rugăciunea, viața duhovnicească la care vă chem, nu trebuie să rămână doar averea voastră. Voi trebuie să acumulați putere interioară, ca această putere în orice moment să poată servi Bisericii, să depășească scindările, despărțirile, ereziile, deoarece monahii sunt păstrătorii Ortodoxiei. Această putere trebuie să înceapă a lucra, dacă va fi nevoie, în orice clipă, pentru a uni poporul, pentru a birui diferența de idei și conflictele civile. Dacă e să urmăm pildei cuviosului Serghie, să-l urmăm în toate! Iată lecția principală, care ne oferă cuviosul Serghie; precum puterea rugăciunii, puterea nevoinței duhovnicești este capabilă să schimbe viața exterioară, chiar și cea lumească. Și dacă e să-i urmăm exemplul, mănăstirile noastre într-adevăr vor avea o importanță enormă pentru viața întregului popor, pentru mântuirea oamenilor.

Dar de ce ne-am adunat anume acum, dar nu zece sau douăzeci de ani în urmă? Cred că este un semnal de sus. Noi trebuie să chibzuim bine la vocația noastră, la slujirea noastră, noi nu trebuie să ieșim dintre acești pereți tot așa cum eram atunci când am intrat. Noi trebuie să ieșim cu un sentiment nou înnoit al vocației noastre, cu dorința de a renaște și a întări monahismul nostru, deoarece dacă monahismul va slăbi, va slăbi și Biserica, vor slăbi puterile vitale ale poporului nostru. Noi suntem chemați la o măreață lucrare, a cărei fondator a fost sfântul cuviosul purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Serghie, egumenul de Radonej, făcătorul de minuni. Pe voi pe toți vă salut cu prilejul unui minunat eveniment, ai cărui participanți suntem cu toții.

Sursa: http://www.patriarchia.ru/