Mitropolitul Antonie Plămădeală – „Preotul în Biserică, în lume, acasă”

„Pe unii oameni îi vindeci cu cuvântul; pe alţii îi îndrepţi cu pilda vieţii tale”, scria Sfântul Grigore de Nazianz în sfaturile pe care le dădea preoţilor.

Un astfel de om, care vindecă prin cuvântul său şi prin pilda vieţii sale este, fără îndoială, înalt Prea Sfinţitul Antonie. Şi pentru a ne-o dovedi din nou, dacă mai era nevoie, a însumat un număr de cuvântări ocazionale într-o carte, pentru a readuce în atenţia noastră dimensiunea reală a preotului ca păstor de suflete şi păstrător al tradiţiilor noastre româneşti.

Întreaga culegere stă sub înţelepciunea cuvintelor Sf. Ioan Gură de Aur care sunt luate drept motto: „Mai multe sunt valurile care frământă sufletul preotului, decât vânturile care frământă marea”, prin ele autorul avertizându-ne că nu se va opri la lucruri de suprafaţă ci va încerca să pătrundă mai adânc, spre conştiinţă prin conştientizare. în acest context lucrarea devine de maximă actualitate pentru că vizează preotul din perspectiva întregii sale vieţi, putând fi considerată un adevărat manual sau îndrumător de pastoraţie.

Încă de la început autorul ţine să precizeze că nu poţi fi preot pe jumătate – ori eşti preot după rânduială ori nu eşti preot cu adevărat – iar întreaga slujire a preotului trebuie să fie mereu un mandat din partea episcopului argumentând că şi episcopul este supus Sfântului Sinod. Nesupunerea ar însemna excluderea principiului ierarhic din normele canonice. „Declaraţia” pe care preotul o citeşte înainte de hirotonie stă mărturie până la moarte despre promisiunea făcută în faţa lui Dumnezeu, a episcopului şi a credincioşilor.

Stilul colocvial în care este întocmită lucrarea dă posibilitatea cititorului de a se reîntâlni pe parcursul aceleiaşi cărţi cu anumite idei ce se vor axiomatice în lămurirea şi înţelegerea multor probleme ce ţin de aspectele practice ale preoţiei făcând apel la dictonul latin „Repetitio mater studiorum est”. Deşi dă impresia unei cărţi de specialitate adresată preoţilor, studenţilor şi elevilor seminarişti, ea se adresează şi credincioşilor tocmai spre înţelegerea în profunzime a misiunii ce o are de îndeplinit preotul.

Autorul, cu o logică cuceritoare şi deschis unui posibil dialog cu cititorul, învaţă „cu timp şi fără timp” greutatea misiunii avertizând, spre luare aminte, cuvintele Apostolului Pavel: „Nu nesocotiţi harul care este întru voi”. Această bună chibzuială a harului ce sălăşluieşte în preot trebuie înţeleasă în ansamblul ei, cu toată înţelepciune şi pedagogia de care trebuie să dea dovadă cel ce şi-a asumat „jugul lui Hristos”. Autorul ţine să precizeze că nici soţia preotului nu este lipsită de chemare lansând chiar ideea unei adevărate misiuni din partea ei.

Mitropolitul Antonie cere ca preoţii să fie „oameni ai vremii” argumentând: „a fi om al vremii tale, înseamnă şi a îndrepta relele vremii tale, nu a te adapta la ele, sau a le promova”. Un rol important în acest sens îl are pregătirea intelectuală şi viaţa religios morală a preotului sau a candidatului la preoţie. Modelul lui Şaguna, la care face apel şi autorul, întăreşte credinţa că preotul trebuie să facă efortul de a ajunge un om complex care să îmbine munca şi rugăciunea, căci: „dacă părinţii ne nasc pentru lumea de aici, preoţii ne nasc pentru lumea de dincolo”.

Autorul nu ocoleşte îndemnurile omiletice întărind ideea necesităţii pregătirii predicii „până la amănunte” şi lăsând să se înţeleagă obligativitatea unui program de lectură pentru că preotul este în primul rând un educator.

În duhul Sfinţilor Părinţi dar inspirat de celebra poezie „If” (Dacă) a lui Rudyard Kippling, autorul concentrează într-un capitol opt sfaturi către preoţi „spre neîncetată luare aminte” delimitând opt principii fundamentale în asumarea misiunii preoţeşti. Nu uită să amintească studenţilor că primul examen nu îl susţin în faţa profesorilor ci a propriei conştiinţe pentru că preoţia nu este profesie ci vocaţie. Episcopul nu este chemat să hirotonească „diplome de licenţă” ci oameni cu vocaţie preoţească. „Licenţa în vocaţie – spunea mitropolitul Antonie – se pregăteşte şi se susţine în decursul desfăşurării întregii vieţi preoţeşti şi misionare”.

Actualitatea lucrării este redată de modul tranşant cu care autorul priveşte necesitatea evoluţiei tinerei generaţii de preoţi făcând să se înţeleagă că Biserica are nevoie de preoţi nu de „refugiaţi în preoţie”. Autorul este generos în argumente iar planurile sale sunt cât se poate de variate demonstrând adâncă cunoaştere în multe domenii de activitate. Îndeamnă pe studenţi să înveţe pentru a şti, pentru a fi oricând capabili de răspunsuri substanţiale în faţa credincioşilor, aducând aminte de dictonul: „Non schole discimus sed vitae”.

Se opreşte şi asupra altor probleme de acută actualitate cum ar fi aşa-zisa „evanghelizare” a României, arătând diferenţa esenţială între Sfinţii Evanghelişti şi „lupii răpitori îmbrăcaţi în piele de oaie”. Arată rolul pe care îl are preotul în contextul lumii de azi, în şcoli, armată, spitale sau penitenciare, întărind ideea preotului ca om al vremii sale.

În adevărata explozie a construirii de noi biserici, autorul atrage atenţia necesităţii unor construcţii care să poată reda arhitectural starea de rugăciune căci „o biserică trebuie să fie icoană şi predică, prezenţă divină şi chemare divină”. Iar pentru a întărit cele expuse ne prezintă într-un capitol următor „agiornamentto”-ul din arhitectura modernă a bisericilor din Apus ce serveşte esteticul dar nu serveşte sentimentul religios.

Ultimele capitole ale cărţii redau modelele inestimabile ale trăirii şi gândirii ortodoxe, adevărate lumini pentru toate generaţiile de preoţi: Sf. Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigore de Nazianz, îndemnând la lectură prin comentariul făcut asupra Tratatelor despre preoţie ale lui Sf. Ioan, Grigore şi Efrem Sirul.

În finalul lucrării, mitropolitul Antonie, făcând apel la bogata sa experienţă pastorală, dă unele sfaturi pentru preoţi într-o problemă deosebit de complexă şi delicată cum e spovedania, accentuând ideea că preotul trebuie să ştie să întrebe. Iar ca să poţi întreba, spunem noi, este nevoie de multe răspunsuri pe care le dobândeşti mai ales prin stăruinţă.

Întreaga lucrare, deşi este asamblată din părţi distincte, se încadrează într-un tot unitar ce ţine să redea lumii de azi profilul adevăratului preot ce nu poate rămâne nepăsător în faţa vremurilor pe care le trăieşte.

Din această pricină mitropolitul Antonie rămâne „un generos” faţă de toţi cei care vor avea răgazul şi bucuria de a-i lectura cărţile sau şansa de a-i asculta „cuvântul care vindecă.”

„Cartea exemplului de conştiinţă”

Recenzie:„Preotul în Biserică, în lume, acasă”, de Antonie Plămădeală

Pr. Dr. Cristian Muntean,