Mărturie…

Când m-am hotărât să fac avortul aveam 20 de ani şi o mulţime de motive:

 – nu eram căsătorită
– prietenul meu era student şi nu dorea copilul
– studiam la o şcoală de asistente medicale
– nu doream să fiu o victimă

Era la începutul anilor ’70. Fiind vorba de trupul meu şi de viaţa mea aveam tot dreptul să fac avort. Un copil ar fi fost pe atunci o piedică în viaţa mea.

Tocmai eram în stagiu la ginecologie şi am văzut pentru prima dată cum se face un avort. Trupul copilului era deja prea mare pentru a folosi metoda prin aspiraţie aşa că medicul a fost nevoit să-l zdrobească mecanic. Plângea în timp ce făcea această operaţie, căci avea şi el copii acasă. În final, împreună cu asistenta, a trebuit să verificăm dacă toate membrele copilului au fost chiuretate.

În aceeaşi perioadă trebuia eu însămi să iau o decizie cu privire la sarcina mea.. Din momentul în care am asistat la avort mi s-a împietrit inima şi împreună cu prietenul meu am luat decizia să fac avort. Copilul avea 10 săptămâni. Inima îi bătea deja, se cunoştea sexul şi i se puteau lua amprentele de la degete. Dar pe atunci eu nu ştiam toate acestea.

Aparent toate problemele mele s-au rezolvat după avort! Mi-am spus că depresiile sunt pentru cei slabi de înger, iar eu le voi învinge cu siguranţă!

Am absolvit şcoala de asistente medicale şi timp de 3 ani m-am simţit foarte bine. Nu am avut nici un fel de complicaţii post-avort. Apoi m-am căsătorit şi am devenit mamă. Abia atunci am înţeles ce transformări profunde se produc în organismul femeii la naştere.

În mod inexplicabil, la un moment dat trupul meu a început să reacţioneze la lucruri îngropate de mult în trecutul meu. Totul a ieşit la iveală cu o forţă neobişnuită. În fiecare noapte simţeam că mă lupt cu moartea. Aveam atacuri de panică, însoţite de palpitaţii foarte puternice care durau câteva minute. Aveam senzaţia că mă sufoc şi ajungeam leoarcă de transpiraţie. În fiecare noapte mă simţeam la un pas de moarte. I-am spus soţului meu că într-o dimineaţă mă va găsi moartă, dar el nu avea cum să mă ajute.

Timp de 18 ani am avut aceste stări şi am obosit să mă lupt cu ele. Nici nu mi-a trecut prin cap că îşi au rădăcina în avortul făcut cu atâta timp în urmă. Pentru mine acea problemă a fost îngropată şi uitată demult.

În situaţia disperată în care mă găseam mi-a mai rămas doar Dumnezeu, aşa că am strigat către El după ajutor. Iar El mi-a răspuns. Mai târziu am aflat că de fapt am avut două fetiţe gemene şi a fost groaznic. Am strigat către Dumnezeu: “De ce aflu asta abia acum? E prea greu pentru mine şi nu foloseşte la nimic!” Răspunsul Lui a fost foarte blând şi simplu: “Ca să-mi ceri iertare pentru doi copii.” Am plâns mult atunci… Putea El oare să mă ierte pentru cei doi copii pe care i-am ucis? Câtă răbdare şi dragoste are Dumnezeu pentru noi şi cât de preţioasă este fiecare viaţă omenească! Le-am dat şi nume celor două fetiţe: Melody şi Harmony. Această experienţă a fost ca un cadou oferit de Dumnezeu când ele ar fi împlinit 20 de ani.

Apoi a început o perioadă în care mi-am jelit fetele şi am început să experimentez iertarea lui Dumnezeu. Mi-am cerut iertare şi de la copiii mei pentru că i-am lipsit de surorile lor.

(Marianne, 42 de ani, mamă a 4 băieţi)

sursa avort.net