Despre nevoinţa ortodoxă de a posti sau cuvânt împotriva „specialiştilor” în ale „postirii”

„Venit-a postul, maica curăţiei, cea care învinovăţeşte păcatul şi este vestitoarea pocăinţei, purtarea îngerilor şi mântuitoarea oamenilor; să strigăm credincioşii: „Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi!”

(Stihira 1-a de la Stihoavna de la Utrenia din ziua de Luni a I-ei Săptămâni a Postului Mare)

Biserica Ortodoxă din toată lumea a intrat în perioada cea mai prețioasă și mai sfântă din viața Ei liturgică și ascetică – zilele Postului Mare. Aceste zile pentru creștinul ortodox sunt o perioadă de sporire a luptei continue cu patimile și înclinațiile spre păcat; perioadă de înălțare spre cer, de avânt hotărâtor duhovnicesc de a se lepăda de orice necurăție ce l-a înrobit; pentru că numai fiind liber de întunericul patimilor, omul poate deveni fiu și moștenitor al împărăției lui Dumnezeu. Adică Postul este școala nevoinței, pe care urmând-o cu dreaptă judecată, ne renaștem duhovnicește, ne schimbăm lăuntric pentru a ajunge la starea de curăție și iluminare ca să ajungem la îndumnezeire sau la unirea veșnică cu Dumnezeu cel pururea Viu… Tocmai pentru atingerea stării de desăvârșire duhovnicească Biserica Ortodoxă ne-a lăsat drept sfântă moștenire Sfintele Posturi, ca prin asceză și înfrânare să ne dezlipim inima de tot ce este pământesc – mândria ochilor și trufia vieții – ca să ajungem sfinți, pentru că Dumnezeul nostru este Sfânt și împărăția Lui „nu este mâncare și băutură, ci bucurie, dreptate și pace în Duhul Sfânt…”. Dar această bucurie, dreptate și pace dumnezeiască se poate sălășlui numai în inima curată, care devine „tronul harului lui Dumnezeu”, după cum ne învață Sfinții Părinți ai Bisericii, iar harul mântuitor se dobândește prin nevoință curată și corectă și prin primirea Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe cea Una. Într-un cuvânt – zilele de post sunt zilele când noi suntem chemați să sporim lucrarea mântuirii noastre…

Nu în zadar am făcut această scurtă introducere, dorind să accentuez că Postul în Biserica Ortodoxă nu este o schimbare a rației alimentare, ci o schimbare a omului lăuntric.

De ce spun acestea? Am observat de câțiva ani la rând, că atunci când, potrivit calendarului bisericesc, creștinii ortodocși – cei cu viață ortodoxă – intră în mântuitoarele zile ale Sfintelor Posturi, imediat și toți așa-numiții „creștini” – cei numai cu numele – (pentru că astăzi e la modă să fii religios, să mai declari că chipurile te rogi, mai „postești”, respectând dietă o săptămână cu cârtire și bârfire, judecată și osândă; ba mai „crezi” chiar și în „forța divină”, adresându-te la biserici după „servicii divine”, etc.) majoritatea din aceștia se angajează în actualitatea de a vorbi despre post, a da sfaturi, recomandări, a indica „gama” variată de alimente de post: începând cu legume și fructe, salate de nu le mai știi felurile și numărul și sfârșind cu tort, brânză, carne din soie și… minte întunecată, emisiuni televizate, spălări de creiere… toate de post. Dar nu se sfârșesc toate aici: apar ca din apă și „specialiștii”, fie din medicină, fie din alte domenii, „grijulii” de soarta noastră, care se declară experți cu diplome în ale „postirii”, dietei și digestiei și care avertizează prin toate mijloacele posibile, dar mai ales prin intermediul surselor mass-media care, de altfel, mediatizează cu un deosebit interes știrile și anunțurile legate de viața numită „religioasă”, precum că „…luați seama, totuși Biserica are principii învechite, care pot dăuna grav sănătății Dvs.” și de aceea „postul e binevenit, pe alocuri, doar organismul are nevoie de curățire și apoi dieta e un remediu eficient de tratare a diferitor boli interne, dar e necesar de a respecta anumite condiții…”. Și aceasta totul pe fundalul că la creștini începe Postul Mare. Chiar mai sunt invitați la unele emisiuni de acest gen și unii slujitori ai Bisericii alături de respectivii „specialiști” din domeniu, pentru ”a confirma” într-un fel sau altul, că îndemnurile acestora sunt „foarte binevenite” și „corecte” și undeva în umbră, dacă se poate, mai slobozim câte un glăscior abia auzit, că „în popor” postul e mai însoțit și de „niște rugăciuni, mărturisire a păcatelor și împărtășire”, dar de la care iarăși (!), fiți precauți, că împărtășindu-vă cu aceeași linguriță, vă puteți contamina de boli foarte grave, cum ar fi tuberculoza…”. Și într-un cuvânt iată că Biserica, ca să vezi, poate distruge trupul sau ucide omul…

Ca slujitor al Bisericii Ortodoxe şi ca orice muritor creştin ortodox, care ţine la demnitatea şi cinstea de care s-a învrednicit – de a fi şi de a rămâne fiu devotat al Sfintei Biserici a lui Hristos – când este învinovăţit de ceva sau când este defăimată şi desconsiderată vreuna din sfintele predanii moştenite de la Sfinţii Părinţi şi consfinţite de veacuri, – demn, creştinesc şi omenesc este ca să se apere –; şi pentru aceasta m-am văzut nevoit de a rupe tăcerea, uneori impusă, şi potrivit celor zise de Sfântul Ioan Damaschin, că „…cunoscând micşorimea şi nevrednicia mea, ar fi trebuit să tac pentru totdeauna şi să mă mulţumesc a plânge păcatele mele înaintea lui Dumnezeu. Dar văzând că Biserica este cuprinsă de mare vijelie, am crezut că nu trebuie să mai tac, pentru că mă tem mai mult de Dumnezeu, decât de oricine pe pământ…” – am îndrăznit, cu smerenia şi evlavia de care poate fi pătruns un adevărat fiu al Bisericii, să-mi asum deplina răspundere şi libertate de a spune un cuvânt de adevăr despre nevoința Postului ortodox în viaţa Bisericii Ortodoxe, fiind conştient, că acest cuvânt va displăcea tuturor celor ce se consideră „creștini intelectuali-moderni”, ce respectă dieta pentru a scăpa de kilogramele nedorite, sau pentru o profilaxie a organismului și lichidare a grăsimilor, sau celor ce sunt urmași orbi ai tradițiilor populare.

Omul contemporan, cu toată goana lui după sănătate și igienă, nu prea poate auzi, că tezaurul Bisericii moștenit de la Hristos și Sfinții Apostoli, tocmai că nu urmărește uciderea trupului, ci uciderea patimilor, care, lucrând prin trup, ucid și trupul și sufletul. A început Postul… Dar pe nimeni din cei cu recomandările și din cei ce se avântă după cumpărături diverse de post nu-i văd interesați cel puțin să afle că Biserica Ortodoxă vorbește clar despre alt post, nu cel al stomacului și al curățirii organismului. Or punem în post accentul numai pe partea materială: să nu mănânci, carne, brânză, pește și ouă, în rest totul e pe vechi… Aceasta e un fariseism total. Începem cu materia, dar uităm de duh. De aceea Biserica învață în prima zi din Postul Mare: „Să postim post duhovnicesc”. Altfel nu ne deosebim cu nimic de vegetarieni. Dar din punct de vedere ortodox postul este 1+1: adică trup + duh; duh + trup formează unitatea. A posti ortodox înseamnă a te înfrâna, a te reține de la tot ceea ce-ți risipește trezvia, dreapta judecată, atenția, cugetarea la moarte, adică a pune frâu poftelor și dorințelor păcătoase, înclinațiilor și apucăturilor rele. De aceea în Ortodoxie se postește cu toate simțurile: să postească ochiul, să postească urechea, să postească nasul, să postească gura, și mintea, gândurile… Cum așa? Controlează-ți și stăpânește-ți privirea invidioasă și pizmașă, astupă-ți urechea de la bârfire, muzică, glume și vorbe care nu te zidesc sufletește, nasul oprește-l de la mirosuri care te îndulcesc, fă post de la vorbă, omorând limba cea lungă, pentru că Părinții Bisericii învață că de la multa vorbire flămânzești, iar tăcerea însoțită de rugăciune dă aripi sufletului. Să postească mintea: adică înfrânarea de la imaginații și fantezii, adică tot ceea ce te îndulcește… Și abia atunci vei înțelege, că a te reține de la unele alimente n-are nimic comun cu dieta medicinală, ci această înfrânare ajută trupului în lupta cu patimile, smerindu-l, dar nu distrugându-l. Că reținerea de la carne nu se face pentru că e nevoie de curățire în organism, ci pentru că în Ortodoxie se mărturisește că tot ceea ce mâncăm din carne vine pe cale de ucidere a animalelor, adică de omorâre a vieții, și conștientizând că uciderea este urmare a căderii omului din rai, în perioada postului ne reținem de mânca tot ce e ucis, prin acesta dorind a moșteni viața… De aceea și unii Părinți ai Bisericii (Cuviosul Siluan Athonitul) au spus că și „a rupe o frunză e păcat”, adică e o frângere de viață.

Voi, „specialiștilor” în ale „postirii” ați studiat multe enciclopedii despre dietă, dar nu cunoașteți un adevăr simplu și veșnic: că a posti cu adevărat înseamnă a mărturisi pe Hristos, pentru că El ne-a arăta pilda adevăratului post. De aceea spuneți-mi, sunteți capabili de a înțelege pe cuvioșii Bisericii Ortodoxe când ei prin post înțelegeau a nu mânca nimic… Cum așa ceva? Pentru că aceștia îl mărturiseau pe Hristos nu din cărți și recomandări, nu-L mărturiseau pe Hristos Cel „studiat sau zubrit” din enciclopedii, ci pe Cel trăit… Ei nu se îngrijeau să se cântărească la începutul dietei și apoi la sfârșitul ei pentru a obține talie atrăgătoare de ochi pătimași, dar se îngrijeau să ajungă la starea de sfințenie și de despătimire… la starea omului normal (!!!). Oare omul intelectual contemporan care în permanență vrea să vadă Biserica și Postul numai prin prisma propriului confort și moft va înțelege vreodată că ortodox se postește și trupește și duhovnicește? Că a posti e nevoință și luptă cu tine însuți și nu exercițiu de slăbire. Că a posti nu însemnă a căuta proteine și vitamine în legume, ci a te lupta de mic cu plăcerile ce te fac rob al lor? Mă veți întreba: cum adică „de mic”? Și copiii oare trebuie să postească? Da! Dar fii atent și înțelege judecata. De exemplu: doar se afirmă: „copii trebuie să bea lapte că e sănătos pentru a se dezvolta”… E adevărat. De aceea Biserica nu impune asemenea post copiilor, dar va zice: lapte se poate, dar înghețată nu, strictul necesar da, dar rafinamentele și alintarea în bucate nu… Înțelegi? Ceea ce e necesar unui copil în creștere îi dăm, mulțumind lui Dumnezeu, dar îl învățăm cu nevoința, că trebuie să fie biruitor și stăpân peste pofte și gusturi.

De aceea scopul Postului este și o pregătire pentru a ajunge la măsura uni bărbat desăvârșit, experimentat în viața duhovnicească. Adică să te poți pune la punct pe tine însuți. Cum îmi va explica medicina „științific” acest lucru? Care vor indicațiile „științifice” și „argumentate” care să-mi ajute să nu urăsc, să nu fur, să nu fiu lingușitor, să nu spun minciuni? Ce folosesc dacă nu mănânc carne, dacă din gură ies vorbe nelegiuite? Înfrânarea de la pofte nu-i dă voie diavolului să-ți fure gândul de la Dumnezeu. Sau răspundem celor care ne vor critica cu cuvintele Sfântului Ierarh Grigorie Teologul: „Scopul medicilor ester să păzească sănătatea sau bunăstarea trupului, când ea există, iar când s-a pierdut să o aducă înapoi… Scopul duhovnicului însă e să dea sufletului aripi ca să ajungă la Tatăl, să-l răpească din lume și să-l predea lui Dumnezeu”.

Fiecare mănâncă după starea lui, ceea ce se referă la trup, dar nevoința fiecăruia trebuie să fie corectă: adică fiecare să ducă sarcina pe care o poate duce, de la început și până la sfârșit. Nu numai o săptămână nu mâncăm cu ulei, iar după aceasta blestemăm și postul și Biserica și tot ce e sfânt că ne-am îmbolnăvit… Pornește de la dreapta judecată. Nu poți posti cu hrana, că ești bolnav, postește cu alt simț, nu judeca pe nimeni, nu cârti, nu osândi… Adică trebuie să existe discernământ duhovnicesc.

Scopul Postului e să fim cu Hristos, dar nu să schimbăm gaura la centură, ca apoi la Sfânta Înviere să zicem: „lărgește-te gâtule, mărește-te stomacule, că-s om sărac, rugăciune – la revedere, a venit Paștile”. Și apoi tot „specialiștii” vin și atunci cu recomandări: „…vedeți, luați seama, „ieșiți-vă din minți” cu încetul…”. Pentru aceasta ne-am reținut de la mâncăruri 7 sau 50 de zile? Oare astfel nu suntem oameni de piatră?

Și celor ce spun că de la „lingurița împărtășirii te poți îmbolnăvi…” Vă răspund pe scurt: e slab spus că te vei îmbolnăvi: dacă te apropii de Sfânta Împărtășire cu gândul că te „grijești” după obicei, socotind că primești „pâine” și „vin”, nu numai că te poți îmbolnăvi, ci mai mult, poți chiar muri, nesocotind Trupul și Sângele Domnului: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni, 11, 27-30). Sfânta Împărtășire devine izvor de viață numai pentru cel care cu vine cu credință neclintită, că de la Izvorul Vieții nu te poți adăpa cu moarte…

Cea mai mare nevoință pe care o putem face astăzi noi, oamenii, e să ducem crucea noastră continuu cât putem fiecare, cât de puțin, dar neîntrerupt, că sa dobândim smerenia, căci prin aceasta vom ajunge să fim stăpâni peste patimi… Să ne întrebăm: care e dispoziția noastră de a ne schimba lăuntric? Și să nu declarăm pe la televizor că postim, mâncând și una și alta pentru a ne simți mai bine, dar să postim sincer pentru roade duhovnicești. De aici pornește măsura postului, puterea rugăciunii. Să ne ajute Dumnezeu ca Postul să fie o binecuvântare pentru noi, pentru că dietă respectă mulți, dar nu toți sunt auziți de Dumnezeu. Dacă ne vom ține de harul lui Dumnezeu, atunci El ne va însoți pretutindeni și aici, pe pământ, și dincolo, în veșnicie. Dar să luăm seama, să nu spunem una și să săvârșim alta, pentru că aceasta e urâciune înaintea Domnului, amintindu-ne de cuvintele Sfântului Ierarh Grigorie Teologul: „Urăsc cuvintele care au viață contrară”.

 Protodiacon Ioan MUNTEANU

Sursa: www.csf.md