Lumina spirituală a sfinților. Valențe axiologice ale personajului literar Daniil Sihastrul
17:26, joi, 4 decembrie, 2014 | Cuvinte-cheie: Daniil Sihastrul, educația, ion druţă, istorie, sfintii, Ștefan cel Mare
Educaţia prin intermediul literaturii artistice presupune cunoaşterea şi receptarea discursului literar la diverse nivele: estetic, etic, istoric, social-politicetc. Prin urmare, valorizarea imaginarului artistic al unui scriitor implică extinderea orizontului de aşteptare al cititorului prin asimilarea unor idei din cultura mai veche şi mai nouă a umanităţii , precum şi stabilirea clară a obiectivului propus spre cercetare/interpretare/ predare-învăţare.
Aceasta, evident, în funcţie de receptor, adică de o anume libertate a lui de a-şi crea „textul” său, pornind de la „textul autorului ,”dar şi de la anumite
cunoştinţe din diverse domenii. În acest context,un anumerol îl are timpul scrierii lucrării , dar, mai ales, timpul receptării , de rând cu structura ei, care se manifestă nu doar ca semne ale evoluţiei gândirii artistice, ci şi ca argumente ale gândirii social-morale, filosofice etc. Din aceste considerente, personajul literar, în calitatea lui deelemental structurii unui text, implică/transmite diverse valenţe axiologice,în special personajul de sorginte biblică, religioasă,care are, de obicei, un prototip. De exemplu, Iona sau femeia samariteană, bunul păstor sau bunul samaritean, ori Sfinţii bisericii creştine. Esenţa spirituală, semnificaţia unor asemenea personaje continuă peste veacuri, scriitorii afirmând în aşa fel valorile creştine, în special în beletristica hagiografică, dar şi noi valenţe morale şi sociale, psihologice, în funcţie de individualitatea şi viziunea artistică a autorului şi de imperativele timpului în care acesta a scris.
În cele ce urmează, vom aborda modul de realizare artistică, respectiv valorile estetice, etice, religioase alepersonajului literar al cărui prototip este Sfântul Daniil cel Nou (Sihastrul),amintind aici şi studiile noastre privind imaginea artistică a Sfântul ui Paisie Velicovschi în proza lui Ion Druţă [5; 6]. Se ştie că Sfinţii sunt oameni cu credinţă mare în Dumnezeu, care pe pământ s-au ostenit şi s-au străduit să câştige împărăţia cerească,persoane care au atins cele mai înalte culmi de
trăire creştină. Într-o poezie populară[3], sfinţii sunt prezentaţi în felul următor:
Ce vă vom numi pe voi, sfinţilor?
Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos,
Serafimi, că neîncetat L-aţi preamărit pe El,
Îngeri, că de trup v-aţi lepădat,
Puteri,că lucraţi cu minunile.
Multe sunt numirile voastre,
Dar mai multe darurile.
Rugaţi-vă Domnului
Să se mântuiască sufletele noastre.
În literatura română am putea vorbi de imaginea sfinţilor deja cunoscuţi în istoria religiei creştine – Sfântul Apostol Pavel (Ion Druţă, piesa Apostolul Pavel), Sfântul Apostol Andrei (Ion Vicol, romanul Sfântul Andrei), dar şi de personaje ale căror prototipuri au fost canonizate mai târziude apariţia textelor literare, cum sunt Sfântul Daniil Sihastrul (Dimitrie Bolintineanu, Daniil Sihastrul, Leonida Lari, Testamentul lui Daniil Sihastru), Sfânul Pasisie Velicicovschi de la Neamţ (Ion Druţă, romanul Biserica albă), Sfântul Ştefan cel Mare. O temă aparte, care începe a fi investi gată la etapa actuală, o constituie sfinţii închisorilor din perioada totalitarist-comunistă şi opera lorartistică creată în acea perioadă (Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor şi mulţi alţii).
Astfel încât am putea caracteriza un asemenea personaj dintr-un text epic sau dramatic sau am putea să-i surprindem imaginea abia tangibilă, luminoasă în imaginarul artistic al lui Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru sau Leonida Lari. Or, istoria literaturii, a curentelor literare poate fi urmărită şi prin modul de transfigurare artistică a Sfinţilor, în acelaşi timp textele respective contribuind la cunoaşterea istoriei civilizaţiei române şi, prin urmare, la educarea receptorului de orice vârstă.
Ce aduce în imaginea noastră noţiunea de sfânt? Credinţă nestrămutată în puterea Domnului, până la dezicere de sine, pace interioară, lumina sufletului iubitor de Dumnezeu şi de oameni . „Ştiţi ce este un sfânt?, ne întreabă contemporanul nostru Dan Puric. – Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. Cu adevărat importante la sfinţi sunt minunile, dar cel mai important lucru este cum îşi trăiesc viaţa lor. Însăşi viaţa lor, a fiecăruia, e o minune de la un capăt la altul ” [12].
Personalitatea lui Daniil Sihastru sau Sihastrul cel Bătrân implică în imagine figura lui Ştefan cel Mare şi ideea de isihasm ca mod de existenţă întru Dumnezeu (aceste momente se întâlnesc, transfigurate cu măiestrie, în imaginarul artistic al lui I. Druţă, în special în romanele sale Clopotniţa şiBiserica albă). Figura Sfântului Daniil Sihastru, cunoscut în istoria creştină ca Sfântul Daniil Schimonahul, părinte şi povăţuitor al tuturor sihaştrilor din nordul Moldovei sau după trecerea la Domnul –Sfântul Daniil cel Nou, a devenitun personaj al creaţieipopulare orale şi al literaturii române culte de la Bolintineanu până în prezent. Este cunoscut ca duhovnic şi mare sfetnic al domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare şi, prin sfaturile pe care i l e da domnitorului, -mare apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înăl ţate la îndemnul său de Ştefan cel Mare. Aşa a pornit zidirea mănăstirii Putna – lăcaş sfânt întru pomenirea Maicii Domnului. În timpul vieţii sale, Cuviosul Daniil Sihastru era considerat un mare dascăl alliniştii şi Rugăciunii lui Hristos, continuând tradiţia isihastăpe pământul românesc. De aceea mul ţi egumeni şi duhovnici din nordul Moldovei îl aveau drept părinte duhovnicesc, iar mulţi călugări îi urmau calea, devenind uceniciilui. Se ştie că astfel ela creat o mişcare isihastă în Moldova de nord [14].
După anul 1470, Cuviosul Daniil s-a retras în taină în pădurile din jurul Mănăstirii Voroneţ, unde şi -a făcut o mică chilie sub stânca numită Şoimul. Din legendele populare pe care ni le-a lăsat înscrise cronicarul Ion Neculce în O samă de cuvinte, ce sunt audzite din oameni vechi şi bătrâni…aflăm de întâlnirea lui Ştefan cel Mare, după înfrângerea de la Valea Albă – Războieni, cu duhovnicul său Daniil Sihastru: „Şi bătând Ştefan vodă în uşa sihastrului,să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan vodă afară până ş-a istoviruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan vodă. Şi s-au spovedit Ştefan vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să mai bată cu turcii: încina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfăntului Gheorghie, să fiehramul bisericii”[9]. Ştefan a strâns armata şi a învins turcii, construind apoi Mănăstirea Voroneţ. Aşa ajută Cuvi osul cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeusă se izbăvească Moldova de păgâni, iar timp de douăzeci de ani,cât a sihăstrit la Mănăstirea Voroneţ, a creat o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca cea de la Putna.
Viaţa Sfântului pe care o aflăm din documente istorice şi cea descrisă în legenda populară a constituit obiect de investigaţie a istoricilor, folclori ştilor, filologilor. Cercetătorul Nicolae Fuştei , comentând întâlnirea domnitorului Ştefan cel Mare cu duhovnicul săuDaniil, accentueazăcă „ În Evul Mediu era răspândită ideea, atât în spaţiul răsăritean, cât şi în cel apusean, potrivit căreia catastrofele ce se abăteau asupra unor ţări, în special înfrângerea armatelor creştine într-un război
sfânt, sunt rezultatul păcatelor conducătorului sau ale ostaşilor. (…) Din aceste considerente, suveranii (regii, domnii), neînţelegând cauzele înfrângerilor suferite, recurg la ajutorul sfinţilor, pentru ca aceştia să medieze şi să invoce mila lui Dumnezeu. Spaţiul cultural european cunoaşte multe cazuri când personaje istorice primeau sfaturi sau consultaţii de la sfinţi”[7]. Domnitorul Ştefan cel Mare recunoaşte că dincauza păcatelor sale a suferit înfrângere oastea moldovenească în lupta de la Războieni şi doreşte mai întâi „să sespovedească”. La întrebarea domnitorului ce va mai face, că nu poate să mai bată cu turcii: încina-va ţara la turci, au ba?”, Cuviosul Daniil „încearcă să-l readucă la starea demnă de un conducător creştin în faţa duşmanului agarean, de aceea respinge ideea supunerii faţă de turci, ba mai mult, el este convins şi îl convinge şi pe domnul Moldovei că războiul purtat este unul dreptşi biruinţa va fi de partea suveranului”.
Acest moment este accentuat de scriitorul paşoptist Dimitrie Bolintineanu în poemul intitulat Daniel Sihastru.Patosul patriotic, viziunea romantică şi conştiinţa unei misiuni sociale a poetului transpare din această lucrare.Considerat de George Călinescu „întâiul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului” [2], poetul afirma că „umanitatea , natura şi Dumnezeu sunt cele trei lucruri cu care am pus în contact pe cititori ”. „Plastica dinamică”, cu valenţe ample sugestive
transpare din primele versuri ale poemului: Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,/Unde un sihastru a fugit de lume,/Cu vărsarea serii un străin sosi [11].
Dialogul dintre cei doi este scurt şi exprimă atitudinea pustnicului faţă de domnitor şi faţă de Dumnezeu: mai presus e rugăciunea către Domnul şi apoi domnitorul ţării:
„- Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!”
”- Ştefan al Moldovei, Daniel îi spune,
Să aştepte-afară! sînt în rugăciune”.
În acest context, amintim ideea lui Petre Ţuţea conform căruia „A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Sfântul are forţa de coeziune a pietrei. Un sfânt poate fi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni” [13].
Dimitrie Bolintineanu pune accent pe demnitatea personală şi naţională, pe datoria faţă de neam şi de ţarăpe care trebuie să le aibădomnitorul. Limbajul discursului este alegoric, format din expresii frazeologice, proverbe, exprimând plastic-vizual şi antiteticideile autorului şi caracterizând astfel sihastrul ca om cu sentimentul datoriei şi ca învăţător, îndrumător: Mă înşeală-auzul ori eu am un vis?/ Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie,/Dar cu umilinţă lanţu-l încovoiae!/ Ce e oare traiul, dacă e robit?/(…)Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună,/Nu e totodată pace şi furtună.(…) Dacă mâna-şi slabă sceptrul ţi-o apasă,/Altuia mai harnic locul tău îl lasă!/Căci mai bine este supus lăudat/ Decât cu ruşine domn şi atârnat.
Am numi aceasta lecţia lui Daniil Sihastrul , ceea ce a extras din viaţa Sfântului scriitorul D.Bolintineanu. Timpurile însă se repetă, necesitatea de a păstra demnitatea naţională şi neatârnarea ţării devineimperativ în alte perioade istorice, mai apropiate de noi –anii 80 ai secolului al XX-lea şi în poezia – rugăciune a Leonidei Lari , intitulată Testamentullui Daniil Sihastrul [8], sfântul apare ca parte a moralităţiinoastre:
Se lasă-un ochi înlăcrimat/ Pe soarta-ne amara,/Nu scoateţi ţara la mezat,/Nu vindeţi ţara./ În concepţia şi, respectiv ,în imaginaţia contemporanei noastre, Sfântul Daniil vine de peste secole să ne susţină ca neam şi, totodată, să ne aten ţioneze, să aperede trădarea dintre fraţi, sau trădarea de ţară. În acest sens, repeti ţia îndemnului său devine premonitivă pentru starea de lucruri pe pământul basarabean: Nu puneţi singuri jugu-n gât,/Nu puneţi jugul./ Paşi pânditori, lătrat de câini/ Cutremură văzduhul,/Nu pierdeţi duhul prin străini,/Nu pierdeţi duhul.
Îndemnul Sfântului transmite parcă dorinţa, ne-spusă,amaselor, dar şi credinţa că un popor are o istorie şi o credinţă: Mai e un pas neabătut/ Din mumte pân-la mare/ Când vom avea tot ceam pierdut/După Ştefan cel Mare./ Mai e un ceas de adevăr/Ce curmă nenorocul,/Nu vindeţi locul vostru-n cer,/Nu vindeţi locul.
Imaginea celor doi viitori sfinţi ai neamului nostru – Daniil cel Nou şi Ştefan cel Mare – este transfigurată artistic şi în proză,în romanul Clopotniţa, publicat de Ion Druşă în anul 1972. Realităţi istorice similare – necesitatea afirmării spiritului naţional, patriotic prin cunoaşterea istoriei, afirmarea valorilor naţionale -au constituit, într-un fel, condiţiile apariţiei acestei lucrări artistice.
Prozatorul a ştiut să îmbine datele istoriei cu substratul religiosal culturii, aducându-l pe Sfântul Daniil Sihastrul în Moldova de peste Prut, la Mănăstirea Căpriana. Călugărul Daniil Sihastrul, domnitorul Ştefan cel Mare şi mănăstirea Căpriana ca simbol al creştinătăţii pe aceste meleaguri constituie motivele istorico-religioase pe baza cărora este structurat textul druţian. În acest roman, prin întâlnirea istoriei cu contemporaneitatea, autorul eviden ţiază faptul că satul /neamul şi -apierdut credinţa şi, treptat, î şi pierde memoria ancestrală, astfel destrămându-se nu un sat, ci un neam.
Cei doi viitori sfinţi – Sfântul Daniil cel Nou şi Sfântul Ştefan cel Mare, canonizaţi de Biserica Ortodoxă Românăîn anul 1992, se întâlnesc pe paginile lucrării druţiene demonstrând, pe de o parte, necesitatea şi permanenţa credinţei în viaţa spirituală a omului, iar pe de altă parte, stringenţa perpetuării valorilor naţionale şi a celor creştine. La predarea/învăţarea roman ului este necesar să se accentueze atât valorile estetice ale textului cât şi cele creştine, naţionale, istorice, morale ş.a. Toate însă se îmbină, se completează reciproc în imaginarul artistic druţian, de aceea şi analiza fragmentului în care este prezentat personajul sihastruimplică relevarea acestor valen ţe în ansamblul lor. Datele istorice despre Sfântul Daniil cel Nou, legenda populară despre Daniil Sihastrul, transmisă de Ion Neculce şi de poemul lui D.Bolintineanu sunt completate de talentul şi viziunea lui I.Druţă care, prin structura frazei, prin simbol şi metaforă, transfigurează artistic şi veridic imaginea acestui sfânt.
Este adevărat că autorul, ca orice creator de noi realităţi – cele estetice, preia în mod subiectivunele momente din istoria Sfântului, răspunzând, într-un fel, imperativelor social-morale şi spirituale ale timpului, dar, urmând,totodată, şi conceptele, viziunile sale artistice. Astfel că în romanul său Clopotniţa, călugărul Daniil (ca, de altfel, şi posluşnicul Ioan din Biserica albă) se izolează de ceilal ţi, „alungat din mănăstire pentru semeţia cuvântului sincer şi deschis”[4] .
Naratorul îl prezintă caun răzvrătit poate şi din considerentede a răspunde problemelor timpului, timp ce impunea deja întrebări şi necesita răspunsuri privind entitatea naţional -spirituală. Deaceea la el călugării, preoţiiapar mai întâi în ipostazalor umană, apoi în cea sacră –aceasta fiind sesizată, mai ales, prin simbolul luminii sau prin clarobscur.
Pregătirea receptorului contemporan pentru asimilarea informaţiei istorico-religioase este susţinută de rolul artistic al peisajului cu diverse funcţii art istice, o trăsăturăspecifică imaginarului artisticdruţian. Istoria vieţii călugărului Daniil continuă astfel prin evidenţierea contrastului dintre singurătatea şi unicitateasihastrului care se roagă pentru toţi şi natura protivnică şi,în acelaşi timp, frustă, pe unde nu pătrunse picior de om până atunci: „Cândva prin părţile acestea erau numai păduri. Singura aşezare omenească stătea cocoţată colo sus, în vârful dealului. Se zice că ridicată a fost cocioaba ceea de-un sărman călugăr, unul Daniil…(…). Să ni-l încipuim pe bătrânul din vârful dealului ce-şi petrecea zilele şi nopţile în rugăciuni, să ne închipuim cum arătau locurile acestea acum patru, cinci sute de ani. Păduri nesfârţite de stejar prin care abia de mai poţi răzbate, sălbătăcie şi întuneric. Nicio lumină, nicio casă, niciun om şi în toată împărăţia ceea sălbatică un singur suflet într-o mică cocioabă pe vărful dealului. Nopţi întregi geme codrul, vuiesc depărtările de urletele sălbătăciilor, iară sus, în vârful dealului, arde o lumânarică şi un biet călugăr bate mătănii”.
Contrastul dintre natura sălbatică şi lumina,puterea credinţei pe care o menţine vie călugărul prin rugăciunea isihastă, aşezarea cocioabei pe vârf de deal, asonanţa ce întregeşte atmosfera de greutate ( repeti ţia „trădează” atitudinea n aratorului -personaj şi al autorului), clarobscurul – toate împreună transfigurează artistic puterea credinţei prin imaginea simbolică a sfântului: un singur suflet într-o mică cocioabă pe vârful dealului. Este o imaginea cu valenţă spirituală şi , totodată, plină de concreteţe, susţinută de impresia unui personaj -elev, dar care ne trădează şi pe noi, cititorii: Am să-l visez la noapte. Astfel încearcă Ion Druţă să transmită fragmente din istoria naţională, să ne convingă de faptul că sfinţii sunt oamenii care zile şi nopţi se roagă semenii lui, prin înfrânarea patimilor, prin răbdare, smerenie şi iubire.
Lumina spirituală a sfântuluicare „mulţi ani s-o fi tot rugat(…) acolo sus, în vârful dealului” continuă să trăiască, să pâlpâie, să se împrăştie, autorul transmiţând ideea prin punerea faţă în faţă a celor două personaje: sihastrul şi domnitorul. Un contrast abia vizibil dintre ele este susţinut de peisaj şi de simbolul luminii: „ până ce într-o noapte rece şi ploioasă nu i-a zărit lumina domnitorul ţării, (…), biruit de păgâni, rămas fără oaste, rănit la picior, (..) căuta un adăpost să-şi hodinească oasele, să-şi limpezească sufletul”. ademenit de zarea de lumină din vârful dealului, a venit în uşa cocioabei, rugându-se să fie primit peste noapte. Călugărul a deschis, dar nu l-a lăsat să intre, ci a rămas în pragul cocioabei. L-a privit pe sub streaşina palmei să vadă dacă întradevăr el este, marele Ştefan, după carei-a zis că nu-l poate primi” .
Prima frază creează o imagine cu mai multe conotaţii: „zarea de lumină” spirituală a călugărului sihastru care se roagă în continuu pentru păcatele oamenilor pe „vârful dealului” moral, simbolistica uşii şi a praguluice marchează o trecere dintr-un spaţiu profan în unul sacru, după M. Eliade ( şi de aici contrastul – „u şa cocioabei”, „pragul cocioabei”), călugărul îndrăznind a nu- l primi în spaţiul sacru al lăcaşului său de rugăciune pe cel care s-a lăsatdus de frică. Doar printr-o imagine concretă, autorul a reuşit să prezinte personaje şi atitudini, să creeze o schi ţă de portret moral-spiritual al sihastrului princredinţă, datorie faţă de neam şi iubire de adevăr.
Vom observa că trecutul este înfăţişat cu pietate, cu lirism. Astfel, moartea sihastrului o aflăm sugerată printr-o metaforă: „un prosop de oseminte aşternut peste prag” agăsit domnitorul Ştefan când, „întorcându-se odată de la vânătoare şi recunoscând aceste locuri(…) şi-a adus aminte de bătrânul de pe dealul Căprienei”. Lipsa călugărului este nu atât relatată(„nu era”) cât sugerată prin descrierea spaţiului şi sim ţită aievea prin atmosfera unei linişti apăsătoare, sinistre, imagine susţinută de repeti ţia adverbului „nici” şi de comparaţie. „ Nu mai era nici bătrânul pustnic, nici cocioaba lui. O linişte mare şi grea cât o piatră de moară apăsapeste tot ţinutul cela şi s-a îngrozit de această linişte nesfârşită cel mai viteaz dintre domnitorii noştri”.
Pe locul cocioabei, domnitorul a poruncitsă fie zidită o clopotniţă, „cu clopot adus de la mănăstire”, iar „oşteni viteji vor face slujbăpe lângă acel clopot şi de două ori pe zi, în zori şi în amurg, să se spargă liniştea acelor pustiuri cu dangătul lui”. Actualizarea timpului istoric, revenirea la valorile naţionale sunt transmise atât prin figurile de stil, peisaj, cât şi prin imaginea personajului Horia Holban, profesorul careaccentuează că valoarea istoriei ca învăţătore a vieţii se îmbină cu valorile creştine, cu vieţilesfinţilor: „Voi, fireşte, sunteţi o altă generaţie, faceţi parte din altălume, dar din orice generaţie n-aţi fi, când veţi întâlni o bătrânică gârbovită, urcând cu un capăt de lumânare dealul, să nu râdeţi de dânsa, pentru că prin capătul cela de lumânare ea urcă să cinstească întregul trecut al neamului nostru”. Iar faptul că atunci când arde clopotni ţa şi nimeni nu încearcă să stingă focul sau când este bătută în cuie clopotniţa demonstrează că lecţia istoriei trebuie învăţată în fiecare zi. Iar un exemplu poate fi şi viaţa Sfinţilor –cei care fac legătura dintre cer şi pământ, între Dumnezeu şi credincioşi .
În concluzii, constatăm că imaginarul artistic, începând de la creaţia populară orală şi terminând cu opere ale scriitorilor contemporani, ne convingede faptul că „sfinţenia –idealul vieţii creştine – presupune în egală măsură o cunoaştere a lui Dumnezeu şi a sinelui, pentru o corectă raportare la semeni”[10]. Astfel căprin abordarea, revenirea la viaţaSfinţilor receptorul se întoarce în istoria civilizaţi ei, a neamului, a credinţei. De aici rolul cognitiv al discursului literar-artistic în care atestăm imaginea ori sunt transfigurate artistic momente din viaţa unui sfânt. Or, viaţa şi problemele pământeşti ale Sfântului se îmbină cu viaţa spirituală, cu starea de desăvârşire, o stare de o permanentă vedere înţelegătoare a lui Dumnezeu şi de convorbire cu El în rugăciune. În aceste două ipostaze sunt prezentate asemenea personajeliterare, prin mijlocirea cărora accentuăm valorile creştine, valorile patriotice ca valori sociale, iar prin modul de tratare artistică – valori le estetice sau/şi valorile culturii emoţionale. Receptarea, adică lectura şi interpretarea unor asemenea texte literare corespund, de fapt, şi ideilor, î ndemnului expuse de Î.P.S. Bartolomeu Anania [1], care a fost şi scriitor: „Religia, pe de o parte, prin cultură, să deschidă ferestrele spre cerul larg al
universalităţii umane, iar cultura, la rândul ei, prin religie să-şi recapete profunzimea şi dimensiunile fireşti”.
Conf. univ. dr. Ana Ghilaș
Bibliografie:
1. Anania, Bartolomeu Valeriu, Apa cea vie a Ortodoxiei, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2002, p. 31.
2. Călinescu,George. Istoria literaturii române de la origini pânăîn prezent, Bucureşti,Editura Minerva, 1986, p. 238.
3. Cântări şi colinde ortodoxe. Editura Egumeniţa(f.a.), p. 90.
4. Druţă,Ion. Scrieri, în 4 volume. Vol. 3, Chişinău. Literatura artistică, 1987, p. 490.
5. Epistemia (Goncearenco), Ghilaş, Ana, Imaginea lui Paisie Velicicovschi în literatura artistică//Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813 – 2013), Simpozion ştiinţific internaţional (14 – 15 octombrie 2013), Coord.: pr.dr. Octavian Moşin, conf. univ. dr. Ion Gumenâi, Chişinău, Cuvîntul –ABC, 2013, pp. 557 –562.
6. Ghilaş,Ana, Motive creştine în romanele lui Ion Druţă// Opera lui Ion Druţă:univers artistic, spiritual, filozofic, în 2 volume, vol.1, Coordonator M.Dolgan, Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 2004, pp. 393 – 420.
7. Fuştei ,Nicolae, Întâlnirea lui Ştefan cel Mare cu Daniil Sihastrul după lupta de la Războieni//Limba Română, 2004, nr. 4-6- http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2135
8. Lari, Leonida, Al nouălea val, Poeme, Chişinău, Editura Glasul,1993, p. 26.
9. Neculce, Ion, O samă de cuvinte… în: Letopiseţul Ţării Moldovei. Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,Chişinău, Editura Hyperion, 1990, p. 269.
10. Opriş, Dorin, Dimensiuni creştine ale pedagogiei moderne, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 2012, p. 93.
11. Poezia română clasică(de la Dosoftei la Octavian Goga), edi ţie îngrijtă de Al.Piru şi Ioan Şerb. Cuvânt înainte de Al.Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 457.
12. Puric, Dan, Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţihttp://www.sfintii-inchisorilor.ro/2008/11/10/sa-iesim-din-pacatul-uitarii-si-sa-ne-vedem-sfintii/
13. Ţuţea, Petre, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 98.
14. Vieţi de Sfinţi aleşi din luna decembrie, Cu binecuvântarea P.S. EFTIMIE Epi scopul Romanului şi Huşilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995.