Sa nădăjduim, dar nu exagerat

O femeie, care obişnuia să meargă la biserică şi se credea cuvioasă, era ţinută de patima mândriei, dispreţuindu-şi semenii şi îndreptăţindu-se în acestea prin cuvintele: „Dumnezeu singur îmi ajunge, iar eu nu nădăjduiesc spre om.”

Dar Dumnezeu a vrut s-o tămăduiască şi i-a trimis o „doctorie” destul de amară.

Astfel, într-o bună zi, pe când se întorcea femeia de la biserică, trecând peste o punte, căzu în apă. Astfel stând lucrurile, incepu biata femeie să strige după ajutor. Cum în preajmă era ceva lume, un vecin ajunse imediat acolo, dar văzând cine este în apă, zise:

– De bună seamă că nu de ajutorul meu ai mata nevoie, căci mereu spui ca „Dumnezeu singur îţi ajunge şi în om nu nădăjduieşti” – şi pleca omul mai departe.

Ajunse la punte şi barbatul ei.

Când o văzu acesta pe femeia lui în apă, îi zise cu mâhnire:

– Cred că nu după ajutorul meu, al unui păcătos, strigi tu, femeie. Tu de bună seamă aşteapţi vreun înger trimis de Dumnezeu ca să te scoată. Cum mereu zici că n-ai nevoie de ajutor omenesc, mă duc să îmi văd de treburi. Şi plecă.

La puţin timp, bătrân fiind şi mergând anevoie, veni la punte şi tatăl ei. Acesta o ajută cum putu el mai bine şi cu greu o scoase afară din apă. Apoi, o întrebă pe aceasta:

– Oare nu au trecut pe aici şi alţi oameni, ba chiar şi barbatul tău ?

– Au trecut, tată, dar pe bună dreptate nu m-au ajutat. Eu, dispreţuindu-i, totdeauna le spuneam: nu am nevoie de ajutorul oamenilor; în om nu-mi pun nădejdea, ci singur Dumnezeu îmi este de ajuns.

Drept aceea, prin oameni lucrează Dumnezeu, chiar dacă omul nu are de fiecare dată ochi să vadă aceasta.