Ce a împreunat Dumne­zeu, omul să nu despartă…

În principiu, nu poate exista nici o permisiune să divorţezi, nici un divorţ bisericesc. Ce-i drept, Hristos a zis: ce a împreunat Dumne­zeu, omul să nu despartă… Hristos spune însă şi: în afară de pricină de desfrânare (Mt. 19,6; 5,32). În acest caz, dacă unul dintre soţi a înşelat, a preacurvit, este posibil divorţul: această interpreta­re vine cu uşurinţă în gând… însă este greşită. Nu este posibil divorţul, ci în atare caz căsătoria nu mai există, căsătoria e destrămată, căsătoria a dispărut ca unitate. Această unitate e moartă, a fost rănită mortal. De aceea, Biserica este aici cu totul îndreptăţită să recunoască faptul că nu mai există căsătorie.

Biserica recunoştea şi înainte destrămarea că­sătoriei în caz, să zicem, de boală psihică a unuia dintre soţi, când din oarecare motive viaţa con­jugală era imposibilă şi astfel nu mai exista con­ţinutul principal al căsătoriei, dragostea, nu mai exista unitate. Dacă această unitate era distrusă, nu contează motivul, Biserica recunoştea că nu mai există căsătorie: nu permitea divorţul, ci re­cunoştea această destrămare a căsniciei. Şi acum, desigur, când căsătoriile, slavă Domnului, sunt legalizate nu de Biserică, ci de autorităţile statu­lui, Biserica recunoaşte la fel ca înainte că nu exis­tă căsătorie dacă divorţul s-a săvârşit.

Dacă foştii soţi s-au despărţit din oarecare motive, pentru că nu se mai iubesc sau pentru că s-au înşelat unul pe celălalt – pe scurt, dacă s-au despărţit, nu mai există căsătorie, iar Biserica acceptă asta ca pe un fapt. Ea constată faptul acesta, şi în calitate de pogorământ, de indulgenţă, face rabat neputin­ţei omeneşti şi îngăduie uneori a doua căsătorie, fără s-o considere nicidecum egală ca valoare cu cea dintâi.

Din Cum să întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înțelepte pentru soț și soție de la sfinți și mari duhovnici, Editura Sophia, București, 2011, p. 164-165