Nicolae Popovschi – unul dintre poeţii istoriei basarabene

N. A. Popovschi… Este unul dintre condeierii care au pus începutul scrisului românesc în Basarabia, îndată după revoluţia din 1905… Iorgu Tudor

Istoria, întrucât explică, este o ştiinţă. Întrucât evocă oamenii şi întâmplările trecutului, ţine de poezie. Garabet Ibrăileanu

Sunt oameni pentru care istoria nu e doar o simplă ramură a ştiinţei, ci este una din formele superioare ale poeziei. Ei savurează tabelele cronologice ca pe nişte formule miraculoase, citează fragmente din cronici, aşteptând reacţia noastră — desigur, de uimire şi înduioşare.

Nicolae Popovschi a fost unul dintre poeţii istoriei basarabene.

Pentru întâia oară numele lui N.Popovschi mi-a atras cu adevărat atenţia abia după ce am zărit pe o fasciculă din revista Luminătorul (se păstrează în fondurile bibliotecii ştiinţifice a Academiei de Ştiinţe din Moldova) o dedicaţie semnată de Al.Mateevici.

Ceea ce mi-a fost dat să aflu apoi despre dânsul m-a convins că această eminentă personalitate merită un studiu aparte.

S-a născut la 5 decembrie 1875 la Visterniceni, pe atunci o suburbie a Chişinăuiui. A ţinut în mod deosebit la satul de baştină — pseudonimul lui literar a fost N.Visterniceanu.

Copilăria şi-a petrecut-o în curtea Bisericii Răşcanu, unde paroh era Alexandru Popovschi, tatăl viitorului scriitor şi om de ştiinţă.

Cum era şi firesc, după cele două clase primare a fost admis în clasa pregătitoare a Şcolii Duhovniceşti. De aici încolo toate vor porni pe un făgaş cunoscut — clasa pregătitoare a Şcolii Spirituale şi patru ani de studii la aceeaşi şcoală, Seminarul Teologic, Academia Teologică din Kiev.

În cartea Din negura trecutului (Chişinău, 1940) momentul alegerii şcolii este evocat foarte semnificativ:
“Când am împlinit vreo şapte-opt ani, părinţii au hotărât să mă pună la carte. Întâiul meu învăţător mi-a fost tata, care nu prea cunoştea meseria asta, dar ţinea foarte mult la învăţătura copiilor.

Mai întâi de toate el mi-a cumpărat o “azbucă” (“abecedar”), era cartea Rodnoe slovo (Graiul neamului) de vestitul pedagog rusK.Uşinski. La început cartea avea câteva desenuri de oameni şi obiecte, făcute în linii simple, pe pătrăţele…

Făceam învăţătura în fiecare zi, destul de regulat, câte o oră-două. După ce lucram împreună cu tata, eu căpătăm pentru ziua următoare o “tablă” — aşa tată-meu numea materia dată mie de pregătit pentru a doua zi. Ai făcut tablele? — adică: “Ai făcut lecţia?”, mă-ntreba el de obicei, când îi părea că mă prea luasem cu jocul.

Studiile acasă le-am făcut degrabă: cu tata n-am făcut decât azbucă. Pentru continuarea învăţăturii m-au dus la oraş, la piatoe prihodskoie ucilişce — şcoala parohială nr.5, pe atunci lângă Biserica Buna-Vestire. Învăţător mi-a fost Ivan Fiodrovici Bulatovici, de origine sârb. Ivan Fiodrovici era un dascăl foarte bun, un povăţuitor cu inimă şi blând la suflet…

La şcoala primară n-am stat decât doi ani. Crezând că sunt pregătit de-ajuns ca să intru în şcoala secundară, tata a socotit de bine să cunoască şi părerea mea.

— Vrei să schimbi şcoala, să treci mai departe?, mă întrebă el într-o zi.
— Vreau.
— Şi unde vrei să înveţi: duhovnoie ucilişce (şcoala spirituală) ori la ghimnazie (liceu) — continuă tată-meu.

Întrebarea asta m-a pus pe gânduri. Îmi plăcea şi una şi alta, dar din diferite motive. Băieţii din duhovnoie ucilişce nu purtau uniformă, dar dacă aveau glas bun, puteau fi luaţi în corul arhieresc, iar toţi coriştii, la slujbele bisericeşti şi la diferite ceremonii religioase, îmbrăcau “cuntunea” — aşa se numea uniforma lor pentru cazuri solemne — nişte caftane lungi de postav albastru, împodobite cu galoane de argint, frumoase de-ţi furau ochii…”

Dar, de la o vreme, tânărul a început să fie cuprins de îndoieli în privinţa profesiei alese. Face câteva încercări nereuşite de a se transfera la universitate. Avea de gând să devină pedagog. În fine, absolvind nişte cursuri la Harkov, este trimis în orăşelul Ostrogojsk în calitate de profesor de limba maternă, adică de limba rusă. Şi, minunea minunilor, într-o bancă a liceului din numita localitate stătea un băieţel care, mai târziu, a ajuns să fie cunoscut de o lume întreagă: Samuil Marşak.

În volumul patru al operelor sale alese S.Marşak evocă chipul fostului său învăţător.

“Apariţia în gimnaziul nostru a profesorului de limba şi literatura rusă — Nicolae Alexandrovici Popovschi — a fost ca un simbol al vremurilor noi…

Şi-a făcut apariţia într-o superbă dimineaţă fără să prevină pe cineva. Vesel şi sigur de sine, s-a urcat la catedră — tânăr, bine făcut, înalt, cu un cap mai sus decât predecesorul său care, de altfel, nu era nici el josuţ, dar se gheboşase prea devreme.

Tânărul profesor era originar de undeva de la sud, se citea acest fapt pe faţa lui smolită, pe părul lui negru lucitor şi pe bărbuţă, pe ochii căprui întunecaţi care priveau siguri şi îndrăzneţi de sub sprâncenele curbate şi stufoase…

Clasa l-a primit pe noul profesor cu interes şi cu o anumită doză de curiozitate. Şi aveai de ce să te miri. Popovschi nu se asemăna aproape defel cu predecesorul său şi nici cu alţi colegi de catedră. Era foarte amabil cu elevii, la toţi se adresa cu “dumneata”. Chiar după prima lucrare scrisă, imediat a întors caietele fără să pună nici o notă.

În locul unde, cu cerneală roşie, de obicei se pune nota, colegii mei de clasă au găsit câteva scurte observaţii ale lui Popovschi. In caietul lui Kolea Iastrebţov, care era unul dintre cei mai buni elevi ai noştri, era scris:

”Totul e corect, nu e nici o greşeală, dar limba este săracă, lipsită de culoare. Trebuie să citeşti mai mult. N.R”.

A stat la Ostrogojsk timp de patru ani. Dar nu se putea împăca cu aflarea printre străini la o aşa depărtare de baştină.
”Toate vacanţele, scrie N.Popovschi în me-moriile sale, le petreceam în Basarabia. Când vedeam meleagurile unde îmi petrecusem copi-lăria, când auzeam graiul părinţilor mei şi mă aflam printre moldovenii mei, cu care am trăit cei mai buni ani din viaţă, atunci uitam toate frumuseţile nordului, toate prieteniile străine. Şi n-am avut în viaţă zile mai triste decât acelea, când se termina vacanţa şi eu trebuia iar să apuc drumul pribegiei…” (Viaţa Basarabiei, 1943, nr. 11—12, pag.679).

Tot în această perioadă în viaţa lui Nicolae Popovschi se produce un eveniment remarcabil. În prima lui vacanţă, întors de la Ostrogojsk, la Chişinău face cunoştinţă cu sora unui prieten de seminar, cu Nătăliţa Hartia. Peste un an, în a doua lui vacanţă, revenit la Chişinău, se căsătoreşte cu ea, ducându-şi tânăra soţie la Ostrogojsk ca aceasta să-i mai îndulcească viaţa prin-tre străini.
Gândul de a se transfera în Basarabia nu-l părăseşte, şi în 1904, făcând cunoştinţă cu A.I.Scorodinschi, care cu un an mai înainte înfiinţase la Chişinău un liceu comercial particular, obţine o catedră la acest liceu.

Peste un an, la invitaţia lui Ion Pelivan, Nicolae Popovschi se află printre tinerii intelectuali basarabeni care pun la cale şi realizează publicarea primului ziar românesc la Chişinău.

În însemnările lui Nicolae Popovschi, descoperite postum, se găseşte un interesant portret literar, intitulat Ion Inculeţ. Cu obiectivitatea-i caracteristică, Popovschi schiţează trăsături, evenimente, rocade politice, croşetând din mai multe fire un chip viu, interesant. Aerul epocii este proaspăt în această împletire a amintirii cu sentimentul. După acest aer al istoriei vom reconstitui o cicatrice aproape ştearsă a timpului:

“Anul 1906, dacă nu mă înşel. Un comitet din cinci inşi, înfiinţat la Chişinău sub îndemnul şi cu mijloacele aduse de Constantin Stere, a început să scoată întâiul ziar românesc, Basarabia. Printre colaboratori era şi Ion Inculeţ, pe atunci elev al Seminarului Teologic, nu ştiu din ce clasă. Primea 20 sau 25 ruble pe lună. Semna Ion Gându. Parcă-l văd, seara, într-o cameră din clădirea redacţiei de pe str. Armeană colţ cu Brătianu (Podolskaia), cu paltonul aruncat pe spate, cu gulerul ridicat, aplecat deasupra mesei. Eu eram membru în Comitet. Cu Inculeţ n-am schimbat atunci nici o vorbă”.

Multe informaţii preţioase autorul le lasă conştient să “rătăcească” printre rânduri. La o adică, ar fi putut să se mândrească că a fost coleg, la începuturi, cu Ion Inculeţ, ajuns ministru şi academician, mare figură politică a vremii. Popovschi n-o face, el are scara lui de valori.

Altul ar fi căutat dividende politice dintr-un trecut atât de glorios, altul, dar nu Popovschi, care are curajul să părăsească Comitetul atunci când nu este de acord cu politica promovată de acesta. Aşa cum, mai târziu, a avut curajul să părăsească Partidul Naţional-Ţărănist, când li-derii acestuia au ajuns să manevreze fuziuni dubioase cu liberalii. Sau, să zicem, în 1937 ti-păreşte un foarte frumos eseu despre Puşkin, adică în anii unei politici de teroare împotriva a tot ce putea aminti de Rusia. Popovschi îi fă-cea pe unii politicieni miopi să vadă deosebirea între cultura rusă şi pericolul agresiunii şi agita-ţiei bolşevice Nicolae Popovschi a fost nu nu-mai un om echilibrat, ci a avut o atitudine critică, bine chibzuită, de om de cultură cu sufletul crescut în lumina unei pedagogii fine.

A fost un democrat veritabil. Pe timpul ţarismului a luptat conştient împotriva absolutismului şi şovinismului rus. Când puterea a fost preluată de administraţia românească, a protestat împotriva oricăror tendinţe şoviniste. Mai presus de orice, el punea demnitatea umană.

De aceea, fiind în fruntea şcolilor basarabene, nu şi-a început activitatea cu persecutarea celor care nu cunoşteau limba română, ci a tipărit un voluminos dicţionar în ajutorul celora care doreau să cunoască limba. Această poziţie a apărat-o, exemplificând-o cu propria-i viaţă.

N-a ţinut la posturi, la fotolii moi, a ţinut, în primul rând, la demnitatea sa, visând la drepturi egale pentru toţi oamenii.

Revenind în Basarabia, se încadrează imediat în prima echipă de editori ai ziarului Basarabia unde, bănuim, a făcut cunoştinţă cu Al. Mateevici. Când ziarul a încetat să mai apară, N.Popovschi caută să culturalizeze poporul prin alte forme şi mijloace.

După cât se pare, pe tărâm editorial a debutat ca redactor al volumului Rasskazî graf a Liva Nikolaevicea Tolstogo dlea moldavskoi derevni, tipărit cu mijloacele moşierului V.V.Ianovschi de la Vadul lui Vodă, care în acel moment se afla în penitenciarul din Chişinău, fiind închis pentru că aderase la mişcarea de la Vâborg. Generosul sponsor (i-am zice astăzi), din închisoare, a dat dispoziţie să fie eliberată suma necesară şi cartea a apărut, deşi pe atunci Lev Tolstoi se afla în opoziţie faţă de autorităţi şi apariţia cărţii era, de fapt, un risc pe care şi-l asuma echipa de editori.
Academicianul Ştefan Ciobanu consemna în 1923 în volumul său Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă:

“Cartea este foarte bine editată, pe + 6108 pag. In 8/o, cu portretul lui Tolstoi. Într-o precuvântare scurtă editorul (V.V.Ianovschi — Iu.C) arată scopul ediţiei, care “are în vedere a-i face părtaşi în sărbarea culturală a lumii întregi pe locuitorii moldoveni de prin satele Basarabiei, carii n-au putinţă în original să citească scrierile lui Lev Nicolaevici”. Editorul exprimă “recunoştinţa sa lui N.Visterniceanu, D.Volfensohn, Teodor Inculeţ, F.Zaharov, N.Moghileanschi, Pan Halippa şi lui V.Hartia, care au împărtăşit greutăţile ediţiei acesteia”.

Autor permanent al revistei Viaţa Românească, iar mai apoi al revistei Viaţa Basarabiei, Nicolae Popovschi, pe lângă studiile, recenziile, comentariile sale profunde, a propus cititorului şi unele încercări în proză. Acele Icoane basarabene, tipărite în numerele 9-10 din 1939 în Viaţa Basarabiei, dovedesc dorinţa lui de a reconstitui o viaţă de odinioară, în spiritul literaturii clasice ruse pe care o preţuia în mod deosebit.

Se prea poate că anume acest tărâm a înlesnit apropierea lui de grupul de redactori ai revistei Viaţa Românească, care erau, graţie influenţei lui Stere, mari şi fideli admiratori ai clasicilor ruşi.

Dar aceste lansări în lumea imaginaţiei, a zborului liber nu erau decât nişte scurte vacanţe pe care şi le lua savantul N.Popovschi. De pe masa lui de lucru au pornit în lume mai multe lucrări valoroase pe care le putem cita fără nici o jenă şi astăzi, actualitatea lor fiind evidentă: Statisticeskie svedenia (Chişinău, 1917), Dicţionar român-rus (Chişinău, 1920), Descentralizarea învăţământului(Chişinău, 1920), Abecedar (1921), Românismul în Basarabia şi Unirea (Iaşi, 1922), Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia(Chişinău, 1926), o serie de portrete literar-artistice risipite prin diferite publicaţii: Iosif Mihailovici Parhomovici (l.rusă), Constantin Stere şi Basarabia ş.a.

Ani în şir a trudit la elaborarea unei lucrări fundamentale: Istoria Bisericii din Basarabia, 1812-1918, subt ruşi, care a apărut în 1931 la Chişinău. Istoria cuprinde multe dintre temele schiţate pentru cercetare încă de Al.Mateevici.

Această operă, unică în felul ei în spaţiul basarabean, vine ca o noutate absolută în isto-ria clerului de aici, obişnuit să-şi citească istoria doar în ruseşte şi scrisă numai de ruşi.

Bogat documentată, lucrarea este scrisă într-o limbă cursivă, de un autor provenit dintr-o familie ai cărei descendenţi, din tată-n fiu, au făcut parte din tagma preoţească. El a trecut prin toate şcolile eparhiale şi a absolvit Academia Teologică, pregătindu-se parcă special pentru această temă complexă.

Oricât s-ar mai scrie la tema dată, oricâte adaosuri s-ar face, opera lăsată de N.Popovschi rămâne “stâlpul” de bază, lucrarea sa păstrându-şi intacte valoarea şi importanţa.

Nicolae Popovschi a aşternut pe hârtie şi unele din schiţele sale de memorii. O bună parte din aceste amintiri au văzut lumina tiparului în 1940, la Chişinău, în volumul Din negura trectului, carte la care am apelat de atâtea ori, recunoscători, în aceste modeste file ale noastre. O bună parte din cartea a doua (Din negura trecutului) a fost tipărită în revista Viaţa Basarabiei, în faza ei bucureşteană.
În Însemnările autobiografice, scrise la 11 octombrie 1940, Nicolae Popovschi face un bilanţ tragic pentru un autor şi poate foarte tragic pentru noi, cititorii lui, care am fost lipsiţi de şansa de a cunoaşte mai multe lucrări de mare valoare.

“La 27 iunie a.a. (1940 — Iu.C) ruşii au intrat în Basarabia, retrocedată lor de sub stăpânirea românească. La 17 septembrie, după două luni şi jumătate de viaţă sub autorităţile ruseşti, eu cu Nătăliţa am plecat din Basarabia spre Bucureşti. La plecare ni s-a spus că nu e voie să duci peste frontieră nici un fel de manuscrise: tot e confiscat de autorităţile fie ruseşti, fie româneşti. În vederea acestor împrejurări, înainte de plecare, am ars acasă movile de scrisori şi manuscrise, şi între altele: a) Istoria Catedralei din Chişinau — lucrare gata pentru tipar, de vreo 500 pagini, scrise pe temeiul unui material de arhive, din comanda Consiliului eparhial din Chişinău, — o lucrare rămasă nepublicată din cauza lipsei de mijloace şi în urma destituirii mitropolitului Gurie Grosu; b) Istoria Basarabiei în v.al XIX, sub ruşi, un manuscris de vreo 150 pagini, conţinând un început de lucrare, în care intenţionam să urmăresc influenţa ruşilor (a literaturii lor, a convieţuirii cu ei) asupra mentalităţii moldovenilor din Basarabia; c) O spiţă genealogică — o lucrare gata pentru tipar, de vreo 50 de pagini, conţinând informaţiuni amănunţite, scoase din arhivele locale, cu privire la străbunii mei; d) Amintirile unui licenţiat în teologie (Akademiceskie vospominania kandidata bogoslovia) — un manuscris de vreo 150 de pagini, conţinând o lucrare neterminată, scrisă în limba rusă, cu privire la viaţa studenţească în Academia Teologică de la Kiev; e) două caiete mari, de vreo două sute de pagini fiecare, cu bogat material istoric, scos din arhivele locale, cu indicaţia precisă a izvoarelor (dosarelor) în mare parte cu privire la străbunii mei, material pe baza căruia a fost scrisă lucrarea O spiţă genealogică; f) un caiet mare de vreo două sute de pagini, conţinând diferite însemnări de ale mele, referitoare la diferite probleme şi fapte, — caiete sub titlul: Idei şi fapte; g) alte trei caiete mai mici, c-un variat material istoric, cu multe indicaţii (date precise) de material istoric din arhivele locale, din marile Colecţii complete de legi din Imperiul rusesc (Polnoie sobranie zakonov Rossiiskoi Imperii — pervoie i vtoroie), precum şi din alte isvoare etc.”

Se pomeneşte mai puţin despre proza lui Nicolae Popovschi. De vină este, proba-bil, stilul memorialistic al lucrărilor. Povestirea, scrisă de la persoana întâia, este trecută cu uşurinţă în categoria amintirilor, dar se cere nuanţat caracterul psihologic al scrierii, conturarea precisă a personajelor şi plasarea exactă în cadrul istoric. Procedeu ce aminteşte de stilul lui Dimitrie Moruzi.

Trei vieri, povestire tipărită în 1939 (Viaţa Basarabiei, nr. 9—10), este una din reuşitele autorului. De fapt, pentru scrierile sale istorice, dar mai ales pentru cele artistice în curs de apariţie, a fost înscris în rândurile Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Români din Basarabia. Pe una din fotografiile executate la 24 martie 1940, în mijlocul unui grup de scriitori care au participat la fondarea Asociaţiei Scriitorilor Români din Basarabia, poate fi zărit chipul lui Popovschi.

Intransigent cu sine şi foarte dur chiar cu oamenii cei mai apropiaţi, era adept, în primul rând, al adevărului. Mărturia deosebită a acestei atitudini o descoperim în recenziile publicate în Viaţa Românească. El nu se sfieşte să analizeze foarte atent lucrarea academicianului Ştefan Ciobanu Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă (Chişinău, 1923), facându-i autorului cărţii multe şi preţioase observaţii. Dar mai presus de aceasta, Popovschi pune delicateţea, inteligenţa cu care se face descoperirea greşelii şi mijloacele ei de înlăturare. Pentru mulţi critici contemporani şcoala lui este de neînlocuit. Ar fi putut să se limiteze la complimente gratuite — pe atunci Şt.Ciobanu era şeful lui direct. Nicolae Popovschi exercita funcţia de director la Departamentul Învăţământului din Basarabia. Apropo, lui îi aparţine în mare parte meritul organizării cursurilor pentru învăţători în vara anului 1917. El a fost o piesă-cheie în organizarea şcolii româneşti în Basarabia, unul dintre modeştii, dar foarte bunii diriguitori ai sistemului pedagogic de la noi.

Nicolae Popovschi a încetat din viaţă la Bucureşti, la 11 iulie 1948 şi, precum i-a fost dorinţa, corpul lui a trecut prin crematoriu, prefacându-se în cenuşă.

Am întocmit această succintă biografie, acordând prioritate memoriilor lui Nicolae Popovschi, în care autorul, cu lux de amănunte, şi-a istorisit spiralele destinului. Noi însă ne-am pus modestul scop de a fixa nişte simple repere biografice, înlănţuindule pe ici-colo cu unele liane ale refrenelor lirice, încercând astfel să recuperăm nişte lipsuri.
Ca şi în cazul altor basarabeni, urmaşii lui Nicolae Popovschi s-au împrăştiat prin lumea mare, ajungând până în depărtata Canadă. Fiul Victorian (1901—1920) a fost înmormântat în preajma Bisericii Râşcanu. Ruinându-se cimitirul acestei biserici, mormântul lui a fost strămutat, păstrându-se numai piatra funerara. Alţi doi fii, Boris şi Vsevolod, au locuit în România. Cu una dintre nepoate, Natalia, numită astfel în memoria bunicii, am avut câteva întâlniri frumoase la Bucureşti, ea punându-mi la dispoziţie materiale nespus de preţioase.

Probabil că nimeni încă n-a calculat exact, dar avem şi noi un aport la înflorirea marilor civilizaţii, căci inimile cele mai furtunoase şi minţile cele mai luminate s-au dus în lumea mare să-şi caute un rost, pe când acasă şi astăzi le ducem dorul şi le simţim lipsa…

EPILOG
Într-una din zilele de început de vară a trecut pe la EdituraUniversitas Nicolae Romanenco, care mi-a repovestit scurte subiecte din viaţa basarabeană de odinioară, legate într-un fel de Nicolae Popovschi, lăsându-mi pentru arhivă şi două pagini de însemnări care completează cele publicate de mine anterior. Şi cum acele însemnări sunt ale unui venerabil veteran al scrisului, minunat memorialist, am găsit de cu-viinţă să le păstrez în forma lor originală, prefacându-le în documente de epocă: “DESPRE NICOLAE POPOVSCHI.

În ziarul Sfatul Ţării din decembrie 1992 (nr.220—222) s-a publicat pe pagina 17 articolul despre istoricul basarabean Nicolae Popovschi (1875—1948), pe care l-am cunoscut personal în anii 1926—1948. Am învăţat în anii 1923—1928 cu fiul său Boris la Institutul Politehnic din Timişoara şi am frecventat deseori casa lor din Chişinău de pe strada Kiev, nr.96, alături de actualul sediu al Uniunii Scriitorilor. Am discutat cu el diferite probleme sociale şi politice. El era de părere că în aşa ţară de înapoiată ca Uniunea Sovietică, din punct de vedere economic, construcţia socialistă nu poate să reuşească…

…În septembrie 1940, după ce Basarabia a fost ocupată de trupele sovietice, Popovschi se refugiază la Bucureşti. Aici se întâlneşte cu fratele meu Anatolie. Îi înmânează cheia de la casa sa de pe strada Kiev. Fratele meu vine în curând la Chişinău şi locuieşte în casa lui Popovschi până la începutul războiului.

Iurie Colesnic citează mărturisirea lui Nicolae Popovschi privind nimicirea unor “scrisori şi manuscrise” ale lui, înaintea plecării din Chişinău. Dar Nicolae Popovschi a avut şi o bogată bibliotecă, pe care fratele meu a găsit-o intactă şi a citit mult din ea, mai ales cărţi în limba română. Într-o zi, la fratele meu a venit o comisie cu decizia oficială de confiscare a acestei biblioteci.

M-am revăzut cu Nicolae Popovschi în anul 1945, când am venit la Bucureşti ca ofiţer al Armatei Sovietice. L-am vizitat de mai multe ori. Păstrez chiar câteva fotografii din acea vreme a întregii lui familii…”

Biblioteca lui Nicolae Popovschi a avut, probabil, o soartă mult prea asemănătoare cu cea a posesorului ei, dar, oricum ar fi, în Biblioteca Academiei de Ştiinţe a Moldovei puteţi întâlni cărţi ce poartă semnătura lui Popovschi sau cărţi care au fost dăruite ilustrului profesor.

Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută Vol. 2, pag.124-133.