O bătrînică. Un leuț

E martie. E frig. Durerile se mai coc încă-n oase și răzbat în afară , ca niște săgeți de foc. Dar bucuria e undeva pe aproape aici în Dealul Schinoasei. În firul de iarbă care si ridică spre soare. În zvonul de clopot care răzbate din întinsuri. Și parcă-l văd pe Ilie Teleșcu, bunul meu prieten, cum se ridică de la masă, traversează anticamera și întră la mine:”Tu ce zici de un telemaraton?„ ”Pentru?„ -zic eu curios.”Pentru Căpriana, stă Mănăstirea aceasta în ruini de atîta vreme!„ -spune el. Zis și făcut. Pe timpul lui Voronin ideile bune erau implimentate, fără crîcnire peste noapte. Așa că a doua zi mulțimile au curs rîu spre televiziune.

   Au urmat apoi alte telemaratoane. S-au ridicat alte mănăstiri și biserici din banii adunați. Atîta lume și atîta frumusețe n-am mai văzut nicicînd în studiourile noastre de televiziune. Ciudat lucru însă că din toată această frumusețe de oameni și gesturi eu am memorizat doar o bătrînică. Iat-o, îmbrăcată în pufoaică de vată, încălțată în cizme de pînză, se rupe din marea de oameni, trece peste rînd, pune pe masa de colectare, în fața contabililor, un leuț și o lumînare , își trage șalinca de lînă pe frunte și se topește,pe lîngă mine, în talazurile mulțimii. N-am reușit s-o întreb măcar numele. Atîta am reușit să zic, o glumă:„Un leuț pentru Voronin!” Și mi-am aprins paele în cap.

     „Bă băiete, tu să știi, bagă-ți în cap, – m-a apostrofat a doua zi șeful între patru ochi, uitîndu-se în pod – în televiziunea aceasta și în țara aceasta se contabilizează fiece leu!„ Gluma s-a îngroșat. Probabil de asta la ordinul lui , peste cîteva ore, cabinetul meu din tuspatru părți ale lumi, afară doar de fereastră și ușă, a fost tixit cu dosarele și copiile facturilor tuturor telemaratoanelor întîmplate vreodată la televizuine.„Le  analizezi, le contabilizezi, pe fiecare în parte, și faci o dare de seamă!” – mi-a zis el calm, cuprinzîndu-mă cu o privire rece.”Pentru ce?„ – am făcut eu acru.”Pentru istorie.Pentru Mitroplie. Dar mai întîi  pentru tine, ca să te înveți a glumi!„

   Dosarele celea pline de praf și oftică. N-am să le uit niciodată. Ele mi-au otrăvit prietenia și mi-au împlut de scîrbă toți anii de lucru împreună cu Teleșcu. Cum poți să faci sau să analizezi un lucru absolut lipsit de sens? De mii de ori m-am apucat de ele și de mii de ori le-am lăsat. Dar nici Teleșcu n-a cedat. Fiece volantă care se întîmpla la televiziune sau radio sfîrșea cu fraza sacramentală: „Domnule consilier, analza!” Ca și cum ar fi vrut să spună, cu mine nu trece nici o prietenie. Noroc că într-o bună zi Voronin și Roșca ne-au alungat pe amîndoi, altfel am fi devenit niște mari dușmani.
De atunci au trecut o grămezime de ani. De atunci a murit Teleșcu. De atunci s-a democratizat televiziunea. De atunci dosarele celea au fost aruncate la gunoi. De atunci țara a semnat Acordul de asociere și parteneriat cu Europa. Iată sîntem gata cu toții să depunem la Vilnus cererea de aderare. Atîta doar că ne trag de picioare, ca niște tare, Aeroportul și băncile. Abea acum uitîndu-mă la toate acestea îmi dau seama cît de mare dreptate avea prietenul meu Ilie Teleșcu. Cît de mult ne-ar tebui dosarele celea pierdute cu un singur leuț. Dar poate că încă nu e tîrziu. Poate că bătrînica ceea mai trăiește pe undeva prin satele noastre înghețate și flămînde.

Grăbiți-vă dragi guvernanți, găsiți-o, pentru că e ultima noastră probă onestă pentru Europa.

Ion Bradu, Schinoasa Nouă