Cum eu, fiind baptist, am găsit Ortodoxia? (VII)

Triumful Ortodoxiei

A doua zi m-am dus în sat, la bunica. Nu pot să vă spun cât de bucuros eram că devenisem ortodox. Atât de ușor devenise sufletul meu după ce mi-am conștientizat starea păcătoasă! Îmi venea să-i îmbrățișez și să-i sărut pe toți oamenii. Un sentiment nepământesc de blândețe și pace îmi umplea sufletul.

Pe lângă geamul autobuzului se perindau copaci verzi, cu frunziș abundent. Un copac mi-a amintit de silueta Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care am văzut-o cândva pictată pe o icoană veche. Imediat mi-am adus aminte de prezbiter, căruia i-am arătat o carte a lui Ioan Gură de Aur. El a privit-o și a citit titlul: „Cel întru Sfinți Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscop al Constantinopolului”, apoi mi-a spus indignat: „Părinte? Scris este: «…tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri».” (Matei 23, 9) și mi-a întors cartea.

– Dar Domnul a poruncit să nu numim pe nimeni tată nu în sensul literal, am ripostat eu. Dumneavoastră cum îl numiți pe propriul tată?

– Tată, uneori părinte, a răspuns prezbiterul.

– Dar în porunca a cincea se spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Ieș. 20, 12). Și asta se referă nu la Dumnezeu, ci la tată, la părintele biologic, și apostolul Pavel repetă această poruncă, numindu-i pe tați părinți: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului.” (Efes. 6, 4). Și mai spune: „Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască.” (Col. 3, 21). Iată și o indicație despre rudenia duhovnicească: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos.” (1 Cor. 4, 15). Cum Pavel, având trup feciorelnic, a avut copii?

– Aceștia erau copiii lui în Hristos, a spus prezbiterul. În epistola sa către Timotei, el scrie: „…poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei” (1 Tim. 1, 18).

– De ce „fiule”? Pentru ca Timotei a fost fiu duhovnicesc, iar Pavel părintele lui duhovnicesc?

– Se pare că e așa, a căzut de acord prezbiterul.

– Dumnezeu a creat totul și, în acest sens, El este Tatăl Unic pentru noi și noi nu trebuie să-l considerăm creator pe altcineva în afară de El, adevăratul nostru Dumnezeu. Iar păstorii, care sunt purtători ai harului Lui, dau naștere, în Evanghelie, copiilor duhovnicești, de aceea se și numesc părinți. Vă amintiți cum Pavel spune despre Avraam că el este părinte al nostru al tuturor (Rom. 4, 16), precum și îl menționează pe Isaac, părintele nostru (Rom. 9, 10). Deci, dacă și fratele nostru Ioan Gură de Aur a umblat cu Dumnezeu și putem vedea că și-a scris operele prin Duhul Sfânt și că a fost într-adevăr un mare predicator al Cuvântului și Harului lui Dumnezeu, atunci de ce nu-l putem numi, ca și pe Isaac, părintele nostru? Doar ați citit și cunoașteți predicile lui Ioan Gură de Aur. El a trăit în secolul IV și a fost arhiepiscop al Constantinopolului. La noi au ajuns 12 volume ale operelor lui, dintre care o tâlcuire la Cartea Fcacerii, la Evanghelie, la epistolele apostolești, o mulțime de convorbiri despre venerarea Sfintei Cruci, despre Născătoarea de Dumnezeu, semnul crucii, cruciade, rugăciune, tedeumuri și parastase, monahism, împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, despre calea pierzătoare a schismaticilor și ereticilor, care s-au abătut de la adevărul Ortodoxiei. Sfântul Ioan Gură de Aur a alcătuit Liturghia care și azi se săvârșește în bisericile ortodoxe.

Prezbiterul a fluturat din mâini și a spus:

– Frate, se pare că ești beat. Pleacă, eu nu mai pot vorbi cu tine.

Am ajuns în sat. Autobuzul s-a oprit la o stație de beton. Mi-am luat geanta și m-am grăbit spre casa bunicii mele. Nu departe de ea se afla vila grandioasă a prezbiterului nostru, la care de multe ori am lucrat și eu. Dar deja de mai bine de un an nu fusesem pe aici. Strada largă, care mirosea a lapte și gunoi de grajd, se întindea pe un kilometru. Nu aveam răbdare să o văd pe bunica, îmi era tare dor de ea. „Probabil că a copt blinii cu lapte și miere – preferatele mele”, m-am gândit.

Deodată, am văzut la poarta unei case un taur uriaș, care rostogolea ceva, chinuindu-se să-l arunce. „Stop, mi-a fulgerat prin minte un gând, acesta e un om. Taurul târăște un om.” Imediat m-am eliberat de gânduri. Un fior mi-a trecut prin tot corpul. „Ce să fac? Trebuie ajutat. Dar taurul poate să mă împungă…”

Am încercat să chibzuiesc cum se procedează în astfel de cazuri, dar frica într-atât mi-a încătușat voia, încât nu reușeam să inventez nimic. „Principalul e să nu pierd timpul, am decis, doar fiecare lovitură a taurului pentru cel culcat la pământ ar putea fi fatală”.

Pentru o clipă m-am pitulat. „Unde îți este credința? mi-a străfulgerat prin minte. Toate sunt cu putință celui ce crede. Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta. Iar aici e un munte gigantic viu care poate lua viața unui om.”

„Doamne, ajută-mă, m-am rugat. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mijlocește pentru mine, puțin credinciosul!” După rugăciune, ca și când o forță nevăzută m-a umplut de dinăuntru și eu, uitând de frică, m-am îndreptat spre animalul agresiv. Văzându-mă, taurul a părăsit fosta victimă și s-a pornit încet în direcția mea.

„Slavă lui Dumnezeu că l-a lăsat pe sărmanul om! Mai bine să mă împungă pe mine”, m-am gândit.

Între timp, omul s-a târât până la gard și s-a strecurat prin deschizătura porții. Iar taurul, fără a-și lua ochii de la mine, continua să se apropie.

„Doamne, m-am rugat, facă-se voia Ta cea sfântă!” Dintr-odată mi-am văzut întreaga viață ca într-un film. Mi-am amintit de copilărie, de mama decedată și de părintele Grigorie, care mi-a vorbit odată despre puterea semnului crucii.

„Cred, Doamne, am spus în șoaptă, ajută necredinței mele.” Și, împreunându-mi degetele, am ridicat mâna dreaptă și l-am însemnat pe taur cu semnul crucii. Acela și-a ridicat capul, a mugit tare și, întorcându-se, a plecat în altă parte.

„Slavă Ție, Doamne, a exclamat de bucurie sufletul meu. Viu este Dumnezeu și viu este sufletul meu”.

M-am grăbit spre victimă. Am constatat cu surprindere că era prezbiterul baptist.

– Îți mulțumesc, frate, a spus el cu voce răgușită. Dacă nu interveneai tu, nu mai vedeam eu lumina zilei.

– Dacă nu intervenea Dumnezeu, l-am corectat. Eu nu am niciun merit pentru asta. Doar ați văzut că taurul s-a speriat de cruce, nu de mine.

– Da, frate, a spus bătrânul, gâfâind.

– Aveți vreo fractură? l-am întrebat.

– Bine m-a mai mototolit, se pare că mi-a rupt o coastă, a spus prezbiterul. Știi, când i-ai făcut semnul crucii, am văzut parcă un fulger scăpărându-ți în mână.

– Aceasta este puterea de viață făcătoarei Cruci, am spus eu făcându-mi semnul crucii.

Prezbiterul m-a privit cu atenție, apoi și-a făcut și el semnul crucii.

SFÂRȘIT.

„Pravoslavnii Crest” Nr. 12, 2011. Traducere din limba rusă și îngrijire de

Diacon Veaceslav Bodarev, Tatiana Ionaș