„Casa e a ta. De proces o să am eu grijă”

Doamna Areti K., văduva, împreună cu singura ei fetiţă Hrisa, nu au apucat să-şi revină după moartea prematură a soţului şi tatălui, că s-au aflat în faţa unei nedreptăţi cu adevărat neomeneşti. Cei trei fraţi ai soţului defunct, după ce şi-au luat partea lor de moştenire, au depus reclamaţie la Tribunal, vrând să ia şi casa doamnei Areti, situate într-una din zonele centrale ale Atenei. Folosindu-se de moartea fratelui lor, cunoscând că unele legi nu sunt foarte clare, au intentat proces, s-au judecat şi au câştigat clădirea. Mama şi fata se găseau într-o adevărata junglă în care fiara cea mai puternică o mănâncă; pe cea slabă. Altă moştenire nu au. Cu cei câţiva bani aflaţi la banca hotărăsc să se lupte din răsputeri pentru a-şi recăpăta casa. Este casa lor, rodul ostenelii, al sudorii, al sângelui soţului ei, este singura lor avere. Ajung până la curtea de apel, dar pierd iarăşi. Se îndreaptă atunci către Areopag, la Curtea de Casaţie, la cea mai înaltă judecată a Greciei.

Mama şi fata privesc înapoi la toată lupta pe care au dus-o, la toate ostenelile făcute, la viitorul nesigur. Cu trei hotărâri judecătoreşti negative, cum să aibă nădejde că se va lumina de ziuă în viaţa lor, că va mai răsări lumina dreptăţii? Ce anume va putea înmuia inima împietrită de răutate a rudelor?

Este ora două şi jumătate în noaptea dinainte de proces, când, într-o aşa stare de deznădejde sufletească, mama şi fata încearcă să adoarmă. În vis, văduva vede cum se ceartă cu cumnaţii ei. Apoi vede cum se apropie de ea un tânăr cu faţa senină, liniştită şi îi spune: „Casa e a ta. De proces o să am eu grijă. La orice necaz şi primejdie, cereţi ajutorul lui Dumnezeu şi nouă, celor ce-I slujim lui. Eu sunt Ioan din Rusia. Mergeţi mâine la judecătorie liniştite.”

Mama se trezeşte, o trezeşte şi pe fată. Cele două femei singure, nedreptăţite, se roagă până în zori cu zbucium şi nerăbdare. Dimineaţa, înainte de a intra în sala de judecată, avocatul, întors urgent din străinătate pentru procesul lor, le dă ultimele sfaturi. Le îndeamnă să aibă curaj şi sânge rece. De unde să ştie ce nădejde aveau ascunsă în inimile lor?
Curtea de Casaţie a hotărât: casa aparţine văduvei răposatului şi fiicei acestuia, având proprietatea deplină asupra ei.

(Povesteşte preotul bisericii): „Părinte, mi-au spus când au venit la biserica Sfantului Ioan, nu-l cunoşteam pe Sfântul. Ne rugam lui Dumnezeu, aveam duhovnicul nostru, ne împărtăşeam cu Sfintele Taine, însă aici nu veniserăm niciodată, nici nu ne rugaserăm vreodată Sfâtului Ioan. Părinte, cum ne cunosc, cum se mişcă sfinţii printre noi, cum ştiu toate necazurile noastre?”

Din Sfântul Ioan Rusul: mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, Editura Sinaxa, Bucureşti, 2010, p. 48 -50