Bunătatea și fericirea raiului

Un stareț bătrân, foarte înaintat în vârstă și bolnav, aproape pe moarte, se ruga și vorbea în sufletul lui cu Dumnezeu. Își cerceta cu amănunțime trecutul și mersul duhovnicesc spre dobândirea roadei Duhului Sfânt. Primise de la Bunul Dumnezeu multe daruri, cel al înainte vederii, al blândeții, al dreptei socotințe și multe altele și cu toate acestea se gândea că n-a făcut în viață mai nimic bun.

Glasul lui Dumnezeu însă îi descoperea frumoasa lui trăire. La un moment dat gândul lui merse spre ucenicii mânăstirii pe care o păstorise și se gândea că dacă pe aceștia nu i-a povățuit cu dreaptă socoteală spre dobandirea iubirii desăvârșite, nici el nu se va mântui. Glasul lui Dumnezeu în conștiința sa însă îi spuse că abia atunci când ucenicii săi vor face la fel ca el, atunci și ei vor dobândi mântuirea.

În clipele acelea intră in chilia bătrânului un mirean ce locuia prin preajma mânăstirii și care avea mare evlavie la dânsul, cu un castronaș cu câteva fructe, spre mângâierea bătrânului și a bolii de care era răpus. Bătrânul primi cu dragoste fructele, iar mireanul ca să nu-l obosescă prea tare plecă la casa lui.

La scurt timp un călugăr a venit în chilie să-l mai cerceteze pe bătrân. Bătrânul gândindu-se că nu mai are mult de trăit dădu castronașul cu fructe călugărului care-i purta mereu de grijă. Ucenicul primi cu dragoste fructele ca să-l facă fericit pe bătrân, dar când ieși din chilie nu îndrăzni să mânânce din ele considerându-se nevrednic de o așa pomană și se gândi să-i ducă călugărului care asuda din greu la munca câmpului. Acela primi la rându-i cu toată dragostea fructele, dar după ce fratele a plecat, el nu s-a înduplecat să le mănânce, gândindu-se că cel care muncește la animale are mai multă nevoie pentru că stă în mirosul acela urât. Așa că s-a dus la celălalt să-i dea. Acela și el a primit cu dragoste, dar nici el nu a mâncat și l-a dus altuia care era foarte slăbit de o boală pe care o trecuse cu greu. Întâmplarea face că aceste fructe s-au plimbat pe la toți călugării acelei mânăstiri și niciunul n-a mâncat, ci a dat fratelui mai departe. Ultimul care a primit fructele s-a gândit la bătrânul stareț și le-a dus lui. Când a intrat călugărul cu fructele în castronaș să i le aducă în dar, un glas tainic al lui Dumnezeu a spus bătrânului că acum poate muri liniștit pentru că ucenicii săi au împlinit cu prisosință iubirea aproapelui.

Astfel bătrânul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fericit că nevoința vieții sale a avut roade vrednice la Dumnezeu.