N-am pe nimeni…

Se apropie a treia duminică după sărbătoarea Învierii Domnului și vom auzi citindu-se iarăși în biserici pericopa evanghelică despre bolnavul vindecat de Hristos lângă baia Bethesda (Casa Milostivirii).

Această scăldătoare se afla nu departe de Poarta Oilor sau probatică, poarta de miazănoapte a Templului din Ierusalim, prin care se aduceau turmele de oi destinate sacrificiului ritual. Se presupune că animalele erau spalate în acea scăldătoare înainte să fie sacrificate, deci locul nu era unul tocmai curat. Cu toate acestea, din când în când, acolo avea loc un fapt minunat: apa se tulbura de la sine, iar cine observa și reușea să intre primul – se vindeca, indiferent de ce boală suferea. Acesta era motivul aglomerației din acea zonă. Mulțimea de oameni era permanent agitată. Nimeni nu cunoștea cu exactitate momentul „pogorârii îngerului”, iar când acest lucru se întâmpla, lumea se arunca în apă pentru a „prinde” minunea.

S-a întâmplat ca Iisus să treacă pe acolo în drumul Său spre templu. El și-a așternut privirea asupra unui paralitic, care zăcea la pat de 38 de ani. Drama acestuia l-a mișcat pe Hristos. Cei treizeci și opt de ani de suferință au fost un test aproape insuportabil pentru credința și omenia celui bolnav. Văzuse minunea de atâtea ori, și totuși vindecarea îl ocolea. Nu pentru că era nevrednic de ea, nici din cauza păcatelor părinților, ci pentru că nu avea pe nimeni care să-l arunce în apă, atunci când îngerul sufla peste ea darul tămăduirii. Era singur într-o mulțime atât de mare de oameni. Nu cunoaștem motivul singurătății sale și, în fond, nici nu e relevant, pentru că treizeci și opt de ani sunt o viață de om. În atâția ani se putea șterge orice păcat, orice vrajbă, orice ură… În atâția ani trebuia să se găsească măcar un om, căruia să-i pese de suferința celui așternut jos, în țărână.

Hristos – cunoscătorul inimilor – nu l-a trecut cu vederea. După o scurtă conversație Iisus îl vindecă prin cuvânt, iar bolnavul, acum deplin sănătos, își luă rogojina, pe care zăcuse atâția ani, și plecă spre casa sa fericit. Va urma bineînțeles nemulțumirea și cârtirea evreilor „pioși” și a bătrânilor poporului, dar cine cunoaște Evanghelia, este la curent cu comportamentul acestora. Nu era nici prima și nici ultima oară când aceștia rămâneau absolut insensibili la miracole, în schimb se agitau, dacă acestea se săvârșeau sâmbăta, ca în acest caz.

Despre această minune s-a tot scris și vorbit, însă astăzi aș vrea să medităm un pic mai profund asupra unui moment din această întâmplare – singurătatea – motivul celor treizeci și opt de ani de așteptare. La Bethesda, deși toți erau în așteptarea unei minuni dumnezeiești, fiecare își vedea de neputința sa. Era o mulțime de oameni singuri. O imagine arhicunoscută. Pentru că aceasta este și realitatea dură a zilelor noastre. Pe stradă, la piață, în autobus, pe câmp și chiar în biserică… se poate vedea însingurarea mulțimii copleșite de griji. Iar grijile și durerile ni se înmulțesc pentru că am uitat să punem umărul la crucile fraților noștri, cruci, care adesea sunt mult mai grele decât ale noastre.

Și cât de simplu s-ar consuma grijile noastre dacă ne-am aminti din când în când să privim spre Cer și spre Cel ce locuiește acolo. Privirea noastră s-ar lovi de strălucirea Dumnezeirii și s-ar reflecta în aproapele nostru cu o și mai mare putere, distrugând zidurile reci ale însingurării. „Nu cred în mântuirea celui, care nu lucrează pentru mântuirea celorlalți” spune Sf. Ioan Hrisostom și cred că, cel puțin pentru astăzi, ne sunt de ajuns aceste cuvinte.

ierom. drd. Paisie Iurie Ipate