Spovedania se face către Hristos, iar nu către preot

Ca Taină a vindecării, Spovedania nu este deloc o necesitate stânjenitoare, o disciplină impusă de autoritatea Bisericii, ci un act încărcat de bucurie şi de har mântuitor. Prin Spovedanie aflăm că Dumnezeu este cu adevărat „nădejdea celor fără de nădejde” cum spune Liturghia Sfântului Vasile.

„Aici suntem numai noi trei”: duhovnicul, credinciosul care se spovedeşte şi Hristos-doctorul. Cine are cel mai important rol? Mulţi au tendinţa să pună accentul pe lucrarea preotului duhovnic, pe sfaturile şi încurajările lui. Iar dacă acesta nu spune nimic elocvent sau neaşteptat, gândesc că nu s-a întâmplat mare lucru, sau nimic. Alţii supraevaluează cel de-al doilea aspect: ceea ce fac ei înşişi. Îşi imaginează că trebuie să fie profund emoţionaţi, chiar dacă, aşa cum am arătat, pocăinţa nu este în primul rând o chestiune afectivă. Punând accentul principal pe propriile eforturi, văd Spovedania ca pe ceva trist şi descurajant, ca pe un duş rece: un lucru necesar, dar neplăcut cu care trebuie să isprăveşti cât mai repede.

În realitate, rolul cel mai important nu-l are nici penitentul şi nici duhovnicul, ci Dumnezeu. Chiar dacă ni se cere să ne pregătim cu grijă examenul de conştiinţă, credinciosul, în ultimă instanţă, ajunge la Spovedanie cu mâinile goale, neputincios, recunoscând că nu se poate vindeca singur şi cerând altcuiva să-l vindece. Şi acest Altul, Căruia Îi cere ajutorul nu este preotul, ci Dumnezeu. Preotul nu este decât „uşierul lui Dumnezeu” care-l introduce pe credincios în prezenţa dumnezeiască; el este, ca să extindem metafora medicală, cel care-l introduce pe bolnav în sala de aşteptare.

Spovedania se face către Hristos, iar nu către preot: „Hristos este prezent în mod nevăzut ca să-ţi primească mărturisirea”; de la Hristos, nu de la preot, vine iertarea: „ca să primeşti iertarea Domnului nostru Iisus Hristos”.

Din Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 53-54