„Ce faci pentru cei din jurul tău?” (I)

Mama Mia – femeia care crește peste patruzeci de copii

Mama Mia este unul din oamenii care nu apar la televizor, nu sunt sunt priviţi ca nişte „eroi ai zilei”, deşi pe umerii unora ca aceştia se susţine neamul românesc. Neştiuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu, aceşti oameni sădesc binele în lumea în care trăim nu numai hrănind peste patruzeci de suflete cu dragostea cea dumnezeiască, cum se vede în acest caz, ci mărturisind, rugându-se în taină pentru toți ceilalţi care, deşi constituie, după botez, poporul român dreptcredincios, s-au îndepărtat mult de Hristos. Mulţumim Mamei Mia pentru că există şi nădăjduim că mult mai multe femei şi bărbaţi își vor asuma cu adevărat în ţara noastră rolul de mamă şi tată nu numai ai copiilor lor, ci şi ai copiilor care nu au avut parte de dragostea propriilor părinţi. (G.F.)

– Doamnă Mia, cum e să fii mama atâtor copii?

– Este o minune, o minune pe care o trăieşti cu fiecare dintre copii, o minune în care înveţi să depinzi de Dumnezeu şi, aşa cum oricărei mame reale Dumnezeu îi deschide sufletul şi-i dă puteri fizice, emoţionale, psihice, îi dă creativitatea şi dârzenia de a-şi creşte copilul, aşa se întâmplă și cu astfel de „mame” care trebuie să crească sau să îngrijească peste patruzeci de suflete… De fapt, este o imensă binecuvântare – şi nu vine de la tine, ci de la Dumnezeu.

– Cum decurge o zi din viaţa dumneavoastră? Trebuie să fie foarte plină…

– Da, este o zi plină, pentru că trebuie să te trezeşti de dimineaţă, cel târziu la ora cinci, cinci şi jumătate, pentru că la ora şase şi jumătate trebuie să mănânce peste patruzeci de copii la masă. Treaba se termină noaptea, în jur de ora unu-două, gândindu-ne că sunt copii de diverse vârste, în diverse clase, au diverse nevoi şi trebuie să le pregăteşti şi lucrurile pentru a doua zi, trebuie să faci şi temele cu ei, trebuie să cureţi după ce mănâncă, să-i înveleşti, să le faci baie, să te rogi cu ei… După aceea trebuie să începi să lucrezi suplimentar, pentru că, până la urmă, gândiţi-vă că munca mea nu este numai aceea de-a îngriji copiii, ci este, dacă vreţi, o muncă bazată pe cunoaştere umană, pe relaţii pe care trebuie să le întreţii cu oamenii. Este un întreg management. Să administrezi un astfel de loc este destul de dificil.

Te trezeşti, deci, dimineaţa la ora cinci, te culci în jur de unu-două noaptea şi, între timp, după ce te-ai culcat, de fapt trebuie să te gândeşti la copiii care au temperatură, copiii cărora le este frică, care au coşmaruri, cărora li se face rău, trebuie să treci din când în când şi să-i mângâi, să-i înveleşti… Cele mai mici fiinţe care sunt în casă cu noi acum au un an şi două-trei luni, iar cei mai mari – până la douăzeci şi ceva de ani. Sunt copii pe care-i cresc de şaptesprezece ani, deci de când am început să fac ceea ce fac astăzi. Aceştia, la rândul lor, se implică în supravegherea copiilor, dar să nu uităm că şi ei sunt tot nişte copii, e drept, mai mari, dar nu poţi pune pe umerii lor povara vieţii altor copii. Responsabilitatea rămâne a ta, a acelei aşa-zise mame care, ştiţi dumneavoastră, înregistrează și cel mai mic suspin al pruncului.

– Îi simţiţi ca pe nişte copii ai dumneavoastră?

– Da, îi simt ca pe copiii mei, deşi nu sunt ai mei, sunt ai lui Dumnezeu. Şi eu am un copil al meu, şi am crescut mult mai mulţi copii de-a lungul timpului în paralel cu fiul meu. Înveţi să dăruieşti ceva din tine fiecăruia dintre ei, dar în realitate îi creşti şi-i înveţi să zboare către viaţa lor, aşa cum Dumnezeu, până la urmă, îţi dă o comandă: să te înmulţeşti, să-i creşti şi să-i înveţi să devină maturi responsabili, în stare să-şi crească o familie a lor.

„Să ne iubim unii pe alţii, aşa cum El ne-a iubit pe noi”

– Cum a început totul?

– Este o poveste extraordinar de frumoasă. După ce am stat şapte luni într-un spital oncologic, am făcut voluntariat împreună cu soţul şi cu fiul meu în orfelinate după ’90 şi, la un moment dat, am fost destul de necăjită dându-mi seama că lucrurile nu puteau fi schimbate foarte mult în bine – mă refer la calitatea relaţiilor dintre oameni şi copii şi ceea ce se întâmpla în orfelinate. Nu vreau să vorbesc despre acele momente, pentru că ştiţi și dumneavoastră cam cum era atunci.

Într-o după-amiază am aţipit în fotoliu, gândindu-mă că mă aşteaptă o vacanţă în care să mă pot relaxa şi detaşa cât de cât de sentimentele mele şi de frustrările mele, dacă vreţi, legate de relaţia cu copiii. Deodată, mi s-a părut că o voce îmi inspiră o întrebare: „Ce faci pentru cei ce sunt în jurul tău?”. Şi eu am zis: „Doamne, cred că Tu vorbeşti cu mine!”. Şi am început să spun: „Păi, uite, fac voluntariat, sunt mamă bună, sunt soţie bună, sunt fiică bună. Ce mai mult decât atât vrei de la mine?”. Şi vocea a repetat: „Dar ce faci pentru cei din jurul tău?”. Şi atunci am încercat să mă întorc la realitate, şi primele lucruri pe care le-am perceput au fost senzaţiile auditive, cearta dintre nişte copii şi persoane adulte afară, pe stradă. Şi mi-am dat seama că acolo există un conflict artificial, un conflict în care eu, ca una care Îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat şi vreau să-L mărturisesc în viaţa mea într-un mod activ şi necondiţionat, am chemarea nu să stau indiferentă, ci să mă implic şi să fac o schimbare. Şi în clipa aceea am ştiut că Dumnezeu mă cheamă la un lucru extraordinar, şi parcă am avut desenat în faţa minţii mele, a ochilor mei spirituali, dacă vreţi, un drum – un drum către eternitate, către veşnicie. Parcă Dumnezeu mi-ar fi dat fiecare pas pe care să îl fac.

Şi am spus: „OK, aceşti copii nu au cu ce să se joace, sunt copii săraci, sunt copii aflaţi în necazuri, părăsiţi, majoritatea, de părinţi…” – deşi nu erau în mod legal copii abandonaţi, erau copii needucaţi şi copii care sufereau datorită dramelor din familiile lor. Şi am zis: „Pot să fac o schimbare!”. Am vorbit cu soţul meu, care era plecat la drum, şi i-am cerut lui permisiunea întâi şi întâi: „Uite, tati, am avut aşa, o viziune, şi eu vreau să fac lucrul acesta: să iau banii şi să mă duc să cumpăr nişte jucării, să le dau copiilor, să încep un program cu ei, un program care se numeşte «Dumnezeu te iubeşte»”. Şi soţul meu, care a fost întotdeauna un susţinător al ideilor mele, a spus: „Da, iubiţel, fă lucrul ăsta”. Am plecat împreună cu fiul meu, am cumpărat saci cu jucării, i-am pus în saci de plastic transparent, ca să se poată vedea, am venit în faţa blocului şi am început să adun copiii şi le-am spus: „Cine vrea să se joace cu aceste jucării, de mâine este invitat la un program!”. Şi aşa am început o minunată poveste de vară, o vară petrecută între blocuri, cu copiii, cu copii din împrejurimi, copii care unii aveau familie, alţii nu… Copiii au început să se aducă unii pe ceilalţi şi am început să-i învăţ să se joace, să comunice, să se roage, să-I mulţumească lui Dumnezeu.

Noi vorbim foarte mult despre iubire, dar nu vom înţelege ce înseamnă cu adevărat iubirea dacă suntem flămânzi şi însetaţi. Oamenii etichetează copiii, şi în general pe cei aflaţi în situaţii de risc cu termeni incredibili, de la „amărâtule”, „ţiganule”, ştiu eu, la tot felul de invective. Eu zic că ar fi mult mai frumos ca, în locul acestor vorbe, să le întindem o bucată de pâine, o mână, să-i educăm… Am constatat că există atât de mulţi intelectuali care spun că se plictisesc, dar i-am văzut de atât de puţine ori implicându-se în viaţa celorlalţi… Cred că, de fapt, asta aşteaptă Dumnezeu de la noi: să ne iubim unii pe alţii, aşa cum El ne-a iubit pe noi.

„Suntem o mare familie”

– Văd că puneţi foarte mult accent pe educaţie. Cum se face educaţia aici?

– Educaţia este un complex incredibil de valoros, pentru că am copii care au venit cu diagnostice puse de retard psihic destul de sever, ştiu eu, copii din grupuri „wolf”, deci copii nesocializaţi până la vârsta de şapte-opt ani, copii despre care se credea că nu mai există şanse decât foarte mici ca ei să poată face un progres și care să ştiţi că au făcut salturi enorme. Pornind de la faptul că i-am acceptat necondiţionat, apoi am început să inițiez o relaţie cu ei, în care eu să fiu acel model care să-i inspire şi să le dea lor siguranţă în comunicare, după care am început să ridic standardele şi am ajuns, cu copii pe care i-am luat din subterane şi care până la vârsta de patru ani şi jumătate nu văzuseră niciodată luna, să ajungă olimpici. Deci saltul prin educaţie, prin dezvoltarea personalităţii pe toate treptele ei, cognitivă, emoţională, prin folosirea acelor elemente sau strategii didactice stimulative, aplicate pe nevoia reală a fiecăruia, deci pe o cunoaştere bine documentată, psihologică a fiecăruia dintre copii, saltul care se poate realiza prin educaţie în fiinţa umană este incredibil.

– Pe lângă educaţie, cred că e nevoie şi de multă răbdare şi multă dragoste…

– Fără dragoste nu ai putea rezista, o spun sincer. Dragostea cred că este minunea pe care o trăiesc în fiecare moment, chiar şi atunci când sunt supărată şi când mă doare să-mi dau seama că nu toţi semenii noştri înţeleg că, în final, nu ai nevoie atât de mult de bunuri materiale, cât de consideraţie, de acceptare, de respect: de dragoste, în cele din urmă. În acelaşi timp, să ştiţi că dragostea dată fără măsură, fără să îl responsabilizezi pe celălalt, mai ales pe fiinţa aceasta care se plămădeşte şi se dezvoltă precum o plantă ce răsare şi se întinde către soare, dacă nu aduci roade prin dragostea ta, s-ar putea ca dragostea aceasta să se transforme în ceva care distruge fiinţa umană. De aceea îmbin exigenţa cu toleranţa, dragostea cu onestitatea unor discuţii clare despre lucrurile care sunt sau nu sunt potrivite, şi-mi iau drept ghid cartea lui Dumnezeu, Biblia, învăţăturile Sfinţilor Părinţi și rugăciunea.

Deci educaţia este, dacă vreţi, la ea acasă aici, la noi – şi rezultatele se văd. Avem copii premiaţi internaţional, copii care sunt în Corul Radio, copii care au mers la Academia de Dans a lui Mihai Petre şi care dansează, avem copii care expun lucrări de artă în Statele Unite, Marea Britanie, Elveţia, Suedia – dar, mai presus de toate, avem copii care învaţă să fie oneşti, care nu chiulesc de la şcoală, copii care iubesc să înveţe şi încearcă să devină, la rândul lor, lumină în comunitatea în care se află.

– Se simt ei aici ca într-o familie, se simt fraţi unul cu altul?

– Da, suntem o mare familie, pentru că nu îi cresc în egoism, încerc să-i fac să înţeleagă că iubirea de sine e importantă, dar mai important este să poţi împlini porunca Mântuitorului: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceea, deşi unii dintre copii au trecut prin forme de violenţă excesivă, au fost maltrataţi, au fost chinuiţi, îi învăţ să descopere bucuria comunicării prin pace, în seninătate. Este un lucru destul de greu, de aceea folosesc diverse forme de terapii – şi vedeţi că în jurul nostru sunt şi câini, şi peşti, şi păsări, mai ales multă pictură, multă culoare, multă muzică, mult dans, mult teatru, mult sport şi multă cunoaştere, multă carte…

„Copiii învaţă această respiraţie a sufletului, rugăciunea…”

– Le simt lipsa părinţilor?

– Cu siguranţă, fiecare fiinţă în sinea ei simte lipsa părintelui. Eu însă am primit înţelepciunea de a nu-i judeca pe părinţi – nici eu, şi să nu le permit nici lor să-şi judece părinţii, pentru că nu ar fi creştineşte să facem asta. I-am învăţat pe copii să se roage pentru părinţii lor, să accepte că în viaţa părinţilor lor a intervenit ceva care i-a determinat să nu poată să-i ţină, şi atunci copilul nu mai vede în părinte pe cineva care l-a abandonat, sau l-a folosit, sau l-a neglijat, ci vede o frântură de iubire care trebuie să se dăruiască prin rugăciune şi care poate face ca sentimentul acesta să crească. Şi copilul ajunge în starea în care, rugându-se pentru părintele lui, nu numai că îl acceptă, nu numai că-şi acceptă soarta, nu numai că nu devine el plin de furie, de ură, ci învaţă să iubească necondiţionat… şi, cum să spun, devine o normalitate să se întâlnească cu părintele lui. Încurajez astfel de relaţii. Îi ducem acasă, stau cât se poate, sau în locurile în care trăiesc părinţii lor, după care luăm lucrurile ca pe o bucurie, ca pe un eveniment al vieţii.

– Copiii sunt copii, se mai şi ceartă… Cum rezolvaţi conflictele?

– Întotdeauna caut să îl ascult pe fiecare dintre copii şi niciodată nu încerc să iau partea vreunuia dintre ei. Încerc să-i fac pe ei să înţeleagă, să repete dacă ştiu care era regula pe care ar fi trebuit să o respecte în ceea ce priveşte comunicarea sau situaţia conflictuală, şi întotdeauna ajung la concluzia că acel conflict nu este unul atât de important, este un lucru minor. Îi pun să-şi strângă mâna, să-şi ceară iertare unul altuia şi le dau sarcina să se joace împreună, sau o sarcină care să sudeze relaţia dintre ei şi nu s-o înnegureze. Întotdeauna terminăm cu toţii îmbrăţişându-ne, sărutându-ne şi, de cele mai mult ori, rugându-ne ca Dumnezeu să ne dea călăuzire şi înţelepciune, să nu cădem din nou în ispită.

– Cine vă ajută în creșterea și educația lor?

– În primul rând, vreau să vă spun că suntem aici datorită milei lui Dumnezeu şi a existenţei unei familii extraordinare, pe care ţin cu tot dinadinsul să o menționați. Se numeşte familia Lucian şi Elena Smaranda, părinţii a trei copii minunaţi la rândul lor, oameni care au construit special această parte din bloc, ca noi să ne găsim aici locul în care să putem trăi ca o adevărată familie. Am trecut prin foarte multe încercări căutând locuri în care să ne aşezăm, dar Dumnezeu ni i-a scos pe dumnealor în cale. În ziua în care soţul meu a plecat la Dumnezeu, ei mi-au promis că nu ne vor lăsa singuri şi că ne vor ajuta şi ne vor fi alături ca nişte părinţi – ceea ce şi fac zi de zi, pentru că, pe lângă faptul că ne ţin în această clădire, dumnealor plătesc lumina, utilităţile, ceea ce înseamnă enorm pentru noi. Sunt zile în care nu avem, sau lucrurile pe care le avem sunt prea puţine, dar ei ne întind întotdeauna o mână de ajutor. Avându-i pe dumnealor, ştim că nu vom duce lipsă. Tot dânșii au construit şi bisericuţa de alături, unde copiii L-au găsit pe Dumnezeu şi învaţă această respiraţie a sufletului, rugăciunea şi relaţia reală cu Dumnezeu.

Pe lângă aceşti oameni mai sunt foarte mulţi alţi oameni minunaţi. Să ştiţi că o parte din copiii mari, pe care i-am crescut – şi în primul rând vreau să-i menţionez pe fiul meu şi pe nora mea, care este una din fetele crescute de mine – ei vin şi se implică aici, îmi sunt ajutor, dar şi o parte din copiii mari pe care i-am crescut la ora actuală se implică şi mă ajută să-i creştem pe frăţiorii mai mici. A creşte 24 de ore din 24, 365 de zile din 365 patruzeci şi patru de suflete nu este deloc simplu…

Un alt om care ne ajută este Doamna Magda, un om extraordinar de inimos şi inteligent, care are un grup, „Mămici la superlativ”, şi care încearcă în ultimul timp să organizeze tot felul de acţiuni prin care să scoată în relief excelenţa copiilor noştri. Cu acest prilej, vreau să le mulţumesc acestor femei minunate, şi în mod special Doamnei Magda şi soţului dumneaei, Doctorul Drăgan, pentru onestitatea şi implicarea pe care o au în vieţile noastre.

„Fericirea personală se confundă cu fericirea lor”

– Cu atâtea probleme, mai aveţi timp de concediu?

– Sinceră să fiu, am avut concediu când m-am operat. Am stat zece zile în spital, am avut marea binecuvântare de a avea o tumoare malignă, dar care a fost depistată la timp. În timpul acesta în care eu am fost acolo, fiul meu, nora mea şi ceilalţi au făcut corp comun şi i-au ţinut pe cei mici. Când m-am întors, toată lumea a spus că trebuie să mă menajez, pentru că mi-au scos un rinichi, dar gândiţi-vă că ei de-abia au aşteptat, săracii, să vin acasă! E ca şi cum mama ţi se întoarce şi simţi nevoia să stai lângă ea. Practic, nu te poţi desprinde de ei – şi, de fapt, să ştiţi că fericirea personală se confundă cu fericirea lor, exact ca un părinte: eşti fericit şi mulţumit când îţi ştii copilul bine. Aşa sunt şi eu.

Dacă mă întrebaţi ce dorinţe personale am, am să vă spun: totul relaţionat cu ei. Pentru mine, însă, am să vă spun că am de toate. Dumnezeu tot mai vrea să-mi dea sănătate, să mai stau cu ei… Facă-se voia Lui!

– Ce suferinţe au aceşti copii?

– Cel mai greu este să pot şterge din sufletele lor amintirile sumbre. Poate ştiţi că cea mai de lungă durată este memoria afectivă. Sunt lucruri despre care nu se vorbeşte, lucruri despre care nu se poate vorbi, pentru că şi eu, intrând în lumea lor, am realizat că formele durerii umane sunt atât de adânci, lasă urme… Dar există o speranţă, şi fiecare dintre aceşti copii poate fi considerat o victorie. Poţi să-l faci pe copil să se împace cu situaţia, dar neacceptând să rămână în starea aceea de durere şi în trauma prin care a trecut, ci învăţându-l să-i facă faţă şi să pui acolo, în locul durerii, altceva – din iubire, din descoperirea sinelui, din descoperirea acelei comori care stă în fiecare dintre noi şi, prin ajutorul pe care îl primeşti de la ceilalţi, acea comoară iese la lumină şi începe să rodească.

– Care credeţi că este raportul material-sufletesc în ceea ce le oferim copiilor noştri, având în vedere că în lumea de astăzi sunt părinţi care încearcă să umple absenţa lor din viața copiilor cu bunuri materiale?

– Este cea mai mare înşelăciune. Dragi părinţi, nimic nu va putea suplini mângâierea, timpul oferit copiilor dumneavoastră, ascultarea vocii lor, suspinul lor sau râsetul acela în hohot, în cascadă… Ar trebui să învăţăm să ne bucurăm, de fapt, de relaţie, de comunicare, de atingere, de frumuseţea fiecărui moment, a fiecărui pas pe care copilul îl face în viaţă.

Eu am fost unul dintre copiii care am crescut sărac şi maltratat, la rândul meu. Niciodată nu mi-am dorit nimic mai mult decât să fi avut părinţii care să mă poată înţelege şi asculta, şi poate de aceea am devenit un om care poate să înţeleagă, să asculte şi să empatizeze atât de mult cu cei care sunt ignoraţi. Să ştiţi că nu mă refer numai la copiii care vin din lumea suferinţei acesteia, ci am întâlnit şi consiliat copii din familii foarte bune, din familii cu bani, cu poziţie, cu vile în străinătate, cu drumuri pe care le fac în afara ţării, dar care acasă au nişte copii care suferă. Pentru că, poate, cel mai mare duşman este însăşi singurătatea.

Uitaţi câţi copii se reped pe Facebook din dorinţa de a socializa, din dorinţa de a comunica, uitaţi-vă câţi petrec timp în faţă computerului, inutil timp – nu mă refer la lucrurile care sunt benefice, şi nu am nimic împotriva progresului, să fie foarte clar. Dar copiii îşi caută un adăpost spiritual, sufletesc. Din păcate, de multe ori cad în acest miraj al drogurilor, al alcoolului, al grupurilor care nu au consistenţă morală, al reţelelor de socializare care-i duc spre dezastre. Învăţaţi, dragii mei, să vă redescoperiţi copiii şi să iniţiaţi o relaţie cu copiii dumneavoastră!

Eu zic aşa: dacă oamenii au relaţie pe verticală cu Dumnezeu, vor învăţa ca relaţia pe orizontală să curgă în pace, în linişte, în frumos, în adevăr, în mângâiere, în încurajare… Bucuraţi-vă de viaţa pe care o aveţi şi de faptul că aveţi nişte minuni dăruite de Dumnezeu!

 (va urma)

Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Articol publicat în numărul 76 (Mai 2015) al revistei Familia Ortodoxă.