Arcadie Suceveanu: Sunt un om care crede profund în existența și atotputernicia forței divine

Arcadie Suceveanu este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din Basarabia. Este poet, eseist, traducător și autor de cărți pentru copii. Din 2010 este președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Se descrie ca fiind orientat „spre deconstrucția ironică, experimentând inspirat în spirit postmodern”. Dincolo de toate, rămâne un reprezentant de seamă al optzecismului poetic basarabean.

Domnule Arcadie Suceveanu, cum este să fiți scriitor de limbă română trăind în altă țară?
Dar nu trăiesc în altă țară. „Patria mea este limba română”, spunea Nichita Stănescu. Da, patria unui scriitor este limba în care gândește, iubește, suferă și scrie. În Basarabia s-a scris întotdeauna în limba română. Mai mult sau mai puțin, mai bine sau mai rău, asta e altceva. Dar Basarabia (ei bine, Republica Moldova), din toate punctele de vedere – istoric, lingvistic, spiritual – a fost și este pământ românesc. Iar în contextul politic actual ea și-a creat statutul de „al doilea stat românesc”. Scriitorii de aici consideră că literatura română, oriunde se scrie ea – la București, la Cluj-Napoca, la Chișinău, la Cernăuți, la Vârșeț sau la Paris -, a fost și este „una și aceeași, indivizibilă”, așa cum afirmase George Călinescu. Și ireductibilă, țin să afirm eu cu toată convingerea. De aceea, noi, scriitorii basarabeni și bucovineni, ne considerăm fără echivoc și fără rezerve parte integrantă a literaturii române.

Cine sau ce a avut o contribuție majoră în devenirea dvs. literară?
Când eram elev la școala de opt ani din satul natal, apoi la școala medie din comuna Carapciu-pe-Siret, în Bucovina, citeam în manualele de școală și învățam pe de rost poeziile unor „poeți sovietici moldoveni”, „clasici” pe atunci, necunoscuți și uitați cu desăvârșire astăzi. Citeam acele poezii rudimentare, ideologizate până în ultima lor fibră, și, la un moment dat, mi-am zis: „Și eu pot scrie astfel”. Am încercat și am văzut că… se poate.
Dar cel care a contribuit la configurarea destinului meu literar este Vasile Levițchi, poetul emblematic al Bucovinei postbelice, profesorul și mentorul meu de la Universitatea de stat din Cernăuți. Levițchi a fost un factor reactiv polarizant în mediul intelectual din Cernăuți în anii ’50-’80 ai secolului trecut, iar scrisul său, activitatea sa profesorală și literară în general s-au dovedit a fi determinante pentru refacerea instituției literare din Bucovina în anii de „după”…

Puteți face o comparație între ceea ce se scrie azi pe cele două maluri ale Prutului?
Literatura care s-a scris în Basarabia întotdeauna a fost mai impregnată de elementul social, de evenimentele istorice și cotidiene. Scriitorii români de aici nu și-au putut permite „luxul” de a fi doar scriitori, ei s-au văzut nevoiți să răspundă provocărilor istoriei, să iasă în agora, să se implice în viața cetății amenințate, să-și apere limba în care își scriau cărțile, să-și reafirme identitatea, apartenența, conștiința națională. Din aceste motive, scrierile lor sunt poate mai lacunare, mai deficitare sub raport estetic.
Astăzi însă situația s-a schimbat. Au apărut promoții noi de scriitori, cu o altă sensibilitate, modernă, cu alte lecturi, cu o mai bună pregătire profesională. Cei mai importanți scriitori basarabeni de azi au susținut integral „examenul integrării”, creațiile lor se înscriu cu succes în noul circuit literar general-românesc, fiind prezentate și recenzate în revistele din România, incluse în antologii, istorii literare, enciclopedii etc.
Cât privește literatura română de pe „celălalt mal”, ea mi se pare excesiv de filologizată. Se scriu și se publică zilnic kilometri de poeme „din cuvinte”, vidate de trăire și plasmă senzorială, apar zeci și zeci de cărți de serie, unisexuate, lipsite de personalitate. În general, literatura română de pe ambele „maluri”, ca de altfel și alte literaturi ale lumii, traversează un moment marcat de o teribilă confuzie de valori.

Cât de importante sunt prieteniile în lumea literară pentru afirmarea unui scriitor?
Prieteniile literare sunt necesare mai cu seamă în faza de început, în procesul de formare și afirmare a unui scriitor. Atunci tinerii au nevoie să-și verifice potențele, să-și cristalizeze scrisul, ideile și pozițiile într-o atmosferă de emulație, prin dialog permanent, prin comparație și confruntare. E bine când aceste prietenii au la bază cât mai multe puncte comune, obiective majore, afinități elective, și nu degenerează în simple interese de gașcă. Gășcăriile literare sunt, de regulă, vulgare, exclusiviste și chiar agresive.
Personal, am trăit sentimentul unei asemenea prietenii la Cernăuți, în anii studenției și ai începutului biografiei mele de creație, când un mic grup de tineri poeți români din Bucovina înstrăinată (Ilie T. Zegrea, Ștefan Hostiuc, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu și subsemnatul), încurajați și ghidați în demersurile noastre de profesorii (în același timp și scriitori) Vasile Levițchi și Grigore Bostan, ne-am solidarizat sub flamura poeziei, creând un adevărat cerc literar. Cred că nu exagerez spunând că anume această grupare li­te­rară a reușit să reînnoade, în acel spațiu românesc, firele cu poezia iconarilor, cu literatura română interbelică.

În scrisul dvs. sunt adesea trimiteri directe sau subtile la divin. Vă considerați de partea poeților care se raportează mai mult interogativ/contestatar față de Dumnezeu sau de partea celor care vor să mărească taina prin afirmație?
Interogativ, da. Nu și contestatar. Sunt un om care crede profund în existența și atotputernicia forței divine. De aceea, după cum ați remarcat, în textele mele fac adesea trimitere la divinitate, recurgând la simboluri, la precepte și idei biblice, la marile parabole ale învățăturii creștine. Cred însă că mă situez mai mult de partea acelor poeți care, chiar și atunci când îl invocă pe Dumnezeu în tonalități și inflexiuni interogative mai pronunțate, nu fac decât să sporească taina cea mare, „taina care ne apără” (Grigore Vieru) și ne salvează.

Sunteți autorul mai multor cărți de literatură pentru copii. Ce părere aveți despre cărțile și revistele care se scriu astăzi în limba noastră pentru cei mici?
Scriu cu plăcere pentru copii. Sunt convins că și pentru copii se poate scrie „altfel”, într-o formulă modernă sau chiar postmodernă. Din nefericire, însă, persistă părerea că pentru cei mici se poate scrie cât mai „lejer”, adică oricum, fără ambiții și pretenții mari. Greșit. Pentru că, dacă iei lucrurile în serios, scrisul destinat celor mici implică mai multă exigență, o responsabilitate sporită. Copilul simte imediat falsul, lui îi repugnă „făcutul”, artificiosul, inautenticul.
Spre bucuria noastră (și, în primul rând, a copiilor), avem în literatura română de azi scriitori pentru copii foarte buni, de o valoare incontestabilă, autori de cărți frumoase, competitive în context național și european. Voi da, aici și acum, doar câteva nume de scriitori din cele două spații ale literaturii române contemporane, nume reprezentative pentru ceea ce avem mai valoros în scrisul nostru pentru copii: Grigore Vieru, Ana Blandiana, Spiridon Vangheli, Constanța Buzea, Gheorghe Tomozei, Aureliu Busuioc, Grete Tartler, Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Passionaria Stoicescu… Și lista, evident, ar putea continua.

Ce sperați pentru literatura română, în general, și pentru cea din Basarabia, în special?
Străinii care reușesc să ne cunoască afirmă, pe bună dreptate, că literatura română este una dintre cele mai mari literaturi ale lumii. Sper din toată inima ca într-un viitor cât mai apropiat ea să fie descoperită, tradusă și apreciată în cât mai multe limbi și pe cât mai multe meridiane ale lumii. Literatura română contemporană merită de mult și pe deplin acest lucru. Iar literaturii din Basarabia îi doresc o integrare deplină și ireversibilă în circuitul general al literaturii române și, de asemenea, o cunoaștere și o recunoaștere cât mai largă în context european.

Repere biografice
Născut la 16 noiembrie 1952, în comuna Șirokaia Poleana (Suceveni), raionul Hliboca, regiunea Cernăuți, Arcadie Suceveanu este absolvent al Universității de stat din Cernăuți, Facultatea de Filologie, Secția Limba și literatura română (1974). A fost vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1990-2010). Din decembrie 2010 – președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Președinte al filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România (2005-2013). Membru fondator al PEN-Clubului din Moldova.
A publicat numeroase volume de poezie, între care: Mă cheamă cuvintele (1979), Țărmul de echilibru (1982), Mesaje la sfârșit de mileniu (1987), Arhivele Golgotei (1990), Eterna Danemarcă (1995), Înfruntarea lui Heraclit (1998), Mărul îndrăgostit de vierme (1999), Cavalerul Înzadar (2001), Corabia de la mansardă (2004), Arca dies (2008), 101 poeme (2009), Cafeneaua Nevermore (2011), Ființe, umbre, epifanii (2011), Profesionist al himerei (2012), Ferestre stinse de îngeri (2014).
Volume de eseistică: Emisferele de Magdeburg (2005), Frumusețea subversivă (2012), Cariatide și coloane (2013).
Cărți pentru copii: A fugit melcul de-acasă (1984), Ora cinci fără doi fulgi (1986), În cămașă de cireașă (1989), Rața și Arhimede (2000), ȘTIUca la școală (2002), Cheițe pentru vise (2005) ș.a.