Legătura minunată a Sfântului Ioan Maximovici cu copiii

Sunt multe povestiri mişcătoare despre cum Fericitul Ioan ştia în chip tainic unde era un copil bolnav şi la orice ceas din zi şi din noapte venea să-1 mângâie şi să-1 vindece. (Vezi uimitoarea poveste a lui George Kalfov de mai jos). La rândul lor, copiii îi răspundeau în mod spontan. El nu îi lua niciodată de sus şi nici nu era pedant cu ei, ci stabilea o legătură directă.

Un lucru şi mai însemnat este faptul că şi după moarte el le-a apărut copiilor şi a stabilit legături tainice cu ei, din lumea cea nevăzută, unde se bucură acum de fericirea veşnică. Iată o scrisoare trimisă de curând de părintele Petru Simovskikh, despre fiul său, Constantin, micul „Kotik”. Ea ilustrează acea legătură duhovnicească deosebită dintre Fericitul Ioan şi sufletele copiilor. Iată ce scriu părintele şi Matuşka sa:

În 1967 am venit din Australia în America, la New York, şi pe drum ne-am oprit în San Francisco, pentru a ne vizita rudele de acolo. Băieţelul nostru, Kotik, nici nu mergea încă pe atunci – avea doar un an şi douăzeci de zile. în ziua când am ajuns în San Francisco eram în sufrageria unchiului nostru, plină de covoare, iar Kotik mergea de-a buşilea peste tot. A ajuns la o măsuţă cu marginea foarte ascuţită, apoi a şovăit şi a căzut cu toată greutatea pe margine, lovindu-se la sprânceana stângă chiar lângă ochi şi tăindu-se până la os. A început să-i curgă sângele şiroaie. Noi ne-am speriat toţi foarte tare şi am început îndată să-i dăm cu doctorie acolo, însă sângerarea nu s-a oprit. Dimineaţa arcada era foarte umflată, rana nu se vindecase, iar ochiul era pe jumătate închis. Arăta groaznic.

Ne-am hotărât să mergem la Catedrala „Bucuria întristaţilor”, la mormântul răposatului Arhiepiscop Ioan. nu-l văzusem niciodată în viaţă, ci numai auzisem foarte multe despre el de la rudele noastre. Fusesem rugaţi de oameni din Australia să slujim un parastas în Cripta sa. Kotik a primit Sfânta împărtăşanie în acea zi. După o scurtă slujbă, săvârşită pentru că era ziua de nume a Mitropolitului Filaret, 1-am pus pe Kotik pe mantia Fericitului Ioan de pe raclă. Imediat Kotik a început să plângă şi să sărute mantia. Plângea atât de amarnic, că aproape nu-l mai puteam linişti; nu mai voia să plece, ţinând strâns de mantie cu mânuţa şi plângând. Când ne-am întors acasă la unchiul nostru şi 1-am culcat pe Kotik, cum se obişnuieşte să doarmă după prânz copiii mici, am observat că umflătura dispăruse şi că sângerarea continuă fusese înlocuită de un firişor subţire de sânge uscat. L-am examinat şi nu am găsit nimic în neregulă: ochiul era cu desăvârşire sănătos. Slavă lui Dumnezeu, prin rugăciunile Dreptului Episcop!

La un timp după aceea, când trăiam în reşedinţa sinodală din New York, Kotik s-a îmbolnăvit de anghina difterică. Am chemat de două ori acasă doctorul, care ne-a dat medicamente şi i-a făcut o injecţie, însă a spus că cel mai bun medicament sunt băile cu abur.

Locuiam într-o singură cameră şi nu aveam baie, nici măcar o chiuvetă. Trebuia să alerg până la cea comună de pe hol. După baie Kotik se simţea mai bine şi respira cu uşurinţă. Anghina aceasta este o boală a gâtului: aici apar nişte cruste mici, care cresc şi tot cresc, sufocându-1 pe copil. Băile de aburi mai înmuiau deci crustele întărite. Insă cam după o jumătate de oră începea iar să se sufoce, în ciuda tuturor încercărilor noastre, Kotik nu avea nici o uşurare.

Din cauza slăbiciunii, în a cincea zi de boală nu mai putea nici măcar să-şi ridice capul. La un moment dat a adormit, apoi s-a trezit deodată şi a cerut să fie ridicat. Ne-a arătat că vrea să meargă în acea parte a camerei unde aveam un castron cu fructe pe masă. Noi ne-am gândit că i se făcuse foame, semn bun, de vreme ce de cinci zile era hrănit numai cu apă îndulcită. Când 1-am dus la fructe, a arătat cu degetul mai departe, spre locul unde aveam un portret al Arhiepiscopului Ioan. L-a luat, şi l-a pus pe cap şi a început să plângă foarte tare. L-am pus în pat cu tot cu portret şi a adormit imediat. I-am povestit aceste lucruri părintelui Nikita, care a telefonat îndată la San Francisco pentru a cere să fie slujit un parastas la racla Fericitului Ioan.

Şi după ziua aceea Kotik a început să se însănătoşească.

Odată, pe când se juca în sufragerie, Kotik a venit deodată în fugă în bucătărie, înspăimântat. Foarte agitat, ne-a povestit, cu cuvintele lui de copil, că Fericitul Ioan tocmai intrase în hol, îi zâmbise şi îl ciocănise cu cârja. I-am arătat o fotografie de-a Episcopului şi ne-a asigurat că el fusese.

Acum locuim la Mănăstirea New Diveievo şi şi aici s-a întâmplat ceva ciudat.

Trezindu-se după somnul de după-amiază, Kotik ne-a spus:

– Fericitul Ioan a venit la mine, m-a binecuvântat şi m-a mângâiat pe cap. Avea o haină albastră (voia să spună rasa) şi mantie, camilafcă şi cârjă şi a vorbit cu mine.

– Ei, şi ce ţi-a spus ? 1-am întrebat noi. Kotik a răspuns:

– Fericitul Ioan mi-a zis să nu spun nimănui.

La nu mai puţin de o jumătate de oră după aceea, a venit prietenul nostru D. S. Kulikovski, care ne-a adus vederi cu Arhiepiscopul Ioan, în care acesta era fotografiat purtând o rasă albastră, camilafcă şi cârjă, numai că nu avea mantie. Am fost uimiţi de o asemenea coincidenţă şi am început să-1 întrebăm pe Kotik cum îl văzuse pe episcop. Kotik ne-a spus că îl văzuse exact ca în fotografie, dar avea şi mantie. I-am spus toate acestea lui D. S. Kulikovski, care a scos atunci un portret mare de-al episcopului şi l-a întrebat:

– Ei, ce ţi-a spus episcopul ? însă Kotik nu a spus nimic. Mai târziu, i-a mărturisit totuşi prietenului nostru:

– Fericitul Ioan mi-a zis să nu spun nimic la nimeni. Atunci ne-am dat seama de ce tăcuse: fiindcă făcea ascultare de Episcop.

Astfel, prin asemenea contacte invizibile, dar neîndoielnice, îl cunoaştem prin experienţă personală pe Fericitul Ioan. Din păcate, nu 1-am întâlnit în timpul vieţii, însă îl venerăm profund şi îl considerăm a fi un sfânt. Eu mă rog lui şi văd că mă aude şi mă ajută.

De fapt, despre el se pot spune multe lucruri minunate, şi de la martori direcţi şi din auzite – este un ocean de povestiri.

În general, trebuie să spunem că Fericitul Ioan este un fel de „cumpănă a apelor”, îndeosebi în vremurile noastre, între oameni. Pot fi observate multe exemple lămurite: cei care îl cinstesc pe Fericitul Ioan se dovedesc a fi oameni dăruiţi şi credincioşi Bisericii lui Hristos, iar cei care nu-l cinstesc ba chiar îl defăimează se descoperă a urmări scopuri mercantile şi a fi plini de trufie. De aceea este o atât de mare mângâiere să vezi că mai există oameni care îl cinstesc pe Fericitul Ioan, şi deci oameni de acelaşi suflet şi minte. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei care se nevoiesc pentru proslăvirea Fericitului Ioan. Sunt din ce în ce mai puţini cei care, chiar şi în rândul clericilor, îl venerează pe acest mare ascet al zilelor noastre, însă acest lucru nu este surprinzător. La urma urmei, Hristos însuşi a spus: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”(Luca 18, 8)

Pr. Petru Simovskikh, Brisbane, Queensland, Australia

(Extras din „Fericitul Ioan Maximovici, viaţa şi minunile”, De Pr. Serafim Rose şi Pr. Gherman Podmoşenski, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006)