Hristos poate să șteargă tot! (II)

Vindecarea unui suflet rănit de pornografie, desfrânare, droguri

Vom continua în acest număr să vă redăm povestea unei adolescente care a gustat din plin din fructul morţii, din sentimentul înstrăinării, al singurătăţii neliniştitoare, al „întunericului celui mai din afară”, dar care a avut puterea să se întoarcă la Dumnezeu. Este atât de dureros să realizezi că cei care ar fi trebuit să fie cei mai frumoşi ani ai vieţii tale au fost atât de întunecaţi, dar cu atât mai minunat este să vezi că un astfel de tânăr se salvează cu ajutorul lui Hristos, în timp ce mulţi alţii, care au avut mai multe şanse în viaţă, se pierd. Dar noi, ca şi creştini, suntem datori să întindem tot timpul mâna unor astfel de oameni, ca propriului frate, ca propriului copil, precum mama care, oricât de mult rău îi face fiul, mai are încă resurse de dragoste pentru a-l ierta şi a-l pomeni înaintea lui Dumnezeu. (G.F.)

– În timpul acesta, cât te-ai drogat, ai mai avut şi relaţii cu băieţi?
– Da, bineînţeles că m-am îndrăgostit, şi naivă, și aiurită cum eram, dar încă nu învățasem că o fată care are demnitate, capătă respect. Consideram că poate să mă respecte şi aşa, chiar dacă cedam ușor. Nu am avut o relaţie dacă băiatul obţinea ce avea nevoie şi fără relaţie, dar în mine s-a trezit instinctul matern. Dacă s-ar fi întâmplat – Doamne fereşte!, cum ziceam atunci –, să rămân însărcinată, nu m-aş fi gândit la un avort. Ziceam că mă mut la țară, îmi cumpăr o vacă, văd eu cum îl cresc. Se trezise ceva biologic în mine.
– Câţi ani aveai?
– 21. Dintotdeauna îmi doream o familie. Nu o defineam, dar căutam ceva în care să mă simt în siguranţă. Confortul de acasă, confortul psihic, sufletesc, nu neapărat material…
– Depinde şi de ce fel de narațiuni de genul acesta ai avut parte – de exemplu, din familie, din ce vedeai în jur, din filme, de la televizor… Apropo de televizor, cum te-ai înţeles cu el?
– Când eram acasă, tata lucra la CFR sau era beat, iar mama lucra până la 3 după-amiaza. Până venea mama, eu… la televizor. Practic am crescut cu televizorul. Mă uitam, în principiu, la desene animate; o chestie bună a fost că nu aveam cablu. Nu-mi plăceau telenovelele, mă uitam de nevoie, pentru că nu era altceva. Îmi era silă să mă uit la ele. Nu eram „ca fetele”, eram semi-fată, semi-băiat – cu toate astea nu am avut tulburări de gen, m-am considerat normală. Ne mai sărutam pe la petreceri cu fete, dar era o maimuțăreală, o prostie, o copilăreală – „Uitați-vă la mine!” –, nu era o chestie să o iubesc pe una sau să vreau o relaţie cu ea, dar nu era, vai de mine, tulburare de gen.
– Înainte să te apuci de droguri, ce conotaţie avea acest concept în conştiinţa ta? Auzisei că sunt periculoase? Sau îţi stârneau curiozitatea?
– Am avut o fază cu „Nu te droga!” când eram în liceu, că murise vărul meu din cauza heroinei, dar, în timp, după ce am început să mă droghez şi eu, în mintea mea era ceva de genul: „heroină egal moarte” – deci heroină never ever (niciodată, n.red.), dar celelalte, ziceam că trebuie să ştii cum să le iei, contează şi cu cine le iei şi câte iei, să ai trip[1] bun, adică. Căpătase o nuanţă, ştii? La cât sunt eu de pofticioasă când îmi place ceva, sigur aş fi băgat. Măcar pentru chestia asta să-l ierte Dumnezeu pe vărul meu…

„Nu e normal să mori aşa”

Ca orice tânăr care consuma droguri, „raiul” era considerat Vama Veche – acolo era mare, era natură, puteai să faci ce vrei. Am stat o lună în Vamă, timp în care Dumnezeu a avut grijă să nu se găsească în perioada aceea nici „timbre”[2], nici alte chimicale, nici măcar ketamină, nimic-nimic-nimic. Singurele care se găseau erau „legale”[3]. Mi-a fost într-o seară atât de rău, că n-am mai pus gura pe aşa ceva.
– Fumat sau praf?
– Fumam. Nu știam de tras. Mai bine… Alcool prea puțin. Doar niște hașiș, foarte puţină „iarbă” (marijuana, n.red.) s-a găsit, dar foarte rar. Am stat mai mult la „dezintoxicare” atunci, în Vamă. Am luat o dată sau de două ori „timbre”, şi mi-a fost greu şi aşa să-mi revin de la ele, d-apăi să fi luat căruţa de „timbre”, cum luau alţii, săracii. Mâncam sănătos, citeam… Marea mă ajuta să mă duc mai mult spre natură, spre realitate. Era totul atât de frumos acolo, că nu mai aveam nevoie de o altă realitate ca să mă simt bine – că drogurile asta erau pentru mine, nevoia de a avea o realitate mai frumoasă decât cea pe care o trăiam. Aveai timp să stai să citești, să culegi scoici… În schimb, aveam în tot peisajul asta o neplăcere. Mergeam pe plajă și vedeam numai seringi, în apă numai flacoane de Tussin, de ketamină, gunoaie în apă, prezervative. Mi se părea nelalocul lui, nefiresc.
Un episod care a contat în evoluţia mea: la un moment dat am cunoscut un băiat, printr-un anturaj, pe acolo, prin Vamă – Tudor, Dumnezeu să-l ierte. Nu l-am cunoscut foarte îndeaproape, dar mi-a atras atenţia. Simţeam în el un om bun, în faţa căruia puteai să-ţi deschizi şi sufletul dacă era nevoie. La băieţi le zicea „prietene” şi la fete „zână”. Mi-a zis şi mie „zână” cu aşa o bunătate, că mi-era drag de el. La un moment dat m-a invitat la o cafea. Eu singură, el singur… Am intrat în panică şi l-am refuzat. I-am zis că am altă treabă, nu știam ce să fac, cum să mă port… M-am întâlnit apoi cu prietenul meu cel mai bun. El era în aceeași situație, îşi dorea să aibă o relaţie, dar nu se „lipea” nimic, nici la el, nici la mine. Dezbăteam acum, amândoi eram doi frustraţi, amândoi citeam Osho, ne plimbam pe plajă, culegeam scoici, aveam multe lucruri în comun. Cum îi spuneam lucrurile astea, l-am văzut pe Tudor cu o tipă care era foarte dubioasă, turbată. Mi s-a părut că e drogată, probabil că era, și am zis: „Dă-i pace, o fi și el fustangiu!”, și deja mă săturasem să fiu cârpa tuturor… Nu prea mai voiam.
M-am întors apoi în Bucureşti, stăteam în casă, desenam, aveam în lista mea de Messenger o tipă, şi văd la ea o poză cu Tudor, alb-negru şi cu o dungă neagră. Mi-a zis că a „băgat” ketamină şi a intrat în apă şi a murit. S-a înecat. A dispărut câteva zile şi l-au adus valurile la mal. Tipul care îi dăduse ketamina era Alex, prietenul meu. Asta a fost schimbarea noastră. În momentul acela mi-am dat seama că nu e normal să mori aşa, că nu e bine să faci asta, pentru că poţi să mori. Am aflat că şi tipa aia era dubioasă, îi zicea: „Hai să murim, hai să băgăm ketamină! Oare cum ar fi să murim?…”. Ea nu a murit. El avea mai multe droguri la el, şi ea voia să pună mâna pe ele, să scape de el. Era săraca atât de ahtiată după droguri, încât ajunsese la chestia asta, să omoare pe cineva ca să mai capete ceva, să se drogheze. Alex știa că el are droguri şi că o să vină Poliţia, și s-a dus să vadă, dar nu a mai găsit nimic, iar tipa a dispărut. De atunci am lăsat-o mai rar cu ketamina.

„Unul dintre noi a văzut pe vrăjmaşul…”

– Cât timp ai consumat ketamină?
– Un an jumate, cam aşa, dar nu eram un consumator înrăit. Consumam pentru că nu aveam altceva. Noi aveam câţiva bani, făceam chetă; eu voiam „iarbă”, dar toată lumea voia ketamină. În lipsă de „iarbă”, băgam ketamină.
– Dar „iarbă”?
– Fumător înrăit doi ani. Ajunsesem să fumez un borcan de „iarbă” pe zi, la un moment dat. Cum venea cineva la mine: „Hai să facem un «cui» (ţigară cu marijuana, n.red.)!”; nu-l serveam cu un ceai, un biscuite…
Mă mutasem cu nişte băieţi. Eram anul 3 la Agronomie, nu am avut decât două restanţe – am uitat că am examen din cauza ketaminei. Mă duceam la cursuri, veneam acasă de la facultate, aprindeam lumina – cădea Cristi, colegul de apartament. Avea un şoc de la zgomot sau de la lumină şi cădea din picioare, de unde era el. Mă duceam, îl ridicam, îi ridicam pantalonii – nu ştiu de ce umbla cu pantalonii atât de lăsați. La demisol erau ceilalţi. Scrumiera căzută pe jos, apa vărsată, bere… Urlau, trebuia să îngrijesc de ei. „Mama răniţilor”.
– Nu ai avut probleme de sănătate din cauza drogurilor?
– Fusesem internată în spital când băgasem „iarbă”, ketamine şi „legale”. De la „legale” a sporit anexita, de la „iarbă” a scăzut calciul, de la ketamină, ficatul, şi ce mai era în stare bună a slăbit. A slăbit sistemul imunitar şi eram la menstruaţie, și am făcut şoc, atac de panică din cauza durerii, mi-a fost rău cât să leşin şi m-au dus la spital. Am făcut injecţii, dar nu de voie, ci de nevoie.
– Părinţii ştiau?
– Mama ştia că am probleme, dar nu ştia că eu sunt… aşa. Scria în fişă că există un posibil consum de alcool, pentru că aveam pupilele dilatate. Dar a fost bună perioada din spital, cât să mă trezesc.
– Ai făcut şi tu abuz de „legale”?
– Nu eram un consumator înrăit. Mă feream şi consumam puţin, pentru că nu voiam. Am experimentat odată cu salvia, altă dubioşenie. Chiar unul dintre noi a văzut pe vrăjmaşul – o chestie ca un ţap, cu barbă, copite – venea la el şi voia să-l înjunghie cu cuţitul. M-am înfricoşat.

(…)

(va urma)
Material realizat de Lidia Ilie

[1] Termen argotic preluat din engleză (lit. călătorie), folosit de narcomani pentru a desemna o experienţă halucinogenă intensă.
[2] Plasturi de detoxifiere, care conţin o cantitate infimă din substanţa pentru care se face dezintoxicarea, spre a o face mai tolerabilă organismului; în cantităţi mari, au efectul advers.
[3] Substanţe medicamentoase disponibile în farmacii sau plafaruri, care, luate în cantitate mare, produc intoxicaţii cu efect psihotrop (n.red.).

Articolul integral poate fi citit în numărul 79 (August 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/