Părintele Justin Pârvu: „Să ne închinăm lor ca unor sfinţi!”

– Părinte, Sfinţia Voastră cum vedeţi cinstirea a­ces­tor martiri anticomunişti, înainte de canonizarea pro­priu-zisă, prin facerea de icoane şi acatiste?

Eu văd în aceste manifestări un lucru foarte bun, pen­tru că viaţa acestor martiri este deja cunoscută prin sfin­ţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au tră­it şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au do­ve­dit, în sfârşit, că, din frageda lor tinereţe, s-au jertfit pen­tru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, cel mai im­portant este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei.

Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Mol­do­vei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cu­vi­oa­sa Paraschiva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, dom­nitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de nă­vălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut, prin moaş­te şi icoane care au acoperit pământul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.

Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti ti­neri care au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat ti­nereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dum­nezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să ur­măm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a bi­ne­cuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să a­du­cem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dum­ne­zeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.

Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au tre­cut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi ce­hoslovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au făcut şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că Ro­mânia a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât, prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nos­tru. De aceea şi obiectivul nr. 1 al pedepsei şi al perse­cuţiei Or­todoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este Ro­mâ­nia ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care, în sfâr­şit, a luat taurul de coarne, al comunismului şi al tu­turor stră­inilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Însă, nu es­te suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia până astăzi.

– Părinte, cum v-aţi reamintit Aiudul?

– Aiudul… este temniţa spiritualităţii tineretului nos­tru; acolo este zugrăvită toată viaţa şi nevoinţa acestor su­fle­te jertfelnice, dar, în acelaşi timp, şi sălbăticia iudaică: să tai cu fierăstrăul capul omului, să-i baţi cuie… ceva de ne­închipuit pentru creştinism. M-am bucurat mult de mul­ţimea credincioşilor noştri, care au venit înspre Aiud să-i slăvească pe martiri. Glasul martirilor a chemat pe fi­e­care să se identifice cu spiritualitatea tinere­tului acelei ge­neraţii. Mişcarea aceasta a tineretului de atunci, în ma­re parte legionar, a şocat întreaga lume, prin curajul şi jert­felnicia lor, dar mai ales prin puterea unităţii lor. U­ni­ta­tea lor era aşa de rodnică, încât în scurt timp ar fi câş­ti­gat tot poporul, şi comunismul a recunoscut în a­ceas­tă miş­care un inamic ce-i punea în pericol puterea. Vă daţi sea­ma ce forţă a avut acest tineret, într‑un moment în ca­re, în ’44, comuniştii erau stăpâni la noi în ţară, occi­dentul chiar era potrivnic oricărei mişcări de dreapta şi ţara era cu­prinsă de cele mai puternice gheare, ei bine, toţi au ră­mas uimiţi, până şi organele Securităţii, de pu­te­rea or­ga­ni­zaţiilor noastre de tineret. În 1948 a fost cel mai mare val de arestări. Şi asta datorită şi faptului că în Mun­ţii Tar­căului urma să se adune o tabără, ce ajunsese să de­pă­şeas­că 9000 de tineri. Când au văzut ei cât tineret este im­pli­cat, au şi început arestările. S‑au văzut aşa de slabi şi de ne­putincioşi, încât Moscova i-a luat la întrebări. Şi aşa, în 14 mai, au fost acele arestări masive, încât în 48 de ore au um­plut toate închisorile, au curăţat tot ce a fost mai im­por­tant… Cu un an înainte, în 1947, la deschiderea anului u­niversitar, Gheorghiu Dej s-a prezentat la Iaşi, la U­ni­ver­si­tate, să ţină un discurs. De cum a început discursul, au în­­ceput şi studenţii să scrijelească cu creioanele sub bo­canc; şi-au închis mapa şi au plecat. „O să plătiţi scump” – le-a zis Gheorghiu Dej. În acele zile, toate tablourile lui Gheor­ghiu Dej, ale Anei Pauker erau dimineaţa găsite pe jos… Această stare de lucruri a durat vreo lună jumate, do­uă aproape. Şi, văzându-se în pericol, au început să-i cu­lea­gă… şi astfel a ajuns tot tineretul nostru de elită în puş­că­rii.

– Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?

– Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vie­ţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în vo­ia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am în­treţi­nut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mul­ţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pen­tru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agri­cul­tu­ră şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări fo­lo­si­toare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii du­hov­ni­ceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În că­mă­ru­ţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea. Aveam un program alcătuit din ru­gă­ciunea „Doamne Iisuse”, „Preasfântă Născătoare de Dum­nezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am în­văţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n‑am mai trăit-o ni­ciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dum­ne­zeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu ade­vărat la un sta­diu sporit al rugăciunii şi Hristos i‑a luat degrabă la El.

– Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?

– Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne in­teresează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul măr­ginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este o­mul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că a­vem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII, dar de ce să nu ne scoa­tem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Si­gur e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă? Poate toată să­ră­cia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că tre­cem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu îm­pru­mută ecumeniştii noştri?

Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în a­cel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce cu­loa­re politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exem­plu, despre părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune des­pre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul? Aceşti tineri au mu­rit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut, este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.

Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Bi­serica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era din­totdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu con­­damnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foar­te atenţi să vadă ce spune Biserica. Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor or­todocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pen­tru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a fă­cut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată a­titudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vie­ţii politice, după cum au fost vremurile.

Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Pă­rin­te­le Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură.

– De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci?

– Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sen­ti­ment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar, în timp, s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şco­ala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâ­na pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să să­deas­că ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada co­munistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, orto­dox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotri­vească comu­nismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e fri­că (…). Generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor.

Creştinătatea noastră se află acum într‑o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într‑un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor. Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui

Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu‑ţi trebuie mare filosofie, adevărul este simplu. Nu numai sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Bo­tezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărtu­riseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?

Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau? Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.

Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere. Ediţie îngrijită de Ciprian Voicilă Editura Areopag, 2010